Un mgannga
În acea zi de 17, doamna Weldon fu cuprinsă de cea mai vie neliniște văzând că vărul Benedict nu se înapoiază la ora obișnuită. Nu-și imagina ce i s-ar fi putut întâmpla copilului acestuia vârstnic. Părea cu neputință să fi izbutit să părăsească domeniul, al cărui gard nu putea să fie trecut! De altfel, doamna Weldon își cunoștea vărul. Omul acesta ciudat n-ar fi admis nici în ruptul capului să fugă, părăsindu-și și cutia de tinichea, și colecția sa de insecte africane. Dar cutia era acolo, în colibă, neatinsă, plină cu tot ceea ce savantul putuse aduna de când pusese piciorul pe continentul african. Era cu neputință ca vărul Benedict să se fi despărțit de bună voie de toate aceste comori entomologice.
Și totuși, vărul Benedict nu se mai afla în cuprinsul domeniului lui Jose-Antonio Alvez.
În tot timpul zilei aceleia, doamna Weldon îl căută pretutindeni. Micul Jack și sclava Halima o însoțeau. Dar toate cercetările ei se dovediră zadarnice.
Doamna Weldon se văzu atunci silită să admită o ipoteză destul de neliniștitoare: că prizonierul fusese răpit din ordinul neguțătorului de sclavi, pentru motive care ei îi erau încă necunoscute. Dar atunci ce făcuse Alvez cu el? Îl închisese într-una din barăcile din piața mare?
Și ce rost avea această răpire, după cele convenite între ea și Negoro, de vreme ce și vărul Benedict figura printre prizonierii pe care neguțătorul trebuia să-i aducă la Mossamedes, pentru a-i preda în schimbul sumei ce i-o va aduce James Weldon?
Dacă doamna Weldon ar fi fost martoră mâniei lui Alvez atunci când acesta descoperi lipsa prizonierului, ar fi înțeles că această dispariție avusese loc împotriva voinței lui. Dar atunci, dacă vărul Benedict fugise de bună voie, de ce n-o înștiințase și pe ea?
Cercetările lui Alvez și ale servitorilor lui, făcute cu cea mai mare grijă, duseră la descoperirea tunelului care lega domeniul neguțătorului de sclavi cu pădurea învecinată. Alvez nu se mai îndoia nicio clipă că „prinzătorul de muște” fugise prin această deschizătură îngustă. Își poate oricine închipui furia care îl cuprinse când își dădu seama că va fi făcut răspunzător de fuga prizonierului său și că, de bună seamă, i se va scădea partea corespunzătoare din suma ce i se cuvenea.
„Nu prețuia mare lucru acest zănatic, își spunea el, și totuși o să mă coste scump! Ah, dacă aș putea pune mâna pe el…!”
Dar în ciuda tuturor cercetărilor făcute în cuprinsul domeniului și deși cutreierară pădurea pe o rază destul de întinsă, nu putură da de urma fugarului. Doamna Weldon trebui deci să se împace cu gândul că și-a pierdut vărul, iar Alvez că a pierdut o parte din suma de bani ce i se cuvenea. Fiindcă nu se putea presupune că prizonierul ar fi stabilit legături cu exteriorul, nu mai încăpea îndoială că fuga savantului se datora doar faptului că descoperise printr-o simplă întâmplare tunelul, ceea ce-l îndemnase să o ia razna fără să se mai gândească la tovarășii săi de captivitate, ca și cum aceștia nici n-ar fi existat.
Cu toate că doamna Weldon își dădea seama că numai astfel se petrecuseră lucrurile, totuși nici prin minte nu-i trecea să aducă vreo învinuire acestui om, care nu putea fi făcut răspunzător de faptele sale.
„Nenorocitul! Ce s-o fi ales de el?” se întreba ea.
Bineînțeles că, în aceeași zi chiar, tunelul fu astupat cu cea mai mare grijă și supravegherea se înăspri, atât înăuntrul cât și în afara domeniului lui Alvez.
Pentru doamna Weldon și copilul ei începu din nou viața searbădă de prizonieri.
Între timp, în regiune se produse un fenomen climateric foarte rar în acest anotimp. Către 19 iunie se porniră niște ploi neîntrerupte, deși trecuse încă din aprilie perioada ploilor, numită „masika”. Cerul se acoperi de nori și pământul Kazondei fu potopit de ploi torențiale.
Dacă pentru doamna Weldon, care se vedea nevoită să renunțe la plimbările obișnuite, aceste ploi erau doar ceva supărător, pentru populația băștinașă ele însemnau o adevărată nenorocire. Terenurile mai joase, pe care holdele începuseră să dea în pârg, fuseseră în întregime inundate. Locuitorii provinciei, care se vedeau dintr-o dată lipsiți de recoltă, erau sortiți să moară de foame. Toate muncile agricole erau compromise, și regina Moina, împreună cu sfetnicii ei, nu știa cum să facă față catastrofei. Cerură atunci ajutorul vracilor, dar nu al celor care se ocupă cu tămăduirea bolilor prin descântece și vrăji sau ghicesc băștinașilor viitorul. Fiind vorba de o nenorocire obștească, cei mai mari „mgannga” – vraci care au darul să încuie sau să descuie ploile – au fost rugați să înlăture năpasta.
Dar și aceștia se făcură de rușine. Zadarnic boscorodeau cântecul lor monoton, sunau din tălăngi și zornăiau zurgălăii, zadarnic făceau vrăji cu prețioasele lor amulete și mai cu seamă cu un corn plin cu noroi și scoarță de copac, al cărui vârf se termina prin trei mici ramificații, zadarnic desfăceau vrăjile, aruncând cocoloașe de bălegar sau scuipând în obrazul marilor dregători ai curții, căci tot nu reușeau să alunge duhurile rele care hotărăsc alcătuirea norilor.
Lucrurile se înrăutățeau din zi în zi. Atunci regina Moina se gândi să cheme un vestit mgannga, care pe vremea aceea se pripășise în nordul Angolei. Era un vraci neîntrecut, a cărui știință era cu atât mai uimitoare, cu cât niciodată nu fusese pusă la încercare în acest ținut, în care de altfel niciodată nu-i călcase piciorul. Dar nu se vorbea decât despre izbânzile lui în privința legării ploilor.
În dimineața zilei de 25 iunie, vestitul vraci își anunță cu mare tămbălău sosirea la Kazonde, zornăind tot felul de clopoței.
Vraciul se îndreptă spre piața orașului și populația localnică se grăbi să-i iasă în întâmpinare. Norii care se mai risipiseră, vântul care înclina să-și schimbe direcția vădeau oarecare semne de înseninare; faptul că ele se petrecuseră odată cu sosirea vraciului dădeau mari speranțe tuturora.
Vraciul era un bărbat falnic, bine clădit, un negru cum rar se vede. Avea pe puțin șase picioare înălțime și desigur că era neobișnuit de puternic. Statura lui făcu impresie deosebită asupra mulțimii.
De obicei, vracii se strâng câte trei-patru sau chiar cinci, atunci când colindă satele, și mai totdeauna sunt însoțiți de o numeroasă ceată de ucenici și de gură-cască. Vraciul acesta era însă singur. Tot pieptul îi era vopsit în lung și-n lat cu dungi de lut alb. De la brâu în jos, trupul îi era înfășurat într-un fel de fustă largă făcută din pânză de iarbă, a cărei trenă ar fi fost o podoabă chiar și pentru o femeie de lume din zilele noastre. La gât, un șirag de cranii de pasăre, pe cap un fel de coif de piele împodobit cu pene și mărgele, în jurul șoldurilor un brâu de aramă de care atârnau câteva sute de zurgălăi mai zgomotoși decât harnașamentul unui catâr din Spania – iată cum era îmbrăcat acest ilustru reprezentant al tagmei vracilor indigeni.
Toate sculele artei sale magice se limitau la un fel de coș, pe fundul căruia se găseau o tigvă plină cu scoici, amulete, idoli de lemn și tot felul de alte fetișuri, apoi o însemnată cantitate de cocoloașe de balegă, accesorii importante pentru descântece și pentru vrăji în Africa centrală.
Mulțimea își dădu în curând seama că vraciul acesta are un semn deosebit: era mut, dar acest beteșug nu făcea decât să-l ridice și mai mult în ochii mulțimii. Vorba lui se reducea la un sunet gutural și tărăgănat, cu totul lipsit de sens. Un motiv în plus ca să fie bine înțeles de duhuri, când face vrăji.
Vrăjitorul dădu mai întâi ocol pieței, executând un fel de dans turbat, care făcea să zornăie clopoțeii atârnați de brâu. Mulțimea îl urma de aproape, imitându-i mișcările. Ai fi zis o ceată de maimuțe urmând un patruman uriaș. Apoi, pe neașteptate, vraciul coti pe strada principală din Kazonde, îndreptându-se spre reședința regală.
Îndată ce i se vesti sosirea marelui vraci, regina îi ieși în întâmpinare, urmată de curteni. Vrăjitorul se înclină până la pământ, apoi înălță capul, îndreptându-și trupul uriaș. Brațele sale se ridicară spre cerul acoperit de norii fugăriți de vânt. Spre norii aceștia arătă mâna vraciului și el se porni să imite mișcările lor, îi arătă alergând spre apus, dar întorcându-se spre răsărit printr-o mișcare de rotație pe care nimeni n-o putea opri.
Apoi, spre nespusa mirare a gloatei și a curtenilor, vraciul prinse mâna temutei regine din Kazonde. Câțiva curteni încercară să împiedice acest gest, cu totul împotriva obiceiurilor de la curte, dar puternicul mgannga îl apucă de ceafă pe cel mai apropiat și îl zvârli la cincisprezece pași.
Regina nu părea câtuși de puțin supărată de purtarea semeață a vraciului. Întoarse spre vraci fața-i schimonosită de ceea ce ea socotea pesemne că ar fi un surâs. Vraciul porni mai departe, trăgând-o pe regină după el, însoțit de mulțimea care se îmbulzea pe urmele lui. Se îndreptă apoi spre domeniul lui Alvez și ajunse în curând înaintea porții zăvorâte. Dintr-o singură lovitură de umăr o azvârli la pământ, apoi o împinse pe supusa regină în interiorul factoriei.
Neguțătorul, soldații și sclavii săi veniră în goană să-l alunge pe cutezătorul care își îngăduia să sfarme porțile, fără să aștepte să i se deschidă. Când o văzură însă pe suverană, care nu i se împotrivea, se opriră într-o atitudine plină de respect.
Alvez se pregătea s-o întrebe pe regină cărui prilej datora cinstea de a i se face această vizită, dar vrăjitorul nu-i dădu răgaz și, făcând semn mulțimii să se dea înapoi și să lase locul liber în jurul său, începu din nou pantomima, cu o și mai mare însuflețire. Arătă norii cu mâna. Îi amenință, îi blestemă, făcu un gest de a-i opri mai întâi și apoi de a-i îndepărta. Își umflă obrajii uriași și se porni să sufle asupra acestor greoaie îngrămădiri de vapori, ca și cum ar fi avut puterea să-i risipească. Și parcă nu era deloc cu neputință ca să-i pună pe goană, cu statura lui uriașă.
Superstițioasa regină, prinsă de jocul acestui mare comediant, își pierdu cumpătul. Începu și ea să urle, repetând instinctiv gesturile vraciului. Curtenii, gloata începură s-o imite, și sunetele guturale ale mutului se pierdură atunci în mijlocul acestor cântece, strigăte și urlete, atât de abundente în limba indigenilor.
Vor înceta oare norii să se mai ridice în partea de răsărit și să acopere soarele tropical? Se vor risipi oare, înspăimântați de blestemele marelui vraci? Nu. Căci chiar în clipa când regina și poporul își spuneau că îmblânziseră duhurile răufăcătoare care-și puseseră în gând să-i înece, iată că cerul, puțin înseninat în zorii aceleiași zile, începu să se întunece mai puternic. Stropi mari de ploaie, vestitori ai furtunii, căzură în ropot pe pământ. Un murmur se ridică atunci din mulțime împotriva acestui vrăjitor care se dovedea că nu-i cu nimic mai bun ca ceilalți. După privirile încruntate ale reginei era lesne de înțeles că în cel mai fericit caz vraciul va rămâne fără urechi. Mulțimea se îmbulzi în jurul lui. Pumnii se ridicară amenințători, și poate că vraciul n-ar fi scăpat teafăr dacă o întâmplare neprevăzută n-ar fi abătut într-altă parte furia mulțimii. Vraciul, a cărui statură uriașă se înălța deasupra acestei mulțimi furioase, întinse deodată brațul spre un punct din fundul curții. Gestul acesta fusese atât de poruncitor, încât își întoarseră toți privirile într-acolo.
Doamna Weldon și micul Jack, atrași de această larmă, ieșiseră afară din colibă. Pe ei îi arăta acum cu mâna stângă vrăjitorul furios, în timp ce mâna lui dreaptă se ridica spre cer. Ei, ei erau vinovații! Femeia aceasta albă și copilul ei erau pricina răului! De aici li se trag nenorocirile! Norii aceștia ei îi aduseseră din ținuturile lor ploioase, pentru a pustii pământul Kazondei!
Gesturile vrăjitorului fuseseră înțelese. Regina Moina făcu un semn de amenințare, arătând spre doamna Weldon. Mulțimea se năpusti asupra ei, urlând înfiorător.
Doamna Weldon se crezu pierdută și, strângându-și fiul în brațe, rămase nemișcată ca o stană de piatră, înaintea acestei mulțimi înnebunite. Vraciul se îndreptă și el spre ea. Mulțimea se feri în lături, făcându-i loc. Se părea că, odată cu pricina răului, vrăjitorul acesta găsise și leacul. Alvez, pentru care viața prizonierei era atât de prețioasă, se apropie de el, neștiind ce să facă. Vrăjitorul îl apucase pe micul Jack și, smulgându-l din brațele mamei sale, îl ridică spre cer. S-ar fi zis că îi va sfărâma capul de pământ, pentru a-i îndupleca pe zei! Doamna Weldon scoase un strigăt sfâșietor și se prăbuși leșinată. După ce făcu reginei un semn ca pentru a o liniști cu privire la intențiile lui, vraciul o ridică de jos pe nenorocita mamă și, luând-o în brațe împreună cu copilul ei, se îndepărtă cu pași repezi, în timp ce mulțimea, cu totul năucită de vrăjitor, îi făcea loc.
Dar Alvez, turbând de furie, era de altă părere. Să piardă mai întâi un prizonier din cei trei câți îi fuseseră dați în pază, apoi să privească neputincios cum i se răpesc și ceilalți doi ce-i fuseseră încredințați, și odată cu ei și marea răsplată ce urma să o primească de la Negoro, nu, lucrul acesta nu-l putea admite nici în ruptul capului, chiar dacă un nou potop ar fi trebuit să șteargă Kazonde de pe suprafața Pământului! Încercă să se împotrivească.
Furia indigenilor se abătu atunci asupra lui. Regina porunci oștenilor să-l țină pe loc, iar negustorul de sclavi, știind ce l-ar putea aștepta, fu nevoit să stea liniștit, blestemând în sine stupida superstiție a supușilor augustei Moina. Sălbaticii așteptau să vadă norii pierind odată cu străinii care îi atrăseseră. Erau siguri că vraciul va izbuti să stăvilească cu sângele străinilor furia apelor, de pe urma cărora suferiseră atât de mult.
Între timp, mgannga se depărta cu victimele sale. Ducea în brațe pe micul Jack îngrozit și pe doamna Weldon leșinată, cu aceeași ușurință cu care un leu ar fi dus o pereche de căprioare a căror greutate n-ar fi însemnat mai nimic pentru fălcile lui puternice. Gloata, în culmea furiei, îl urma urlând. Părăsind domeniul lui Alvez, vraciul străbătu Kazonde și pătrunse în pădure, mergând drept înainte încă vreo trei mile, fără ca pasul său să șovăie câtuși de puțin. Când rămase singur – băștinașii înțeleseseră în cele din urmă că nu mai voia să fie urmărit – se îndreptă spre un râu, al cărui curs cotea spre nord.
Acolo, în fundul unei peșteri adânci, dincolo de bălăriile care ascundeau țărmul, se găsea o pirogă acoperită cu un fel de rogojină. Vraciul își așeză povara pe fundul pirogii, pe care apoi o împinse spre apă, sprijinindu-se cu piciorul de țărm. Luntrea porni repede la vale, târâtă de curent. Atunci, vraciul rosti cu glas foarte lămurit:
— Căpitane, iată-i pe doamna Weldon și pe micul Jack! La drum! Și toți norii cerului să-și reverse acum apele asupra acestor dobitoci din Kazonde!