Kazonde
La 26 mai, caravana de sclavi sosea la Kazonde. Cincizeci la sută dintre prizonierii capturați în această ultimă expediție muriseră pe drum. Cu toate acestea, pentru negustorii de sclavi era încă o afacere bună. Cererile erau din ce în ce mai mari, și pe piețele Africii prețul sclavilor avea să fie în continuă creștere.
Pe vremea aceea, Angola făcea comerț cu negri pe scară mare. Autoritățile portugheze de la Sf. Paul de Loanda sau din Benguela n-ar fi putut împiedica acest comerț decât cu foarte multă greutate, căci convoaiele se îndreptau spre interiorul continentului african. Barăcile de pe litoral erau pline până la refuz cu captivi. Cele câteva vase de transportat sclavi, care reușeau să treacă neobservate printre crucișătoarele din larg, erau neîncăpătoare pentru a-i îmbarca pe negrii hărăziți coloniilor spaniole din America.
Așezată la trei sute de mile de gura fluviului Coanza, Kazonde este una din principalele „lakoni”, adică una din cele mai de seamă piețe de sclavi din provincia Angola. Târgul se face în piața centrală, numită „citoka”. Acolo sunt expuși și vânduți sclavii. De aici, caravanele se îndreaptă spre regiunea marilor lacuri.
Ca mai toate orașele mari din Africa centrală, Kazonde se împarte în două părți distincte: într-o parte e cartierul negustorilor arabi, portughezi sau băștinași, și cuprinde barăcile acestora, iar în cealaltă parte se află reședința regelui negru, vreun bețiv fioros, încoronat, care domnește prin teroare asupra băștinașilor și trăiește din nenumăratele daruri în natură pe care i le fac negustorii de sclavi.
Pe vremea aceea, cartierul comercial din Kazonde aparținea acelui Jose-Antonio Alvez despre care vorbiseră Harris și Negoro – simpli agenți în slujba lui. La Kazonde se afla principala întreprindere comercială a acestui negustor, care mai avea o a doua întreprindere la Bihe și o a treia la Cassange, în Benguela, unde locotenentul Cameron avea să-l întâlnească peste câțiva ani.
Târgul avea o uliță principală, de-a lungul căreia se înșirau grupuri de case, așa-numitele „tembe” – un fel de colibe cu acoperișul plat, cu pereți din lut spoiți pe dinafară, cu curți pătrate care serveau drept ocol de vite. La capătul uliței se întindea o piață mare, „citoka”, împrejmuită de barăci. Deasupra acestei îngrămădiri de locuințe se înălțau câțiva baniani uriași, al căror frunziș era foarte bogat, ici și colo palmieri drepți ca niște mături uriașe înfipte cu coada în pulberea drumului, apoi vreo douăzeci de păsări de pradă, care se îngrijeau să curățe orășelul de mortăciuni. Iată înfățișarea cartierului comercial al Kazondei.
În apropierea pieței curgea Luhi, un râu al cărui curs nu fusese încă explorat și care era probabil un afluent sau un subafluent al lui Coango, la rândul lui afluentul Zairului.
Reședința regelui din Kazonde se învecina cu cartierul comercial; nu era decât o adunătură de colibe murdare, împrăștiate pe o suprafață de o milă pătrată. În unele din aceste colibe se putea intra direct, dar altele erau împrejmuite cu un gard de trestie sau înconjurate de un tufiș de smochini mici. O curte împrejmuită cu un gard de papirus, vreo treizeci de colibe care serveau drept locuință sclavilor, un alt grup de colibe destinate femeilor, un „tembe” mai încăpător și mai înalt, aproape pierdut în lanuri de manioc – iată reședința regelui din Kazonde. Acesta era un om de vreo cincizeci de ani, pe nume Moini Lungga. El nu mai avea situația înfloritoare a înaintașilor săi. Nu-i mai rămăseseră nici măcar patru mii de soldați, față de douăzeci de mii câți găsiseră primii negustori portughezi, și nu-și mai putea permite, ca în vremurile bune, să poruncească să se sacrifice douăzeci și cinci sau treizeci de sclavi în fiecare zi.
De altfel, regele îmbătrânise înainte de vreme, din cauza vieții desfrânate pe care o ducea, a rachiurilor care-i arseseră măruntaiele. Ajunsese un nebun fioros, găsind o distracție în schilodirea supușilor, ofițerilor sau miniștrilor săi, punând ca unora să li se taie nasul sau urechile, altora să li se smulgă un picior sau o mână. Moartea lui, așteptată curând-curând, n-avea să facă pe nimeni să plângă.
Poate că un singur om din toată Kazonde ar fi avut de pierdut prin moartea lui Moini Lungga. Era negustorul de sclavi Jose-Antonio Alvez, care se înțelegea foarte bine cu bețivanul acesta, al cărui cuvânt era ascultat în tot ținutul. Negustorul se temea că dacă după moartea regelui n-ar fi fost primită să domnească regina Moina, prima dintre nevestele bețivanului, atunci regatul lui Moini Lungga ar fi fost cotropit de un rival vecin, unul din regii din Ukusu. Acesta, mai tânăr și mai îndrăzneț, cucerise mai de mult câteva sate care aparținuseră regatului din Kazonde. Era sprijinit de un alt negustor de sclavi și dușman de moarte al lui Alvez. E vorba de acel Tipo-Tipo, arab negru de rasă curată, care avea să-l viziteze pe Cameron la N'yangwe.
Iată, de altfel, cine era acest Alvez, adevăratul stăpân al țării în timpul domniei unui rege abrutizat, căruia îi dezvoltase și-i exploatase viciile.
Jose-Antonio Alvez, bătrân și el, nu era, așa cum s-ar fi putut crede, un „msungu”, adică un om de rasă albă. Doar numele îi era portughez și îl împrumutase, fără îndoială, pentru nevoile comerțului său. Era un negru sadea, binecunoscut în lumea negustorilor de sclavi. Adevăratul lui nume era Kendele și se născuse la Donndo, pe malurile Coanzei. Fusese la început un simplu agent al vânătorilor de sclavi. Acum ajunsese negustor de mare vază printre cei ce se îndeletniceau cu comerțul de sclavi. Un ticălos îmbătrânit în rele, care se credea cel mai cinstit om din lume. Peste acest Alvez avea să dea Cameron pe la sfârșitul anului 1874, la Kilemba, capitala lui Kassonngo, căpetenia din Urua, iar Alvez avea să-l călăuzească cu caravana până la sediul său din Bihe, pe un drum de șapte sute de mile.
Când ajunse la Kazonde, convoiul de sclavi fu îndreptat imediat spre piața mare.
Era ziua de 26 mai. Așadar, Dick Sand făcuse bine socotelile. Călătoria durase treizeci și opt de zile – de când plecaseră din tabăra de pe malurile Coanzei. Cinci săptămâni petrecute în cele mai îngrozitoare chinuri sortite să fie îndurate vreodată de o ființă omenească!
Convoiul intră în Kazonde pe la prânz. Tobele răpăiau, iar semnalele din corn de cudu se amestecau cu detunăturile de armă. Soldații din caravană trăgeau nenumărate focuri în vânt, iar servitorii lui Jose-Antonio Alvez le răspundeau trăgând și ei. Toți acești ticăloși erau fericiți că se văd din nou, după o despărțire de patru luni. În sfârșit, acum aveau să se odihnească mai mult și să câștige timpul pierdut, petrecând și îmbătându-se.
Prizonierii, cei mai mulți dintre ei la capătul puterilor, se ridicau încă la un număr de două sute cincizeci de suflete. După ce fuseseră mânați ca o turmă, urmau să fie închiși în niște barăci, pe care fermierii din America nu le-ar fi folosit nici ca grajduri. În barăci se mai aflau alți o mie două sute sau o mie cinci sute de sclavi, care trebuiau să fie expuși peste două zile la marele târg din Kazonde. Tot în aceste barăci au fost înghesuiți și sclavii din caravană. Li se scoseseră furcile grele, dar rămăseseră tot ferecați în lanțuri.
Hamalii se opriseră în piață, după ce descărcaseră fildeșul pe care aveau să-l ia în primire negustorii din Kazonde. După ce-și primiră plata, adică vreo câțiva coți de stambă colorată sau altă stofă mai scumpă, plecară să caute altă caravană la care să se angajeze.
Bătrânul Tom și tovarășii lui fură eliberați de jugul pe care-l purtaseră timp de cinci săptămâni. Bat și tatăl său se îmbrățișară. Își strânseră toți mâinile, dar de-abia îndrăzneau să vorbească. Ce cuvinte ar fi putut rosti fără ca în ele să li se citească deznădejdea? Bat, Acteon și Austin, toți trei vânjoși și obișnuiți cu muncile grele, putuseră rezista oboselii, dar bătrânul Tom, slăbit de chinuri și lipsuri, era la capătul puterilor. Dacă drumul ar mai fi durat câteva zile, leșul bătrânului ar fi fost părăsit pradă fiarelor, așa cum fusese lăsat leșul bătrânei Nan.
Toți patru fură băgați într-o baracă strâmtă, a cărei ușă se închise imediat în urma lor. Găsiseră acolo ceva de mâncare și așteptau vizita negustorului de sclavi, față de care voiau să protesteze, arătând că sunt cetățeni americani, dar, bineînțeles, zadarnic.
Dick Sand rămăsese în piață, sub supravegherea atentă a unui havildar. Ajunsese în sfârșit la Kazonde, unde nu se îndoia că sosiseră mai înainte și doamna Weldon, micul Jack și vărul Benedict. În timp ce străbătea diferitele cartiere ale orașului, îi căutase cu privirea, cercetând acele „tembe” care mărgineau ulițele și această „citoka”, acum aproape pustie.
Dar doamna Weldon nu era acolo!
„Oare să n-o fi adus aici? se întreba Dick Sand. Dar atunci unde poate fi? Nu! Hercule nu s-ar fi înșelat. Toate acestea făceau doar parte din planurile tainice ale lui Harris și Negoro! Și totuși, nici pe aceștia nu-i văd nicăieri!”
Dick Sand se simțea tot mai mult cuprins de neliniște. Își explica el faptul că n-o văzuse pe doamna Weldon, deoarece era prizonieră. Dar Harris și Negoro?… Mai cu seamă acesta din urmă trebuia să ardă de nerăbdare să dea ochi cu tânărul elev-marinar, aflat acum în mâinile lor, fie numai ca să se bucure de triumful lor, să-l insulte, să-l chinuie, să se răzbune. Faptul că nu se aflau acolo nu însemna, oare, că luaseră o altă direcție și că doamna Weldon fusese târâtă spre o altă regiune a Africii centrale? Chiar dacă prezența americanului și a portughezului ar fi apropiat clipa răzbunării acestora asupra lui, Dick Sand dorea totuși să se întâlnească cu ei. Dacă Harris și Negoro ar fi la Kazonde, asta i-ar dovedi cu siguranță că și doamna Weldon și micul Jack se aflau acolo.
Dick Sand se mai întreba și din ce pricină nu se mai ivise Dingo din noaptea în care îi adusese biletul de la Hercule. De aceea nu putuse face să ajungă la destinație răspunsul pe care îl pregătise pentru orice eventualitate și prin care îl sfătuia pe Hercule să nu se gândească decât la doamna Weldon, să nu-i piardă urma și s-o informeze pe cât posibil despre tot ce se petrece. Oare din ce pricină nu încercase Hercule să-l mai trimită încă o dată pe Dingo, așa cum făcuse prima oară, când câinele se strecurase printre rândurile caravanei? Nu cumva credinciosul animal își pierduse viața în vreo încercare ce dăduse greș? Sau Hercule, ținându-se mereu pe urmele doamnei Weldon, așa cum ar fi făcut și Dick Sand dacă ar fi fost în locul lui, poate că pătrunsese împreună cu Dingo în adâncurile acestui podiș împădurit, trăgând nădejde să ajungă la vreo agenție comercială aflată în interior! Ce altceva și-ar fi putut închipui Dick Sand, de vreme ce nici doamna Weldon și nici cei care o răpiseră nu se aflau acolo? Fusese atât de sigur – poate fără motiv – că-i va întâlni la Kazonde, încât faptul că nu-i vedea constituia pentru el o lovitură puternică. Deznădejdea îi era atât de mare, încât nu și-o putea stăpâni. Era gata să moară acum, de vreme ce viața lui nu mai putea fi de folos celor ce-i erau dragi. Dar, gândind astfel, Dick Sand se înșela asupra propriului său caracter. În urma încercărilor prin care trecuse, copilul devenise un adevărat bărbat; deznădejdea care-l cuprinsese pentru o clipă nu putea fi datorată decât unei trecătoare slăbiciuni omenești.
În clipa aceea izbucni o hărmălaie groaznică, un amestec de fanfare și zbierăte omenești. Dick Sand, care stătuse prăvălit în praf, sări brusc în picioare. Orice nou incident putea să-l pună pe urmele celor pe care îi căuta. Deznădăjduitul de adineauri căpătase din nou curaj.
— Alvez! Alvez…!
Numele acesta era strigat întruna de o liotă de băștinași și de soldați care năvăliseră în piață. În sfârșit, avea să apară omul în mâinile căruia se afla soarta atâtor nenorociți. Și ar fi fost posibil să-l însoțească și cei doi agenți ai lui, Harris și Negoro. Dick Sand stătea în picioare, cu ochii larg deschiși, cu nările dilatate. Cei doi trădători îl vor găsi în fața lor pe acest căpitan de cincisprezece ani stând drept, hotărât, privindu-i în albul ochilor. Că doar n-o să tremure căpitanul vasului Pilgrim în fața fostului bucătar de pe bord!
Un hamac, un fel de „kitanda” acoperită cu o perdea decolorată și numai zdrențe, apăru după colțul uliței mari. Din ea coborî un negru bătrân. Era Jose-Antonio Alvez.
Câțiva servitori îl însoțeau, zbierând și făcând temenele.
Odată cu el își făcu apariția și prietenul său Coimbra, fiul maiorului Coimbra din Bihe, care, după spusele locotenentului Cameron, se dovedise a fi cea mai mare canalie din toată provincia Angola. Era o ființă murdară, o arătare hodorogită, cu ochii urduroși, părul aspru și creț și fața gălbejită, îmbrăcat într-o cămașă numai zdrențe. De la mijloc în jos, trupul îi era acoperit de un fel de fustă din ierburi. Așa cum arăta cu pălăria-i jerpelită de pai, ai fi zis că-i o zgripțuroaică bătrână. Acest Coimbra era confidentul, geniul rău al lui Alvez, organizatorul vânători lor de sclavi, demn comandant al cetelor de bandiți ale negustorului.
Alvez, îmbrăcat într-un costum turcesc ponosit, avea parcă o înfățișare mai puțin respingătoare decât complicele său. Totuși, te făcea să nu ai deloc o părere prea bună despre acești mari negustori care fac comerț cu negri, pe scară largă.
Spre marea dezamăgire a tânărului, nici Harris și nici Negoro nu făceau parte din alaiul lui Alvez. Trebuia să renunțe oare la nădejdea de a-i întâlni la Kazonde?
Între timp, conducătorul caravanei, arabul Ibn Hamis, dădea mâna cu Alvez și Coimbra, care-l firitiseau călduros. Aflând că jumătate din numărul sclavilor pieriseră pe drum, ceea ce însemna o pierdere din socoteala totală, Alvez se strâmbă. Totuși, afacerea i se păru încă destul de bună. Cu sclavii pe care-i avea acum în barăci putea să facă față tuturor cererilor venite din interior și să facă schimb de sclavi pe colți de fildeș și pe acele „hannas” de aramă, un fel de cruci ale Sfântului Andrei, sub forma cărora se exportă acest metal în Africa centrală.
Havildarii au fost și ei lăudați; cât despre hamali, negustorul dădu ordin să li se plătească imediat ce li se cuvenea.
Jose-Antonio Alvez și Coimbra vorbeau un fel de portugheză amestecată cu multe cuvinte de-ale băștinașilor. Un om născut la Lisabona ar fi înțeles cu greu jargonul celor doi. Dick Sand nu pricepea nimic din ceea ce-și spuneau „negustorii” între ei. Era oare vorba și de tovarășii lui și de el, înglobați prin trădare în acest convoi?
Tânărul se dumeri însă curând, atunci când, la un gest al arabului Ibn Hamis, un havildar se îndreptă spre baraca în care erau închiși Tom, Austin, Bat și Acteon. Cei patru americani fură aduși pe dată în fața lui Alvez. Dick Sand se apropie încet, pentru că nu voia să piardă nimic din această scenă.
Chipul lui Jose-Antonio Alvez se lumină la vederea acestor negri vânjoși, cărora odihna și o hrană mai îmbelșugată aveau să le redea în curând vigoarea de altădată. În schimb, nu avu decât o privire plină de dispreț pentru bătrânul Tom, care, din cauza vârstei, trebuia vândut mai ieftin. Pentru ceilalți trei, negustorul era sigur că avea să obțină un preț foarte bun la târgul din Kazonde. Atunci, Alvez își aminti cele câteva cuvinte englezești pe care le putuse învăța cândva de la unii agenți de teapa americanului Harris. Bătrânul maimuțoi se crezu dator să ureze ironic bun venit noilor săi sclavi.
Tom înțelese cuvintele negustorului și înaintă spre Alvez, arătând spre tovarășii săi și spre sine.
— Suntem oameni liberi! spuse el. Oameni liberi! Cetățeni ai Statelor Unite!
Fără îndoială că Alvez înțelesese cele spuse de Tom. Răspunse printr-un fel de strâmbătură, care ar fi vrut să arate că e bine dispus, și dădu din cap.
— Da… Da… Americani! Bineveniți… Bineveniți!
— Bineveniți! adăugă Coimbra.
Fiul maiorului din Bihe se apropie de Austin și, întocmai ca un negustor care examinează o mostră, voi să-l facă să deschidă gura, spre a-i vedea dinții, după ce îi pipăise mai-nainte pieptul și spinarea. Dar în clipa aceea, senor Coimbra primi drept în față cea mai strașnică lovitură de pumn dată vreodată vreunui fiu de maior!
Omul de încredere al lui Alvez se rostogoli la pământ, la zece pași de-acolo. Câțiva soldați se năpustiră asupra lui Austin, care poate că avea să plătească scump această ieșire dintr-o clipă de furie. Dar Alvez îi opri cu un gest. Râdea de pățania prietenului său Coimbra, care din cei cinci-șase dinți ce-i mai rămăseseră pierduse doi!
Jose-Antonio Alvez nu înțelegea să i se vatăme „marfa”.
În afară de aceasta, el era un om vesel din fire și nu mai avusese de multă vreme prilejul să râdă cu atâta poftă. Îl mângâie cum putu pe Coimbra, care, năucit de lovitură, se sculă împleticindu-se și veni să-și ia locul alături de negustor, amenințându-l cu pumnul pe îndrăznețul Austin.
În clipa aceea, Dick Sand fu împins de un havildar înaintea lui Alvez. Acesta știa cu siguranță cine era tânărul marinar, de unde venea și cum fusese prins în tabăra de lângă Coanza. De aceea, după ce-l privi cu un aer răutăcios, spuse într-o englezească stricată:
— Mic yankeu!
— Da! Yankeu! răspunse Dick Sand. Ce aveți de gând să faceți cu mine și cu tovarășii mei?
— Yankeu, yankeu! Mic yankeu! repeta Alvez.
Nu înțelesese, sau nu voia să înțeleagă ce-l întrebase Dick Sand? Acesta îi puse din nou aceeași întrebare, care-l privea pe el și pe tovarășii lui. Se adresă în același timp și lui Coimbra, care nu părea a fi indigen, deși abia i se mai distingeau trăsăturile pe fața buhăită din cauza abuzului de băuturi alcoolice. Coimbra făcu din nou gestul cu care-l amenințase mai înainte pe Austin și nu răspunse.
În acest timp, Alvez vorbea cu multă însuflețire cu arabul Ibn Hamis despre lucruri care-i priveau cu siguranță pe Dick Sand și pe prietenii lui. Fără îndoială că voiau să-i despartă din nou. Cine putea ști dacă vor mai avea prilejul să schimbe câteva vorbe între dânșii!
— Prieteni, spuse Dick Sand pe șoptite, ca și cum și-ar fi vorbit lui însuși, am să vă spun doar câteva cuvinte. Am primit prin Dingo un bilet de la Hercule. A mers pe urmele caravanei. Harris și Negoro îi escortau pe doamna Weldon, pe Jack și pe domnul Benedict. Unde i-au dus, asta nu mai știu, de vreme ce nu sunt aici, la Kazonde. Răbdare, curaj, fiți gata oricând! Dumnezeu să se milostivească de noi!
— Dar Nan? întrebă bătrânul Tom.
— Nan a murit!
— Cea dintâi…!
— Și cea din urmă, răspunse Dick Sand, căci vom ști…
În clipa aceea, o mână îl apucă de umăr. Pe un ton politicos, care îi era foarte cunoscut, el auzi cuvintele:
— O! Dacă nu mă înșel, iată-l și pe tânărul meu prieten! Încântat de revedere!
Dick Sand se întoarse. În fața lui stătea Harris.
— Unde e doamna Weldon? strigă Dick Sand, apropiindu-se de american.
— Vai! răspunse Harris, prefăcându-se înduioșat. Biata mamă! Cum ar fi putut supraviețui…
— Moartă! exclamă Dick Sand. Și copilul ei?
— Bietul copilaș! răspunse Harris pe același ton. Cum ar fi putut îndura oboseli atât de mari…?
Așadar, tot ceea ce Dick Sand iubise nu mai exista! Ce se petrecu oare atunci în sufletul lui? Cuprins de o mânie năvalnică, de o sete de răzbunare pe care trebuia s-o potolească cu orice preț, se năpusti asupra lui Harris, îi smulse pumnalul de la brâu și i-l împlântă în inimă.
— Blestem!… exclamă americanul, prăvălindu-se.
Peste câteva clipe, Harris era mort.