Căpitan la cincisprezece ani · Partea a doua
25 min de ascultat

Negoțul de sclavi

Negoțul de sclavi! Toată lumea știe ce înseamnă vorbele acestea, vorbe care ar fi trebuit să nu existe în nicio limbă omenească. Acest îngrozitor comerț de sclavi, practicat multă vreme în folosul țărilor europene care aveau colonii peste mări, a fost interzis cu mulți ani în urmă. El continuă totuși pe o scară largă, mai cu seamă în Africa centrală. Chiar în plin secol al XIX-lea, încă mai există câteva state ce se pretind creștine, dar care nu au semnat convenția cu privire la desființarea sclaviei.

S-ar putea crede că acest negoț nu se mai face, că această cumpărare și vânzare de ființe omenești a încetat! Dar nu-i deloc așa, și cititorul nu trebuie să ignore acest fapt, dacă vrea să se intereseze mai îndeaproape de întâmplările din cea de a doua parte a acestei povestiri. El trebuie să afle ce anume sunt, încă și astăzi, aceste vânători de oameni, care amenință să despopuleze un continent întreg pentru a întreține câteva colonii cu munca gratuită a sclavilor, el trebuie să afle în ce locuri și în ce chip se făptuiesc aceste vânători barbare, cât sânge se varsă, câte incendii și jafuri se dezlănțuie cu un asemenea prilej și, în sfârșit, în folosul cui se fac toate acestea.

Negoțul de negri a început de-abia în secolul al XV-lea, în următoarele împrejurări:

După ce musulmanii au fost alungați din Spania, ei s-au refugiat dincolo de strâmtoarea Gibraltar, pe coasta Africii. Dar portughezii, care stăpâneau pe atunci această parte a țărmului, i-au urmărit cu înverșunare. Unii din acești fugari au fost luați prizonieri și aduși în Portugalia. Ajunși robi, ei au format primul grup de sclavi africani, din Europa apuseană, din era creștină.

Dar acești musulmani făceau parte mai toți din familii bogate, care erau gata să-i răscumpere cu bani grei. Portughezii au respins însă oferta de răscumpărare; nu le păsa de prețul oferit. N-aveau ce să facă cu aurul străin. Ceea ce lipsea acum erau brațele de muncă necesare exploatării primelor colonii: brațe de rob – ca să spunem lucrurilor pe nume.

Familiile musulmane, neputând să-și răscumpere rudele cu aur, s-au oferit atunci să dea în schimbul prizonierilor un număr foarte mare de negri africani, pe care îi puteau captura foarte ușor. Portughezii au primit acest târg, care era spre folosul lor și, în felul acesta, a început negoțul de sclavi în Europa.

Spre sfârșitul veacului al XVI-lea, acest negoț îngrozitor era îngăduit de mai toată lumea. Moravurile încă barbare ale societății de pe vremea aceea nu erau cu nimic jenate. Toate statele proteguiau acest negoț, pentru a izbuti să colonizeze cât mai repede și cât mai sigur insulele din Lumea Nouă. Într-adevăr, sclavii de culoare neagră rezistau în regiunile unde albii ar fi pierit cu miile, deoarece nu erau obișnuiți cu climatul și nu puteau să îndure căldura climei tropicale. În curând, transportarea negrilor în coloniile din America a început să se facă regulat cu vase speciale; această ramură a comerțului transatlantic a dus apoi la crearea unor importante piețe de sclavi în diferitele puncte ale țărmului african. „Marfa” era foarte ieftină la cumpărare și câștigurile foarte mari.

Dar oricât de necesară ar fi fost, din toate punctele de vedere, întemeierea coloniilor de peste mări, ea nu putea îndreptăți piețele de carne omenească. Împotriva negoțului de negri se ridicară glasurile unor oameni de suflet, care protestau și cereau guvernelor europene, în numele principiilor umanitare, desființarea sclaviei.

În 1751, quakerii se puseră în fruntea mișcării aboliționiste, chiar în sânul acelei Americi de Nord unde, peste o sută de ani, avea să izbucnească războiul de secesiune, căruia nu i-a fost străină chestiunea sclaviei. Diferite state din nord – Virginia, Connecticut, Massachusetts, Pennsylvania – decretară abolirea comerțului de sclavi și eliberară sclavii aduși cu cheltuială mare pe teritoriile lor.

Dar campania începută de quakeri nu s-a mărginit la statele nordice ale Lumii Noi. Adepții sclaviei au fost puternic atacați și dincoace de Atlantic. Mai ales Franța și Anglia au dat partizani ai acestei cauze drepte. „Mai bine să piară coloniile decât principiul!” – aceasta a fost lozinca generoasă care a răsunat în toată Lumea Veche și, în ciuda intereselor politice și comerciale angajate în această problemă, lozinca s-a răspândit și a avut urmări în toată Europa.

Calea fusese deschisă. În 1807, Anglia a desființat comerțul de negri din coloniile ei; Franța i-a urmat pilda în 1814. Cele două națiuni puternice încheiară în această privință un tratat, care fu întărit de Napoleon în timpul celor o sută de zile.

Totuși nu era vorba decât de o declarație pur teoretică. Vasele cu negri străbăteau mai departe mările și debarcau în porturile coloniale „încărcătura lor de abanos”.

Mai târziu a trebuit să se ia măsuri mai practice pentru a se pune capăt acestui negoț. Statele Unite în 1820 și Anglia în 1824 au declarat negoțul de sclavi drept act de piraterie, iar pe cei care-l practicau – pirați. Ca atare, negustorii de negri puteau fi pedepsiți cu moartea și erau urmăriți cu asprime. Franța aderă și ea curând la noul tratat. Dar statele din America de Sud, coloniile spaniole și portugheze nu au iscălit și ele tratatul, așa că exportul de negri a continuat în folosul lor, cu toată recunoașterea dreptului de vizitare a vasului, care de fapt se mărginea la verificarea pavilionului navelor bănuite că ar transporta sclavi.

Noua lege pentru desființarea comerțului de sclavi nu avea însă și efect retroactiv. E adevărat că acum nu se mai capturau alți sclavi, dar vechii sclavi nu-și dobândiseră libertatea.

În aceste împrejurări, Anglia dădu, prima, exemplul. La 14 mai 1833, o „declarație generală” i-a eliberat pe toți negrii din coloniile Marii Britanii, iar în august 1838 au fost declarați liberi 670 000 de sclavi.

Zece ani mai târziu, în 1848, Republica franceză eliberă pe toți sclavii din coloniile franceze, adică 260 000 de negri.

În 1859, războiul civil dintre statele din nord și cele din sudul Statelor Unite ale Americii a desăvârșit opera de emancipare a sclavilor și a extins această emancipare în toată America de Nord.

Așadar, cele trei puteri mari desăvârșiră această operă de omenie. În clipa de față, negoțul de sclavi nu se mai făcea decât în folosul coloniilor spaniole sau portugheze, cum și pentru acela al populațiilor turcești sau arabe din Orient. Dacă Brazilia nu a eliberat încă pe vechii ei sclavi, totuși nu mai primea alții noi, iar copiii de negri se nășteau acolo ca oameni liberi.

În interiorul Africii, în urma războaielor sângeroase duse de diferiții șefi de triburi pentru această vânătoare de oameni, sunt înrobite triburi întregi. Caravanele cu sclavi iau unul din aceste două drumuri opuse: spre apus, către colonia portugheză Angola, sau spre răsărit, către Mozambic. Dintre acei puțini nenorociți care mai ajung la destinație, unii sunt trimiși fie în Cuba, fie în Madagascar, iar ceilalți – în provinciile arabe sau turcești din Asia, la Mekka sau la Mascat. Crucișătoarele engleze sau franceze nu pot împiedica acest negoț decât într-o slabă măsură, întrucât supravegherea unor țărmuri atât de întinse este deosebit de anevoioasă.

Dar numărul unor asemenea exporturi îngrozitoare mai este încă atât de însemnat?

Da! Se crede că nu mai puțin de 80 000 de sclavi ajung pe țărm și că acest număr nu reprezintă decât a zecea parte din numărul băștinașilor măcelăriți. În urma acestor măceluri înspăimântătoare, câmpiile pârjolite rămân pustii, satele mistuite de flăcări rămân fără locuitori, fluviile rostogolesc cadavre și jivinele pun stăpânire pe tot. Livingstone povestește că de câte ori se înapoia printr-o regiune prin care trecuse cu câteva luni înainte și unde între timp avuseseră loc asemenea vânători de oameni, n-o mai recunoștea. Și toți ceilalți călători, Grant, Speke, Burton, Cameron și Stanley, vorbesc în aceiași termeni despre desele încăierări războinice care au loc între diferiții șefi de triburi pe acest podiș împădurit al Africii centrale, principalul lor teatru de război. În ținutul marilor lacuri, peste toată această întindere imensă care alimentează cu sclavi târgul din Zanzibar, în Bornu și în Fezzan, mai spre sud, pe malurile Nyassei și ale Zambeziului, apoi la vest, în regiunile Zairului superior – pe care le-a străbătut îndrăznețul Stanley – în toate aceste locuri, călătorii întâlnesc mereu același spectacol: măceluri, ruine, vetre pustii. Oare sclavia nu va înceta în Africa decât odată cu dispariția tuturor negrilor, iar soarta acestei rase va fi aceeași cu a rasei australiene din Noua Olandă?

Dar piața din coloniile spaniole și portugheze se va închide într-o bună zi, iar locul acesta de desfacere va dispărea. Popoarele civilizate nu mai pot îngădui multă vreme negoțul cu negri!

Da, fără îndoială, și chiar anul acesta – 1878 – trebuie să aducă eliberarea tuturor sclavilor pe care îi mai au statele creștine. Totuși, încă mulți ani după aceasta, națiunile musulmane vor continua traficul care pustiește continentul african. Într-adevăr, spre ele se trimit cei mai mulți sclavi; numărul băștinașilor smulși cu sila de la vetrele lor și îndreptați spre coasta de răsărit depășește în fiecare an 40 000 de suflete. Cu mult înainte de expediția din Egipt, negrii din Sennaar erau vânduți cu miile negrilor din Darfur, și invers. Generalul Bonaparte a putut cumpăra, astfel, un număr de negri pe care i-a făcut soldați, organizându-i după exemplul mamelucilor. De atunci, în cursul secolului al XIX-lea, din care până acum au trecut patru cincimi, negoțul cu sclavi nu a scăzut. Ba, dimpotrivă.

La urma urmei, islamismul este favorabil negoțului de sclavi. În provinciile musulmane, sclavul negru a înlocuit pe sclavul alb de odinioară. Totodată, negustorii de sclavi, de toate națiile, continuă pe scară mare această meserie îngrozitoare. Ei furnizează astfel un supliment de populație acelor seminții care se sting și vor pieri, deoarece nu se regenerează prin muncă. Ca și pe timpul lui Bonaparte, sclavii ajung adesea soldați. În unele triburi de pe Nigerul superior, din ei sunt alcătuite aproape jumătate din armatele căpeteniilor africane. În aceste condiții, situația lor nu este cu mult inferioară celei de om liber. De altfel, când nu-i soldat, sclavul reprezintă o monedă de schimb care are curs chiar și în Egipt, iar în Bornu plata ofițerilor și a funcționarilor se face cu astfel de monedă. Guillaume Lejean a văzut și a spus asta.

Iată, deci, situația actuală a negoțului cu sclavi.

Mai e nevoie să se spună că un mare număr de agenți ai statelor europene nu se rușinează să arate pentru comerțul de sclavi o indulgență demnă de disprețuit? În timp ce crucișătoarele supraveghează coastele Atlanticului și ale Oceanului Indian, în interior comerțul se desfășoară nestingherit. Caravanele de sclavi trec pe sub ochii unora dintre acești funcționari, iar măcelurile în care pier zece negri pentru a se pune mâna pe unul singur, care să fie vândut ca sclav, sunt hotărâte dinainte la date stabilite cu precizie.

Se înțelege acum grozăvia cuvintelor rostite de Dick Sand: „Africa! Africa ecuatorială! Africa neguțătorilor de sclavi și a sclavilor!”

Și nu se înșela: era într-adevăr Africa, cu toate primejdiile care îl pășteau pe el și pe tovarășii lui.

Dar în ce parte a continentului african îi aruncase soarta? De bună seamă, pe coasta de vest: și tânărul marinar se temea că Pilgrim se ciocnise tocmai de țărmul Angolei, adică acolo unde vin caravanele care deservesc toată această parte a Africii.

Și într-adevăr acolo se aflau: în ținutul pe care Cameron și Stanley aveau să-l străbată peste câțiva ani, cu prețul atâtor primejdii, primul prin sud, iar al doilea prin nord. Pe vremea aceea, din ținutul acesta întins, format din trei provincii: Benguela, Congo și Angola, nu era cunoscut decât țărmul. El se întinde între Nurse, la sud, și Zair, la nord, și are două porturi principale: Benguela și Sf. Paul de Loanda, acesta din urmă fiind și capitala coloniei care aparține Portugaliei.

În interior, ținutul era pe atunci aproape neumblat. Puțini călători îndrăzniseră să se aventureze în acele locuri. Climă nesănătoasă, pământuri calde și umede, bântuite de friguri, băștinași barbari, dintre care unii mai sunt încă și canibali, încăierări permanente între triburi, neîncrederea negustorilor de sclavi față de orice străin care încearcă să pătrundă tainele comerțului lor odios – iată greutățile și primejdiile pe care urmau să le înfrunte și să le învingă în această provincie, Angola, una din regiunile cele mai de temut ale Africii ecuatoriale.

În 1816, Tuckey mersese în susul fluviului Congo, până dincolo de cascadele Yellala, dar nu parcursese mai mult de 200 de mile în interior. Drumul acesta scurt nu era de ajuns pentru o cunoaștere serioasă a ținutului, dar a pricinuit totuși moartea celor mai mulți dintre savanții și ofițerii care alcătuiau expediția.

După treizeci și șapte de ani, doctorul Livingstone înaintă de la Capul Bunei Speranțe până pe cursul superior al fluviului Zambezi. În luna noiembrie 1853, el plecă din acest punct și, cu o îndrăzneală nemaipomenită, străbătu Africa de la sud spre nord-vest, trecu peste Coango, unul din afluenții fluviului Congo, și ajunse la 31 mai 1854 la Sf. Paul de Loanda. Era prima explorare în necunoscutul marii colonii portugheze.

Optsprezece ani mai târziu, doi călători îndrăzneți aveau să străbată Africa de la răsărit la apus și să ajungă unul la sud, altul la nord de Angola, cu prețul unor greutăți nemaipomenite.

Primul a fost locotenentul englez de marină Verney-Howett Cameron. În 1872, toată lumea credea că expediția americanului Stanley, trimisă pentru a-l găsi pe Livingstone în regiunea marilor lacuri, nu se va mai întoarce. Locotenentul Cameron se oferi să plece pe urmele expediției. Oferta lui fu primită. Cameron, întovărășit de doctorul Dillon, de locotenentul Cecil Murphy și de Robert Moffat, nepotul lui Livingstone, plecă din Zanzibar. După ce străbătu Ugogo, dădu peste trupul neînsuflețit al lui Livingstone, pe care oamenii lui credincioși îl transportau spre coasta răsăriteană. Continuându-și atunci drumul spre apus, cu voința dârză de a ajunge de la un țărm la celălalt, străbătu Unyanyembe, Ugunda și Kahuele, unde strânse toate însemnările marelui călător. Trecu apoi peste Tanganyika, peste munții Bambarre și peste Lualaba, pe al cărui curs nu putu coborî, vizită toate provinciile pustiite de război și rămase aproape fără locuitori din cauza comerțului de sclavi, trecu prin regiunile Kilemba, Urua, pe la izvoarele râului Lomane, apoi prin Uluda și Lovale. După ce străbătu Coanza și pădurile uriașe, în care Harris îi făcuse pe Dick Sand și pe tovarășii lui să se rătăcească, energicul locotenent Cameron reuși, în sfârșit, să zărească Oceanul Atlantic și ajunse până la localitatea Sf. Filip de Benguela. Această călătorie de trei ani și patru luni costase viața a doi dintre tovarășii lui, doctorul Dillon și Robert Moffat.

Pe această cale a descoperirilor, englezului Cameron avea să-i urmeze aproape imediat americanul Henry Moreland Stanley. Se știe că acest curajos corespondent al ziarului New York Herald, trimis să-l caute pe Livingstone, îl găsise pe explorator la 30 octombrie 1871, la Ujiji, pe malurile lacului Tanganyika. Dar tot ceea ce făptuise până atunci, cu succes, doar dintr-un sentiment de omenie, Stanley se hotărî să continue în interesul științei geografice. Ținta lui fu de a explora cursul fluviului Lualaba, pe care îl văzuse doar în treacăt. Cameron se afla încă pierdut în provinciile Africii centrale, când, în noiembrie 1874, Stanley părăsea Bagamoyo de pe coasta răsăriteană. După douăzeci și una de luni, adică la 24 august 1876, Stanley părăsi Ujiji, decimat de o epidemie de vărsat, străbătu în șaptezeci și patru de zile drumul de la lac la N'yangwe, mare târg de sclavi, vizitat mai înainte de Livingstone și de Cameron, și asistă la cele mai îngrozitoare scene de vânătoare de sclavi făcute de ofițerii sultanului din Zanzibar pe teritoriile triburilor Marungu și Manyuema.

Stanley socoti că de aici poate porni la cercetarea cursului fluviului Lualaba, coborând pe el până la vărsare. O sută patruzeci de hamali pentru bagaje, angajați la N'yangwe, și nouăsprezece bărci alcătuiau materialul și personalul expediției sale. Încă de la început a trebuit să dea lupte împotriva canibalilor din tribul Ugusu, și tot de la început a fost silit să ia măsuri ca bărcile să fie duse în spinare de oameni, pe uscat, pentru a ocoli cascadele ce nu puteau fi trecute cu barca. Chiar la Ecuator, în punctul în care Lualaba o apucă spre nord-nord-est, cincizeci și patru de bărci, pline cu mai multe sute de băștinași, atacară mica flotă a lui Stanley, care reuși să-i pună pe fugă. După aceea, urcând până la paralela a doua din latitudinea nordică, curajosul american constată că fluviul Lualaba nu era altceva decât chiar cursul superior al fluviului Zair, care mai era cunoscut și sub numele de Congo, și că dacă îi urma cursul ajungea direct la mare. Și chiar așa făcu, războindu-se aproape zilnic cu triburile de pe țărmuri. La 3 iunie 1877, în timp ce trecea cataractele de la Massassa, pierdu pe unul din tovarășii lui, Francis Pocock; el însuși fu târât cu barcă cu tot, la 18 iulie, în cascada M'belo, de unde nu scăpă cu viață decât printr-o minune.

În sfârșit, la 6 august, Henry Stanley ajunse în satul Ni Sanda, aflat la o depărtare de patru zile de coastă. După două zile, el găsi la Banza M'buko proviziile trimise de doi negustori din Emboma și se odihni, în sfârșit, în acest orășel de pe litoral. La treizeci și cinci de ani se simțea îmbătrânit din cauza oboselii și a lipsurilor pe care trebuise să le îndure străbătând tot continentul african, într-o călătorie care durase doi ani și nouă luni.

Dar cursul fluviului Lualaba era acum cunoscut până la Atlantic, și dacă Nilul e cea mai mare arteră din nord, dacă Zambezi e cea mai însemnată arteră din est, se știe acum că Africa mai are în vest cel de al treilea mare fluviu din lume, care curgând pe o distanță de două mii nouă sute de mile[12], sub numele de Lualaba, de Zair și de Congo, face legătura între regiunea marilor lacuri și Oceanul Atlantic.

Deși situată între cele două drumuri, unul urmat de Stanley și celălalt de Cameron, provincia Angola era aproape necunoscută în anul 1873, an în care vasul Pilgrim naufragiase pe coasta Africii. Tot ce se știa despre ea era faptul că pe teritoriul acestei provincii se desfășura comerțul de sclavi, datorită importantelor târguri de la Bihe, de la Cassange și de la Kazonde.

Or, tocmai în acest ținut fusese atras Dick Sand, la mai mult de o sută de mile de coastă, având ca tovarăși de drum o femeie istovită de oboseală și durere, un copil sfârșit de boală și câțiva negri, pradă tare râvnită de lăcomia negustorilor de sclavi.

Da, era Africa și nicidecum acea Americă unde nici băștinașii, nici fiarele sălbatice și nici clima nu sunt cu adevărat de temut. Nu era acea regiune prietenoasă, așezată între Cordilieri și coastă, unde orășelele sunt numeroase și unde misiunile își deschid cu ospitalitate porțile oricărui călător. Erau tare departe aceste provincii ale Perului și Boliviei, spre care furtuna ar fi îndreptat cu siguranță vasul, dacă o mână criminală nu i-ar fi schimbat drumul, împiedicându-i astfel pe naufragiați să găsească posibilități sigure de întoarcere în patrie.

Era îngrozitoarea Angola. Și nici măcar coasta supravegheată direct de autoritățile portugheze, ci mijlocul acestei colonii, unde se încrucișau caravanele de sclavi, mânate de harapnicul havildarilor.

Ce știa Dick Sand despre această țară unde îl aruncase trădarea?

Foarte puține lucruri din cele spuse de misionarii din veacul al XVI-lea și al XVII-lea, de negustorii portughezi, care străbăteau drumul de la Sf. Paul de Loanda prin San-Salvador către Zair, și din ce povestise doctorul Livingstone despre călătoria lui din 1853. Dar și acestea ar fi fost de ajuns ca să zdruncine un suflet mai puțin oțelit decât al lui Dick Sand.

Se aflau într-adevăr într-o situație groaznică!

0:00