Într-o factorie
Harris și Negoro mințiseră atunci când spuseseră că doamna Weldon și micul Jack muriseră. Amândoi, împreună cu vărul Benedict, se aflau la Kazonde.
După atacul de la furnicar, fuseseră târâți dincolo de tabăra din Coanza de către Harris și Negoro, întovărășiți de vreo doisprezece ostași băștinași.
Doamna Weldon și cu micul Jack erau transportați într-un palanchin – „kitanda”, cum i se zice prin partea locului. De ce această grijă din partea unui om ca Negoro?
Doamna Weldon nu cuteza să-și răspundă la această întrebare.
Drumul de la Coanza până la Kazonde se scurse repede și fără oboseală. Vărul Benedict, asupra căruia nenorocirile păreau să n-aibă nicio înrâurire, călca în pas cu ceilalți. Pentru că era lăsat să caute mereu gângănii, alergând când la dreapta, când la stânga potecii, nici prin gând nu-i trecea să se plângă. Mica trupă ajunse la Kazonde cu opt zile înaintea caravanei lui Ibn Hamis. Doamna Weldon fu închisă cu copilul ei și cu vărul Benedict în agenția lui Alvez.
Trebuie să ne grăbim să spunem că micul Jack se simțea mult mai bine. Părăsind ținuturile mlăștinoase, unde se îmbolnăvise de friguri, starea lui se îmbunătățea treptat, și acum era aproape însănătoșit. Fără îndoială că nici el, nici doamna Weldon nu ar fi putut îndura chinurile mersului pe jos în caravană. Dar datorită condițiilor în care făcuseră această călătorie, în timpul căreia nu li se refuzaseră oarecari îngrijiri, se găseau acum într-o stare satisfăcătoare, cel puțin fizicește.
Cât privește pe tovarășii lor, doamna Weldon nu mai știa nimic de ei. Pe Hercule îl văzuse fugind în pădure, dar nu știa ce se mai întâmplase cu el. Iar în legătură cu Dick Sand, doamna Weldon nădăjduia că, fiind alb, va fi poate cruțat, mai ales că Harris și Negoro nu mai erau acolo ca să-l chinuiască. În schimb, fără îndoială că soarta lui Nan, Tom, Bat, Austin, Acteon fusese mult mai vitregă, ei fiind negri. Bieții oameni! N-ar fi trebuit niciodată să calce pe pământul acestei Africi, unde îi aruncase trădarea!
Când caravana lui Ibn Hamis sosi la Kazonde, doamna Weldon nu putu afla despre ce era vorba, deoarece nu avea nicio legătură cu cei dinafară. Zgomotele din piață care pătrundeau până la dânsa nu-i spuneau nici ele nimic. Ea nu află că Tom cu ai săi fuseseră vânduți unui negustor din Ujiji și că urmau să plece în curând. Nu află nici de moartea lui Harris, nici de moartea regelui Moini Lungga, la înmormântarea căruia căzuse victimă și Dick Sand, printre atâtea alte victime. Biata femeie se afla așadar singură la Kazonde, la cheremul neguțătorilor de sclavi, în puterea lui Negoro și, fiindcă nu-și putea părăsi copilul, trebuia să-și alunge până și gândul salvator al morții!
Soarta care o aștepta îi era cu totul necunoscută. În tot timpul călătoriei de la Coanza la Kazonde, Harris și Negoro nu-i adresaseră o vorbă. De la sosire, ea nu-i văzuse nici pe unul, nici pe celălalt și nici nu putea părăsi curtea care împrejmuia locuința bogatului negustor.
Mai este oare nevoie să se spună că vărul Benedict – copilul ei cel mare – nu-i fusese de niciun ajutor doamnei Weldon? E de la sine înțeles.
Când demnul savant află că nu se găsește pe continentul american, după cum credea, nici prin minte nu-i trecu să se neliniștească, întrebându-se cum de se putuse întâmpla un asemenea lucru. Nu! Câtuși de puțin! Prima lui reacție fusese un gest de ciudă. Va să zică insectele acelea despre care își închipuia că le descoperise primul în America, musca țețe și celelalte, nu erau altceva decât simple hexapode africane, pe care atâția alți naturaliști le găsiseră înaintea lui, pe locurile lor de baștină! Adio, deci, gloria de a-și lega numele de aceste descoperiri! Într-adevăr, pe cine l-ar mai fi putut uimi o colecție de insecte africane, din moment ce fuseseră colecționate în Africa?
Dar, după prima dezamăgire, vărul Benedict își spuse că „pământul faraonilor” – cum se încăpățâna să-l numească – poseda nemaipomenite bogății entomologice și că nu pierduse nimic prin faptul că nu era pe „pământul incașilor”.
„Ei, își spunea el întruna și o repeta chiar și doamnei Weldon, care nici nu-l asculta, aici este patria manticorelor, adică a acelor coleoptere cu picioare lungi, păroase, cu elitre tăioase, cu mandibule enorme, dintre care cea mai interesantă este manticora buburoasă! Este patria calosomelor cu cap aurit, a goliaților de Guineea și de Gabon, ale căror picioare sunt prevăzute cu ghimpi, a antidiilor pătate, care își depun ouăle în scoica goală a melcilor, patria scarabeilor sfinți, pe care locuitorii din Egiptul de Sus îi venerau ca pe niște zei! Aici s-au născut sfincșii aceia cu cap de mort, răspândiți acum în toată Europa, și acei «Idias Bigoti», de a căror înțepătură senegalezii de pe coastă se tem foarte mult. Da! Aici pot fi făcute descoperiri splendide, și le voi face, dacă oamenii aceștia de treabă au să-mi dea voie”.
Se știe cine erau acei „oameni de treabă” de care vărului Benedict nici prin gând nu-i trecea să se plângă. De altminteri, după cum am mai spus, entomologul, în tovărășia lui Negoro și a lui Harris, se bucurase de oarecare libertate, de care Dick Sand îl lipsise cu desăvârșire în timpul călătoriei de la coastă la Coanza. Naivul savant fusese deci foarte mișcat de atitudinea prevenitoare a acestor „oameni de treabă”.
Pe scurt, vărul Benedict ar fi fost cel mai fericit dintre entomologi, dacă n-ar fi suferit o pierdere pe care o simțea la tot pasul. E drept că mai avea cutia de tinichea, dar ochelarii nu-i mai împodobeau nasul și lupa nu-i mai atârna de gât! Un naturalist fără lupă și fără ochelari!… Așa ceva nu se poate! Vărul Benedict era sortit să nu-și mai revadă niciodată aceste două instrumente optice, dat fiind că fuseseră înmormântate împreună cu momâia în formă de rege. Din pricina aceasta, ori de câte ori găsea vreo insectă, era nevoit aproape să și-o bage în ochi, pentru a deosebi chiar caracteristicile cele mai elementare. Aceasta era marea durere a vărului Benedict, care ar fi plătit oricât pentru o pereche de ochelari, dacă s-ar fi găsit un astfel de obiect în acel „lakoni” din Kazonde. Vărului Benedict i se îngăduise să umble în voie prin curtea în care se aflau colibele lui Jose-Antonio Alvez. Erau convinși toți că omul acesta nu era în stare să încerce să fugă. De altminteri, un gard foarte înalt despărțea factoria de celelalte cartiere ale orașului; și peste gardul acesta nu se putea sări ușor!
Dar dacă era bine înconjurat, țarcul măsura de jur împrejur nu mai puțin de o milă. Copaci și arbuști caracteristici Africii, ierburi înalte, câteva pâraie, acoperișurile de paie ale barăcilor și colibelor, toate acestea erau mai mult decât trebuia pentru a aduna cele mai rare insecte de pe continent, spre marea mulțumire a vărului Benedict. De altfel, chiar descoperise câteva hexapode și era gata-gata să-și piardă vederea tot străduindu-se să le studieze, fără ochelari. În sfârșit își mărise prețioasa sa colecție și pusese temelia unui vast studiu asupra entomologiei africane. Dacă steaua lui bună l-ar ajuta să descopere o insectă necunoscută de care să-și lege numele, apoi n-ar mai dori nimic pe lumea asta!
Și dacă această curte a lui Alvez era destul de mare pentru preumblările științifice ale vărului Benedict, ea părea nesfârșit de mare pentru micul Jack, căruia îi era de asemenea îngăduit să se plimbe în voie. Dar copilul acesta nu se arăta prea încântat de bucuriile atât de firești vârstei sale. Arareori se despărțea de maică-sa, care se temea mereu de vreo nenorocire și se ferea să-l lase singur. Micul Jack vorbea adesea de tatăl său, pe care nu-l mai văzuse de atâta vreme! Spunea mereu că vrea să plece acasă. Întreba de toți, de bătrâna Nan, de prietenul său Hercule, de Bat, de Austin, de Acteon și de Dingo, care părea că-l părăsise și el. Voia să-l revadă pe prietenul său Dick Sand. În mintea lui fragedă revenea necontenit amintirea celor petrecute. Dar la toate întrebările copilului, doamna Weldon nu putea să răspundă decât luându-l în brațe și acoperindu-l cu sărutări. Tot ceea ce putea face era să-și stăpânească plânsul!
Doamna Weldon nu scăpase din vedere că pe toată durata călătoriei de la Coanza fusese scutită de orice neplăceri și nimic nu arăta că pe domeniile lui Alvez va fi supusă vreunui tratament mai aspru. În factorie nu se mai găseau decât sclavii din serviciul neguțătorului. Toți ceilalți sclavi fuseseră mai întâi închiși în barăcile din piață, apoi vânduți negustorilor din interior. Magaziile negustorului de sclavi erau acum pline de stofe și de fildeș. Stofele aveau să fie schimbate în provinciile din centrul Africii, iar fildeșul urma să fie exportat pe piețele principale de pe continent.
Așadar, era puțină lume la factorie. Doamna Weldon cu Jack locuiau într-o colibă, vărul Benedict într-alta. Cu slugile neguțătorului n-aveau nicio legătură. La prânz și seara mâncau împreună. Hrana – carne de capră sau de oaie, legume, tapioca, mei și fructe din ținut – le era de ajuns. Halima, o tânără sclavă din serviciul doamnei Weldon, îi arăta, după priceperea și în felul ei, o afecțiune poate cam sălbatică, dar fără îndoială sinceră.
Doamna Weldon îl vedea rar pe Jose-Antonio Alvez, care locuia în clădirea principală a agenției, și deloc pe Negoro, care locuia în oraș. Această reținere din partea lui Negoro o mira și totodată o neliniștea.
„Ce urmărește? Ce așteaptă omul acesta? se întreba mereu doamna Weldon. De ce ne-a adus la Kazonde?”
Așa trecură cele opt zile până la sosirea caravanei lui Ibn Hamis, adică cu două zile înainte de ceremonia înmormântării, și apoi alte șase zile.
În mijlocul tuturor acestor frământări, doamna Weldon nu putea uita că soțul ei se afla, de bună seamă, în prada unei deznădejdi amarnice, văzând că nici soția, nici copilul nu sosesc la San Francisco. Domnul Weldon nu avea de unde să știe că soția sa avusese nefericita idee de a se îmbarca pe Pilgrim, și probabil credea că se îmbarcase pe unul din vapoarele companiei transpacifice. Dar aceste vapoare soseau cu regularitate; și nici doamna Weldon, nici Jack, nici vărul Benedict nu se aflau la bordul lor! Și apoi, chiar Pilgrim ar fi trebuit să sosească de mult în port; cum însă vasul nu venea, James Weldon trebuia să-l socotească printre vasele presupuse pierdute, din lipsă de vești. Ce lovitură groaznică a primit desigur în ziua când corespondenții săi din Auckland l-au vestit că Pilgrim plecase și că doamna Weldon se îmbarcase pe această corabie! Ce-ar fi putut să facă? Dacă nu se împăcase cu gândul că soția și fiul său au pierit în valuri, atunci prin ce meleaguri începuse să-i caute? Desigur, prin insulele din Pacific, poate chiar pe țărmul american. Dar nicio clipă, da, nicio clipă nu-i putea trece prin minte că supraviețuitorii de pe Pilgrim ar fi putut fi aruncați pe coasta Africii!
Așa își frământa mintea doamna Weldon. Dar ce putea face?… Să fugă?… Cum?… Era supravegheată îndeaproape!… Și apoi să fugă ar fi însemnat să se aventureze în pădurile acelea dese, unde primejdiile o pândeau la tot pasul, să încerce să străbată mai mult de două sute de mile până la coastă! Doamna Weldon era hotărâtă s-o facă, dacă nu i s-ar fi oferit o altă posibilitate de a-și recăpăta libertatea. Dar, mai înainte de toate, voia să cunoască planurile lui Negoro.
Și în curând îi fu dat să le cunoască.
În ziua de 6 iunie, la trei zile după înmormântarea regelui din Kazonde, Negoro intră în curtea factoriei, unde nu mai pusese piciorul de când venise aici, și se duse de-a dreptul în coliba în care locuia doamna Weldon.
Doamna Weldon era singură. Vărul Benedict pornise într-una din obișnuitele sale preumblări științifice. Micul Jack, sub supravegherea sclavei Halima, se juca în curte.
Negoro împinse ușa colibei și spuse fără înconjur:
— Doamnă Weldon, Tom și cu tovarășii lui au fost vânduți ca sclavi și duși spre târgul din Ujiji.
— Dumnezeu să-i aibă în pază, spuse doamna Weldon, ștergându-și o lacrimă.
— Nan a murit pe drum, Dick Sand a pierit…
— Nan a murit! Dick de asemenea! izbucni doamna Weldon.
— Da. În ce-l privește pe tânărul dumitale căpitan de cincisprezece ani, el a plătit – pe bună dreptate – cu viața uciderea lui Harris, continuă Negoro. Acum ești singură la Kazonde, singură în mâinile fostului bucătar de pe Pilgrim. Complet singură. Înțelegi, doamnă?
Ceea ce spunea Negoro era foarte adevărat, chiar și în ceea ce privea soarta lui Tom și a tovarășilor săi. Bătrânul negru, fiul său Bat, Acteon și Austin plecaseră înainte cu o zi, împreună cu caravana negustorului din Ujiji, fără să fi avut mângâierea de a o mai vedea o dată pe doamna Weldon, fără să fi știut măcar că tovarășa lor de nenorocire se afla la Kazonde, în casa lui Alvez. Fuseseră trimiși spre ținuturile lacurilor. Din călătoria aceasta, care se socotește în sute de mile, puțini sunt cei care izbutesc să ajungă până la capăt și mai puțini cei care au norocul să scape de acolo!
— Ei bine, continuă, șopti doamna Weldon privind țintă la Negoro, fără a-i răspunde la întrebare.
— Doamnă Weldon, reluă portughezul cu glas tăios, aș putea să mă răzbun pe dumneata pentru suferințele pe care le-am îndurat pe Pilgrim. Dar moartea lui Dick Sand m-a răzbunat îndeajuns! Acum sunt iarăși negustor și iată care-mi sunt planurile în legătură cu dumneata.
Doamna Weldon îl privea mereu, fără să scoată o vorbă.
— Dumneata, continuă Negoro, copilul dumitale și acest țicnit care aleargă după muște aveți o valoare comercială pe care vreau s-o folosesc. De aceea am de gând să vă vând!
— Sunt dintr-un neam liber, răspunse doamna Weldon cu un ton hotărât.
— Ești o sclavă, dacă vreau eu.
— Și cine va cumpăra o femeie albă?
— Un om care va plăti cât voi cere!
Timp de o clipă, doamna Weldon plecă ochii în pământ; își dădea seama că totul era cu putință în țara aceasta îngrozitoare.
— M-ai înțeles? reluă Negoro.
— Și cine e omul acela căruia vrei să mă vinzi? întrebă doamna Weldon.
— Să te vând, sau să te revând!… Cel puțin așa presupun! adăugă portughezul rânjind.
— Cum se numește omul acela? insistă doamna Weldon.
— Omul acela… este James W. Weldon, soțul dumitale!
— Soțul meu! strigă doamna Weldon, care nu-și putea crede urechilor.
— Chiar el, doamnă Weldon, soțul dumitale. Nu înțeleg să-i dau înapoi, gratuit, soția, ci să-l silesc să și-o răscumpere, împreună cu copilul și cu vărul Benedict!
Doamna Weldon se întreba dacă nu cumva Negoro îi întindea o cursă. Își spuse totuși că vorbea foarte serios. Când un nemernic pentru care banul este totul îți propune o afacere din care el are numai de câștigat, poți să te încrezi în ce spune; și acum era vorba tocmai de o astfel de afacere.
— Și când ai dori să faci acest târg? urmă doamna Weldon.
— Cât mai curând cu putință.
— Și unde?
— Chiar aici. Fără îndoială că James Weldon nu va pregeta să vină până la Kazonde ca să-și caute soția și fiul.
— Nu! Nu va pregeta! Dar cine îi va duce vestea?
— Eu! Am să mă duc până la San Francisco ca să dau peste James Weldon. Bani pentru călătoria asta am destui.
— Banii furați de pe Pilgrim?
— Da… aceia… și alții, recunoscu fără rușine Negoro. Dar dacă vreau să vă vând repede, asta nu înseamnă că vreau să vă vând și ieftin. Socot că James Weldon n-o să se tocmească pentru o sută de mii de dolari…
— Nu, nu se va tocmi dacă va putea să-i dea, răspunse cu dispreț doamna Weldon. Numai că soțul meu, căruia de bună seamă îi vei spune că sunt prizonieră la Kazonde, în Africa centrală…
— Firește…
— Soțul meu nu te va crede fără dovezi, și nu va fi atât de nesocotit să vină până aici numai pentru o simplă vorbă de-a dumitale.
— Ba o să vină, răspunse Negoro, dacă-i aduc o scrisoare de la dumneata în care o să-i arăți situația, iar pe mine ai să mă dai drept un servitor credincios care a reușit să fugă din mâinile acestor sălbatici.
— Niciodată nu voi scrie o astfel de scrisoare! răspunse doamna Weldon pe un ton și mai disprețuitor.
— Te împotrivești? strigă Negoro.
— Mă împotrivesc!
Gândul la primejdiile pe care le-ar fi întâmpinat soțul ei venind până la Kazonde, neîncrederea cu care trebuiau privite făgăduielile portughezului, posibilitatea ca acesta să-l ia prizonier pe James Weldon, după ce ar fi pus mâna pe bani, toate acestea făcură ca, din capul locului, doamna Weldon, uitând până și de copilul ei, să respingă cu hotărâre propunerea lui Negoro.
— Ai să scrii scrisoarea!… porunci Negoro.
— Nu!… îl înfruntă din nou doamna Weldon.
— Ia seama! strigă Negoro. Nu ești singură aici! Copilul dumitale se află și el în mâinile mele și mă pricep destul de bine să…
Doamna Weldon ar fi vrut să-i răspundă, spunându-i că nu se poate să se gândească la așa ceva. Dar glasul îi pierise; inima îi bătea să-i spargă pieptul.
— Doamnă Weldon! strigă Negoro. Gândește-te bine la propunerea pe care ți-am făcut-o! Peste opt zile, ori o să-mi dai scrisoarea către James Weldon, ori, dacă nu, o să te căiești amarnic.
După ce spuse aceste cuvinte, portughezul părăsi încăperea, fără să-și fi dat frâu liber mâniei. Era limpede însă că nu se va da înapoi de la nimic pentru a o sili pe doamna Weldon să-i dea ascultare.