În care Passepartout ascultă, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, un curs de istorie mormonă
În timpul nopții de 5 spre 6 decembrie, trenul goni spre sud-est, străbătând un spațiu de aproape cincizeci de mile, apoi merse tot atâtea mile spre nord-est, apropiindu-se de marele Lac Sărat.
Către ora nouă dimineața, Passepartout ieși la aer, pe platforma vagonului. Vremea era rece, cerul cenușiu, dar ninsoarea contenise. Talgerul soarelui, mărit de ceață, părea o uriașă monedă de aur, și flăcăul nostru își trecea timpul calculându-i valoarea în lire sterline, când apariția unui personaj destul de ciudat îl întrerupse din această ocupație utilă.
Personajul cu pricina, care luase trenul din gara Elko, era un om înalt, foarte negricios, cu mustăți negre, ciorapi negri, pălărie de mătase neagră, vestă neagră, pantaloni negri – numai cu cravată albă; în plus, mai avea mănuși din piele de câine. Ai fi zis că e o față bisericească. El mergea de la un capăt la celălalt al trenului și pe ușa fiecărui vagon lipea cu ceară de pecetluit o notiță scrisă cu mâna.
Passepartout se apropie, și pe una din aceste notițe citi că onorabilul „elder” William Hitch, misionar mormon, profitând de prezența sa în trenul nr. 48, va ține de la ora 11 la amiază, în vagonul nr. 117, o conferință despre mormonism, invitând să fie ascultat de către toți gentlemenii care țin să se instruiască asupra misterelor religiei „Sfinților din Ultimele Zile”.
„Fără îndoială, o să mă duc”, își zise Passepartout, care nu știa despre mormonism decât ceva în legătură cu obiceiurile sale poligame, baza societății mormone.
Vestea se răspândi repede printre cei vreo sută de călători aflați în tren. Dintre aceștia, un număr de cel mult treizeci de inși, atrași de farmecul conferinței, ocupau la ora 11 canapelele din vagonul indicat. Passepartout se afla în primul rând al credincioșilor. În schimb, nici stăpânul său, nici Fix nu crezuseră că merită să se ostenească pentru asemenea lucru.
La ora anunțată, elderul William Hitch se ridică, și cu o voce mâniată, ca și cum ar fi fost contrazis dinainte, începu să răcnească:
— Vă spun eu că Joe Smith e un martir, că fratele său Hyram e un martir, și că persecuțiile guvernului împotriva profeților vor face un martir și din Brigham Young! Cine îndrăznește să susțină contrariul?
Nimeni nu încercă să contrazică pe misionar, a cărui exaltare contrasta cu fizionomia sa altminteri calmă. Dar fără îndoială că mânia sa se explica prin aceea că mormonismul era în prezent supus la grele încercări. În adevăr, guvernul Statelor Unite înfrânsese, nu fără greutate, pe acești fanatici independenți. Înfrânsese Utahul și îl supusese legilor Uniunii, după ce arestase pe Brigham Young acuzat de rebeliune și de poligamie. De atunci, discipolii profetului își dublaseră sforțările și, așteptând să treacă la fapte, rezistau cu vorba pretențiunilor Congresului.
După cum se vede, elderul William Hitch își căuta adepții până și pe drumul de fier.
Făcându-și expunerea pasionantă prin izbucnirile glasului și prin violența gesturilor, el începu să povestească istoria mormonismului, din timpurile biblice: Cum, în Israel, un profet mormon din tribul lui Iosef publică analele religiei noi și le lasă moștenire fiului său, Mormon; cum multe secole mai târziu, această prețioasă carte, scrisă cu caractere egiptene, fu tălmăcită de Joseph Smith junior, fermier din statul Vermont, care se revelă ca profet mistic în 1825; cum, în sfârșit, un trimis ceresc apăru într-o pădure luminoasă și îi dădu analele Domnului.
La acest punct, câțiva auditori, prea puțin interesați de expunerea retrospectivă a misionarului, părăsiră vagonul; dar William Hitch își continuă povestirea arătând cum Smith junior, adunând pe tatăl său, pe cei doi frați ai săi și câțiva discipoli, fondă religia „Sfinților din Ultimele Zile” – religie care, adoptată nu numai în America, dar și în Anglia, Scandinavia, Germania, are printre credincioșii ei numeroși meseriași și oameni cu profesiuni libere; cum a fost fondată o colonie în Ohio; cum a fost ridicat un templu cu prețul de două sute de mii de dolari și cum a fost zidit un oraș la Kirkland; cum Smith a ajuns un bancher îndrăzneț și a primit de la un simplu păzitor de mumii un papirus cuprinzând o povestire scrisă de mâna lui Abraham și a altor egipteni vestiți.
Această povestire arătându-se a fi cam prea lungă, rândurile auditorilor se răriră și mai mult; acum nu mai rămăseseră de față decât vreo douăzeci de inși.
Dar elderul, fără să-i pese de această dezertare, își continuă povestirea, arătând cu amănunte cum Joe Smith dădu faliment în 1837; cum acționarii săi ruinați îl unseră cu păcură și-l tăvăliră prin fulgi; cum câțiva ani mai târziu fu regăsit, mai onorabil și mai onorat ca oricând la Independence, în Missouri, acolo fiind el șef al unei comunități înfloritoare, care nu număra mai puțin de trei mii de discipoli, și că atunci, urmărit de ura păgânilor, trebui să fugă în Far-West-ul american.
În vagon mai rămăseseră zece auditori și printre ei onestul Passepartout, care asculta cu urechile ciulite.
Astfel află el cum, după lungi persecuții, Smith apăru din nou în Illinois și în 1839 întemeie pe malurile Mississippi-ului orașul Nauvoo-la-Belle, a cărui populație ajunse la douăzeci și cinci de mii de suflete; cum Smith deveni primarul, judecătorul suprem și generalul comandant; cum în 1843 își puse candidatura la prezidenția Statelor Unite, și cum, în sfârșit, atras într-o cursă, la Carthage, fu aruncat în închisoare și asasinat de o bandă de oameni mascați.
La acest punct al expunerii, Passepartout rămăsese cu desăvârșire singur în vagon, și elderul, privindu-l în față, fascinându-l cu vorbele sale, îi arătă că doi ani după asasinarea lui Smith, succesorul său, profetul inspirat, Brigham Young, părăsind Nauvoo, se statornici pe malurile Lacului Sărat, și acolo, în acel ținut minunat, în mijlocul acelei regiuni fertile, pe drumul emigranților care traversau Utah spre a se duce în California, noua colonie, mulțumită principiilor poligame ale mormonismului, ajunse la o dezvoltare nemaipomenită.
— Și, iată, adăugă William Hitch, iată de ce gelozia Congresului s-a ridicat împotriva noastră! Iată de ce soldații Uniunii au călcat în picioare pământul Utahului! Iată de ce șeful nostru, profetul Brigham Young, a fost închis împotriva oricărei legi! Dar oare vom ceda noi în fața forței? Niciodată! Alungați din Vermont, alungați din Illinois, din Ohio, din Missouri, din Utah, o să mai găsim totuși un ținut liber unde să ne punem cortul…
Și elderul, fixând asupra unicului său ascultător privirile-i mânioase, îl întrebă:
— Fiul meu, vei pune și dumneata cortul dumitale la umbra steagului nostru?
— Nu! răspunse curajos Passepartout, luând-o și el la fugă și lăsându-l pe energumen să predice în pustiu.
Dar în timpul acestei conferințe trenul mersese repede, așa că spre ora douăsprezece și jumătate ajungea pe țărmul de nord-vest al Marelui Lac Sărat. De acolo se putea cuprinde larg cu privirea aspectul acestei mări interioare, care mai poartă și numele de Marea Moartă și în care se varsă chiar și un Iordan american. Lacul acesta minunat, înconjurat de pitorești stânci sălbatice, de lespezi albite de sare, e o superbă pânză de apă care acoperea odinioară un spațiu mult mai întins; dar cu timpul, țărmurile sale, ridicându-se puțin câte puțin, i-au redus suprafața, mărindu-i adâncimea.
Lacul Sărat, lung de aproape șaptezeci de mile, larg de treizeci și cinci, se află la trei mii opt sute de picioare deasupra nivelului mării. Cu totul deosebit de lacul Asfaltit, a cărui depresiune măsoară o mie două sute picioare sub nivelul mării, salinitatea lui este foarte mare, apa păstrând în disoluție materii solide care ating un sfert din greutatea ei. Greutatea ei specifică este de 1170 față de 1000 a apei distilate. Astfel, peștii nu pot să trăiască aici. Cei pe care îi aduc Iordanul, Weberul și alte creek-uri pier imediat. Totuși nu e adevărat că densitatea apei este așa de mare, încât un om să nu se poată scufunda în ea.
Împrejurul lacului, pământul este admirabil cultivat, căci mormonii se pricep la muncile câmpului. Pretutindeni sunt risipite ferme, acele vestite „ranch”-uri unde se cresc animale domestice, apoi se văd ogoare de grâu și de porumb, mei, finețe luxuriante, și peste tot se întind garduri de trandafiri sălbatici, boschete de salcâmi și de euphorbi… Acesta ar fi fost aspectul regiunii șase luni mai târziu; acum însă pământul era ascuns sub un strat subțire de zăpadă, ca o pudră fină.
La ora două, călătorii coborau în gara Ogden. Trenul plecând mai departe abia la ora șase, Mr Fogg, Mrs Aouda și tovarășii lor aveau timp să se ducă în Cetatea Sfinților, aflată pe o cale ferată secundară, care pornește din gara Ogden. Două ore era de ajuns spre a vizita acest oraș cu totul și cu totul american, zidit după tiparul tuturor orașelor din Statele Unite, vastă tablă de șah, cu linii lungi și reci, cu „tristețea lugubră a unghiurilor drepte”, după cum spunea Victor Hugo. Fondatorul Cetății Sfinților nu putea scăpa de nevoia de simetrie care îi caracterizează pe anglo-saxoni. În această țară ciudată, unde oamenii nu sunt, cu siguranță, la înălțimea instituțiilor, totul se face „pătrat”, orașele, casele și prostiile.
La ora trei, călătorii se plimbau deci pe străzile cetății, zidită între malul Iordanului și poalele Munților Wahsatch. Ei văzură foarte puține biserici, iar ca monumente casa profetului, Court-house și arsenalul; apoi case de cărămidă albăstrie, cu verande și galerii înconjurate de grădini, mărginite de salcâmi, de palmieri și de roșcovi. Orașul era înconjurat de un zid de pământ și de piatră, construit în 1853. Pe strada principală, unde se ținea târgul, se ridicau câteva hoteluri împodobite cu pavilioane, și între altele Lake-Salt-House.
Călătorii noștri nu găsiră orașul prea populat. Străzile erau aproape goale, în afară de cele aflate în preajma templului, unde ajunseră după ce traversară mai multe cartiere înconjurate cu garduri. Femeile puteau fi socotite destul de numeroase, ceea ce se explica prin alcătuirea ciudată a căsniciilor mormone. Nu trebuie totuși să se creadă că toți mormonii sunt poligami. Fiecare este liber să-și ia câte neveste vrea, totuși e bine să se știe că nu atât cetățenii, cât cetățenele din Utah țin să se căsătorească, deoarece, după cum prevede religia țării, cerul mormon nu-și revarsă fericirea asupra celibatarelor.
Aceste sărmane creaturi nu păreau nici înstărite, nici fericite cu viața lor. Unele, desigur cele mai bogate, purtau o jachetă de mătase neagră, deschisă în talie, iar pe deasupra o pelerină sau un șal foarte modest. Celelalte nu purtau decât haine de stambă.
Passepartout, în calitatea lui de flăcău convins, nu se uita fără oarecare spaimă la aceste mormone destinate să facă în grup fericirea unui singur mormon. Cu bunul lui simț, el îl căina mai ales pe bărbat. I se părea îngrozitor să ai de îndrumat atâtea femei prin greutățile vieții, să le conduci astfel, în grup, până în paradisul mormon, cu perspectiva să le regăsești acolo pentru vecie în tovărășia gloriosului Smith, care desigur că era podoaba acelui loc încântător. Hotărât, nu simțea nicio vocație pentru asemenea viață și i se părea – fiind poate prea încrezut – că cetățencele din Great-Lake-City îi aruncau priviri cam îngrijorătoare.
Din fericire, șederea sa în Cetatea Sfinților nu trebuia să se prelungească. La ora patru fără câteva minute, călătorii se aflau în gară și-și reluau locurile în vagoane.
Locomotiva fluieră, vestind plecarea; dar în momentul când roțile ei, patinând pe linii, urneau trenul din loc, izbucni un strigăt:
— Oprește! Oprește!
Un tren odată pornit nu se mai oprește. Gentlemanul care scotea aceste strigăte era desigur un mormon întârziat. El alerga cu sufletul la gură. Din fericire pentru el, gara n-avea nici uși, nici bariere. Întârziatul se repezi deci pe peron, sări pe scara ultimului vagon și ajungând înăuntru se prăbuși gâfiind pe o canapea.
Passepartout, care urmărise cu emoție toate fazele acestei gimnastici, se apropie să-l vadă pe cel întârziat.
Aflând că bietul cetățean din Utah o luase la fugă în urma unei scene casnice, simți pentru el un viu interes.
După ce mormonul răsuflă, îndrăzni să-l întrebe politicos câte neveste avea, căci, după felul cum o ștersese, presupunea să aibă cel puțin vreo douăzeci.
— Una, domnule! răspunse fugarul, ridicând brațele spre cer. Una și mi-a fost de ajuns!