În care Phileas Fogg nu-și face decât datoria
Trei călători, printre care și Passepartout, dispăruseră…
Fuseseră omorâți în luptă? Erau luați prizonieri de siuxi? Nu se putea ști încă.
Răniții erau destul de numeroși, dar niciunul nu fusese atins mortal. Unul din cei mai grav loviți era colonelul Proctor, care se bătuse vitejește, și pe care un glonț în pântece îl doborâse. El fu transportat în gară, împreună cu alți răniți, a căror stare cerea îngrijiri imediate.
Mrs Aouda era nevătămată. Phileas Fogg n-avea o zgârietură, deși nu se cruțase. Fix era rănit ușor la braț.
Dar Passepartout lipsea, și lipsa lui făcea să curgă lacrimi din ochii tinerei femei.
Între timp, toți călătorii coborâseră din tren. Roțile vagoanelor erau pătate de sânge, iar între spițe atârnau fâșii de carne omenească. Atât cât vedeai cu ochii, pe câmpia albă se zăreau lungi dâre roșii. Ultimii indieni se pierdeau în sud înspre Republican-river.
Mr Fogg stătea nemișcat, cu brațele încrucișate. Avea de luat o mare hotărâre. Mrs Aouda, lângă el, îl privea fără să scoată un cuvânt… Și gentlemanul îi înțelese privirea. Dacă servitorul său era prizonier, nu trebuia el să riște orice pentru a-l smulge din mâna indienilor…?
— O să-l găsesc, mort sau viu! spuse simplu Phileas Fogg.
— Ah! domnule… Domnule Fogg! strigă tânăra femeie, apucându-i mâinile și udându-i-le cu lacrimi.
— Viu, dacă nu pierdem niciun minut, adăugă el.
Prin această hotărâre, Phileas Fogg se sacrifica în întregime. Își pronunțase ruina. O singură zi de întârziere îl făcea să scape vaporul la New York. Rămășagul lui era pierdut definitiv. Dar în fața gândului: „asta-i datoria mea!” nu șovăise.
Căpitanul comandant al Fortului Kearney se afla acolo. Soldații săi – aproape vreo sută de oameni – se pregătiseră de apărare în cazul când siuxii ar fi pornit un atac direct asupra gării.
— Domnule, se adresă Mr Fogg căpitanului, trei călători au dispărut.
— Morți?
— Morți sau prizonieri; trebuie să verificăm. Aveți de gând să-i urmăriți pe siuxi?
— Ar fi greu, domnule. Acești indieni pot fugi până dincolo de Arkansas, iar mie nu-mi e îngăduit să părăsesc fortul care-mi este încredințat.
— Domnule, reluă Phileas Fogg, este vorba de viața a trei oameni.
— Fără îndoială… Pot eu însă pune în joc viața a cincizeci, pentru a salva trei?
— Nu știu dacă puteți, dar trebuie!
— Domnule, răspunse căpitanul, nimeni n-are să mă învețe care-mi este datoria.
— Fie! încheie rece Phileas Fogg. Mă voi duce singur!
— Dumneavoastră?! strigă Fix, care se apropiase de ei. Să vă duceți singur în urmărirea indienilor?
— Vreți oare să las pieirii pe acest nefericit, căruia toți cei vii de aici îi datorează viața? Mă voi duce!
— Ei bine, nu! Nu vă veți duce singur! strigă căpitanul, mișcat fără voia lui. Nu! Sunteți o inimă vitează!… Treizeci de voluntari! adăugă el, întorcându-se spre soldații săi.
Toată compania făcu un pas înainte. Căpitanul nu avu decât să aleagă treizeci dintre acești viteji, pe care îi puse sub comanda unui bătrân sergent.
— Mulțumesc, domnule căpitan! zise Mr Fogg.
— Îmi dați voie să vă întovărășesc? întrebă Fix, adresându-se gentlemanului.
— Cum doriți, domnule, îi răspunse Phileas Fogg. Dar dacă vreți să-mi faceți un serviciu, vă rog rămâneți lângă Mrs Aouda. În cazul când mi s-ar întâmpla vreo nenorocire…
Inspectorul de poliție păli brusc. Să se despartă de omul pe care-l urmărise pas cu pas și cu atâta stăruință!
Să-l lase să se aventureze în acest deșert!… Fix se uită atent în ochii gentlemanului și, în ciuda bănuielilor lui, în ciuda luptei ce se da în el, își lăsă capul în jos înaintea privirii liniștite și sincere pe care o întâlni.
— Voi rămâne! zise hotărât.
Câteva clipe după aceea, Mr Fogg strângea mâna doamnei Aouda… Apoi, după ce îi încredință prețiosul său geamantan, porni la drum, cu sergentul și cu cei treizeci de soldați, cărora, înainte de plecare le făgăduise, generos:
— Prieteni, dacă îi salvăm pe prizonieri, aveți o mie de lire!
Era ora douăsprezece și câteva minute.
Mrs Aouda se retrase într-o încăpere din gară și acolo, singură, începu să aștepte, gândindu-se la Phileas Fogg, la generozitatea lui simplă și mare, la curajul lui netulburat. Mr Fogg își sacrificase averea și acum își punea în joc viața, toate acestea fără să șovăie, fără cuvinte mari, socotind că nu-și face decât datoria. În ochii ei, Phileas Fogg era un erou.
Inspectorul Fix însă nu gândea la fel și nu putea să-și potolească neliniștea și nerăbdarea, de aceea se plimba înfrigurat pe peronul gării. Un moment subjugat, acum își venea în fire. După plecarea lui Fogg își dăduse seama ce prostie făcuse lăsându-l să se ducă singur. Cum asta?! Consimțise să se despartă de acest om, pe care-l urmărise în jurul lumii? Natura sa biruia din nou și el se învinovățea, se batjocorea, ca și când ar fi fost directorul poliției metropolitane certând pe un agent prins în flagrant delict de naivitate.
„Am fost neghiob! se gândea. Desigur că franțuzul i-a spus cine sunt! A plecat – și nu se va mai întoarce! De unde să-l iau acum? Dar cum de m-am putut lăsa fermecat astfel eu, Fix, eu care am în buzunar mandatul lui de arestare?! Hotărât, nu sunt decât un dobitoc!”
Așa gândea inspectorul de poliție, în timp ce orele se scurgeau atât de încet. Nu știa ce să facă. Uneori îi venea să-i spună totul doamnei Aouda, dar știa dinainte cum ar fi primit tânăra femeie mărturisirea sa. Ce altă hotărâre să ia? Era ispitit să pornească peste întinsele câmpii albe, în urmărirea lui Fogg; n-ar fi fost imposibil să-l găsească! Pașii detașamentului se mai vedeau încă pe zăpadă!… Dar curând, sub un strat nou de ninsoare, orice urmă se șterse.
Atunci, cuprins de descurajare, detectivul simți o teribilă nevoie să lase totul baltă… Or, iată că tocmai i se oferea prilejul să părăsească gara Kearney și să-și continue această călătorie așa de bogată în nenorociri.
Într-adevăr, către ora două după amiază, în vreme ce zăpada cădea cu fulgi mari, se auziră fluierături lungi venind dinspre est. O umbră uriașă, precedată de o lumină roșcată, înainta încet, mărită de ceața care-i dădea o înfățișare fantastică.
Totuși nu se aștepta venirea niciunui tren dinspre est; ajutoarele cerute prin telegraf nu puteau sosi așa de curând, iar trenul de la Omaha spre San Francisco urma să treacă abia a doua zi.
În curând totul se lămuri.
Locomotiva care se apropia încet era tocmai aceea a trenului atacat. După ce rămăsese fără vagoane, ea își continuase drumul cu o viteză înspăimântătoare, ducându-i pe fochist și pe mecanic neînsuflețiți – și gonise așa multe mile; apoi focul se micșorase, din lipsă de combustibil, viteza scăzuse și după o oră, încetinindu-și treptat mersul, locomotiva se oprise, în sfârșit, la douăzeci de mile dincolo de gara Kearney.
Nici mecanicul, nici fochistul nu muriseră, și după un leșin destul de prelungit își veniseră în fire, tocmai când mașina se oprea. Văzându-se în câmpul pustiu, fără vagoane în urmă, mecanicul își dăduse seama ce se întâmplase. Firește, el nu putea să bănuiască în ce chip fusese desfăcută locomotiva de tren, dar era limpede că trenul rămas în urmă se găsea în primejdie.
Omul nu stătu la îndoială asupra lucrului pe care-l avea de făcut. A continua drumul spre Omaha era prudent; a se întoarce la trenul pe care indienii poate continuaseră să-l jefuiască era primejdios… Dar ce-are a face! în cuptorul cazanului fură îngrămădite lemne și lopeți de cărbuni, focul se aprinse din nou, presiunea crescu și către ora două după prânz locomotiva se apropia de gara Kearney, fluierând în ceață.
Călătorii simțiră o mare mulțumire când o văzură așezându-se în fața trenului. Acum puteau să-și continue drumul întrerupt în chip așa de nefericit.
La sosirea locomotivei, Mrs Aouda ieși pe peron și, apropiindu-se de conductor, îl întrebă:
— Plecați?
— Numaidecât, doamnă.
— Dar prizonierii… nenorociții noștri tovarăși…?
— Nu mai putem aștepta, răspunse conductorul. Și așa avem trei ore întârziere.
— Și când va trece trenul următor de la San Francisco?
— Mâine seară, doamnă.
— Mâine seară?! Dar atunci va fi prea târziu! Trebuie să aștepți!
— Imposibil! Dacă vreți să mergeți, urcați-vă în vagon.
— Rămân aici! răspunse tânăra femeie.
Fix auzise această conversație. Câteva minute mai înainte, când orice mijloc de locomoție îi lipsea, era hotărât să plece din Kearney, iar acum, când trenul se afla acolo gata de pornire, când n-avea decât să-și reia locul în vagon, o forță de neînvins îl ținea locului. Peronul gării îi ardea picioarele – și nu putea să se despartă de el. Frământarea lui lăuntrică reîncepea, mânia înfrângerii îl gâtuia. Voia să ducă lupta până la capăt.
Între timp călătorii și cei câțiva răniți – între ei și colonelul Proctor, a cărui stare era gravă – se urcaseră în vagoane. Se auzea vuietul cazanului supraîncălzit, și aburii țâșneau prin supape. Mecanicul trase de fluier, trenul se puse în mișcare și în curând dispăru, amestecându-și fumul alb în vârtejurile zăpezii.
Inspectorul Fix rămăsese…
Se scurseră câteva ore. Era o vreme foarte rea, cu ger ascuțit. Fix stătea nemișcat pe o bancă din gară, încât ai fi putut crede că doarme. Cu tot viscolul, Mrs Aouda ieșea în fiecare clipă din camera pusă la dispoziția sa, venea până la capătul peronului, de unde încerca să vadă prin trâmbele de zăpadă, să străbată cu privirea perdeaua albă care reducea orizontul în jurul ei, ascultând dacă nu se aude vreun zgomot; dar nu se simțea nimic.
Atunci se întorcea înghețată până în măduva oaselor, ca peste câteva minute să vină din nou – tot atât de zadarnic.
Se lăsă seara. Micul detașament nu se întorsese. Unde se afla în acel moment? Putuse să-i ajungă pe indieni?
Se dăduse vreo luptă, sau bieții soldați rătăceau la întâmplare prin viscol? Căpitanul fortului era foarte îngrijorat, cu toate că nu lăsa să se vadă nimic din tulburarea sa.
O dată cu căderea nopții, ninsoarea slăbi, în schimb gerul începu să crească. Privirea cea mai îndrăzneață n-ar fi privit fără groază această imensitate întunecoasă.
Peste câmpie domnea o liniște deplină, fără margini, pe care n-o tulbura nici zbor de pasăre, nici mers de sălbătăciune.
Mrs Aouda rătăci toată noaptea pe marginea câmpiei, cu gândul plin de presimțiri rele, cu inima cuprinsă de neliniște. Închipuirea o ducea departe, arătându-i mii de primejdii. Ar fi greu să se spună cât suferi ea în timpul acestor ore.
Fix rămăsese nemișcat în același loc, dar nici el nu dormea. La un moment dat, un om se apropie de el, ba chiar îi spuse ceva, la care agentul răspunse printr-un semn negativ, făcându-l să se îndepărteze.
Noaptea se scurse astfel. În zori, discul soarelui, pe jumătate șters, se ridică deasupra unui orizont încețoșat. Privirea putea să răzbată acum până la două mile.
Phileas Fogg și detașamentul se îndreptaseră spre sud…
Dar într-acolo câmpul era cu desăvârșire pustiu… Se făcuse ora șapte dimineața.
Căpitanul, nespus de îngrijorat, nu știa ce hotărâre să ia. Să trimită alt detașament în ajutorul celor plecați?
Să pună în primejdie alți oameni, cu așa de puține șanse de a salva pe cei care fuseseră puși în primejdie întâi?
Dar nehotărârea lui nu ținu mult timp. Căpitanul făcu un semn chemând pe unul din locotenenții săi, căruia îi dădu ordin să întreprindă o recunoaștere spre sud – când deodată răsunară focuri de armă. Era oare un semnal? Soldații ieșiră afară din fort – și la o jumătate de milă zăriră o mică trupă care se întorcea în ordine.
În frunte mergea Mr Fogg, iar lângă el Passepartout și ceilalți doi călători smulși din mâinile siuxilor.
Se dăduse o luptă, la zece mile spre sud de Kearney.
Cu puțin timp înainte de sosirea detașamentului, Passepartout și cei doi tovarăși ai săi se mai luptau încă împotriva răpitorilor. Vânjosul și viteazul flăcău doborâse trei din aceștia, cu zdravene lovituri de pumni, când stăpânul său și soldații se repeziră în ajutorul lor.
Toți – și salvatorii și cei salvați – fură primiți cu strigăte de bucurie. Phileas Fogg împărți soldaților răsplata făgăduită, în vreme ce Passepartout își zicea, pe bună dreptate: „Hotărât, trebuie să recunosc că-l cost tare scump pe stăpânul meu!”
Fix îl privea pe Mr Fogg, fără să spună o vorbă; ar fi fost greu de analizat simțămintele care se luptau acum în el. Cât despre Mrs Aouda, ea apucase mâna gentlemanului și o strângea, fără să poată pronunța un cuvânt.
În acest timp, Passepartout căuta trenul în gară. Credea c-o să-l găsească la peron, gata să plece spre Omaha – și spera că s-ar mai putea câștiga timpul pierdut.
— Trenul, unde e trenul? striga el.
— A plecat! răspunse detectivul Fix.
— Și când trece trenul următor? întrebă Phileas Fogg.
— Abia diseară.
— Ah, răspunse simplu netulburatul gentleman.