O balenă în zare
Este ușor de închipuit că în convorbirile care aveau loc la pupa vasului Pilgrim între doamna Weldon, căpitanul Hull și tânărul elev-marinar a venit de multe ori vorba despre această întâmplare ciudată. Mai cu seamă Dick Sand simțea o neîncredere instinctivă față de Negoro, căruia însă nu i se putea reproșa nimic.
Se vorbea despre această întâmplare și la prova, dar nu se ajungea la aceleași concluzii. Acolo, în postul echipajului, Dingo trecea pur și simplu drept un câine care știe să citească și poate chiar să scrie mai bine decât mulți dintre marinarii de pe bord. Și dacă tăcea, apoi asta însemna că pesemne avea el motivele lui să tacă.
— Dar într-o bună zi, spuse cârmaciul Bolton, câinele o să vină să ne întrebe încotro ne îndreptăm, dacă vântul bate dinspre vest-nord-vest jumătate nord, iar noi o să trebuiască să-i răspundem!
— Sunt pe lume dobitoace care vorbesc, ca, de pildă, coțofenele sau papagalii, răspunse un alt marinar. Ei bine, de ce n-ar face la fel și un câine, dacă ar avea poftă? E mai greu de vorbit cu pliscul decât cu botul!
— Bineînțeles, răspunse contramaistrul Howik. Numai că așa ceva nu s-a mai pomenit.
Grozav s-ar mai fi mirat oamenii aceștia dacă li s-ar fi spus că s-a pomenit așa ceva și că un oarecare savant danez avea un câine care rostea lămurit vreo douăzeci de cuvinte. Dar de aci și până la a spune că animalul acesta pricepe ce spune era o prăpastie. Bineînțeles că acel câine, a cărui limbă era astfel formată încât să poată scoate sunete precise, nu-și dădea seama de înțelesul cuvintelor rostite de el, cum nu-și dau seama nici papagalii, gaițele sau coțofenele de înțelesul cuvintelor pe care le rostesc. Pentru aceste animale, fraza nu este altceva decât un fel de cântec sau strigăte luate dintr-o limbă străină, cu totul fără sens pentru ele.
Oricum ar sta lucrurile, Dingo ajunsese un adevărat erou; părea însă că așa ceva nu-l interesează și nu se fudulea cu asta.
Căpitanul Hull făcu de mai multe ori experiența cu literele. Cuburile din lemn, având pe ele literele alfabetului, erau puse și amestecate înaintea lui Dingo; mereu, fără greș, fără șovăire, cele două litere, S. V., erau alese de acest ciudat animal, pe când celelalte litere nu-i atrăgeau niciodată atenția.
Cât despre vărul Benedict, cu toate că experiența aceasta fusese adesea repetată înaintea lui, părea că nu-l interesează. Într-o bună zi, catadicsi totuși să spună:
— Nu trebuie să se creadă că privilegiul de a fi inteligent l-ar avea numai câinii. Și alte animale ating același nivel de înțelegere, dezvoltându-și doar instinctul. Așa sunt șoarecii, care părăsesc corabia sortită să se scufunde, castorii, care știu să prevadă creșterea apelor și înalță diguri de apărare, caii lui Nicomed, Scanderbeg și Oppian, a căror durere la moartea stăpânilor lor a fost atât de mare, încât au murit și ei, asinii, remarcabili prin ținerea lor de minte și, în sfârșit, atâtea alte dobitoace care fac cinste animalelor în general! Nu s-au văzut, oare, și păsări uimitor de bine dresate, care scriu fără greșeală cuvintele dictate de profesorii lor, sau papagali care numără tot atât de bine ca un matematician de la observatorul astronomic persoanele aflate într-o odaie? Nu a existat, oare, un papagal, plătit cu 100 de galbeni, care spunea pe dinafară, fără să greșească măcar un cuvânt, tot crezul în fața cardinalului, stăpânul său? În sfârșit, mândria legitimă a unui entomolog nu trebuie oare să ajungă la culme când vede niște simple insecte dând dovezi de o inteligență superioară și afirmând cu elocvență axioma: „In minimis maximus Deus”? Cum să nu fie nemaipomenit de mândru când privește cu admirație la furnicile acelea care, prin construcțiile pe care le ridică, pot servi drept exemplu primarilor din cele mai mari orașe, sau argyroneții acvatici, care fabrică clopote de scafandru fără să fi învățat vreodată mecanica, puricii, care trag după ei călești ca niște adevărați caretași, care fac instrucție tot atât de bine ca ostașii, care trag cu tunul mai bine decât artileriștii cu diplomă din West-Point[3]? Nu! Dingo nu merită atâtea laude; fără îndoială că este atât de tare pe literele alfabetului deoarece face parte dintr-o specie de câini neclasată încă în știința zoologică și anume din specia „canis alphabeticus” din Noua Zeelandă!
În ciuda acestor discursuri ale invidiosului entomolog, Dingo nu pierdea nimic din prețuirea de care se bucura din partea tuturor; în convorbirile care aveau loc între marinari, el era socotit mai departe drept un fenomen.
Numai Negoro părea să nu împărtășească entuziasmul celorlalți cu privire la animal. Poate că îl socotea prea inteligent! La rândul lui, câinele arăta aceeași ură față de bucătar, și fără îndoială că aceasta ar fi putut să-l coste scump dacă nu ar fi fost pe de o parte în stare să se apere singur, iar pe de altă parte apărat de dragostea întregului echipaj. Negoro se ferea acum mai mult ca oricând să se pomenească față-n față cu Dingo. Dar lui Dick Sand nu-i scăpase faptul că, de la întâmplarea cu literele, ura reciprocă dintre om și câine crescuse. Faptul acesta era chiar de neînțeles.
La 10 februarie, vântul de nord-est, care urmase după acea lungă și obositoare acalmie, în timpul căreia Pilgrim rămăsese aproape pe loc, începu să cedeze. Căpitanul Hull putu, în sfârșit, să spere că va avea loc o schimbare în direcția curenților atmosferici. Poate că bricul-goeletă va da peste un vânt favorabil. Trecuseră numai nouăsprezece zile de când părăsise portul Auckland. Întârzierea nu era prea mare și, favorizat de vânt, Pilgrim ar fi putut foarte ușor să câștige timpul pierdut. Dar trebuiau să mai aștepte destule zile până când vânturile aveau să bată vreme mai îndelungată dinspre vest.
Această parte a Pacificului este întotdeauna pustie. Niciun vas nu se arată prin aceste meleaguri. Se aflau la o latitudine cu totul părăsită de navigatori. Vânătorii de balene din mările australe nu se pregăteau încă să treacă tropicul. Silit de împrejurări să părăsească locurile de pescuit înainte de sfârșitul sezonului, Pilgrim nu se putea deci aștepta să întâlnească vreo corabie de pescari. Cât despre pacheboturile transpacifice, s-a mai amintit că ele nu navigau la o latitudine atât de sudică pe drumul lor între Australia și continentul american.
Cu toate acestea, și tocmai pentru că marea era pustie, cei de la bord trebuiau să o scruteze cu atenție până la orizont. Oricât de plictisitoare ar părea unui spirit superficial, marea oferă un aspect infinit de variat acelora care știu să o înțeleagă. Cele mai neobservate schimbări ale ei farmecă imaginația acelora care simt poezia oceanului. E de ajuns să vezi o algă marină plutind unduitoare pe apă, o ramură de iarbă de mare a cărei urmă ușoară brăzdează suprafața valurilor, o bucată de scândură a cărei poveste ai dori s-o cunoști – și asta îți ajunge. Înaintea acestei nemărginiri, spiritul nu mai este oprit de nimic. Închipuirea își dă frâu liber. Fiecare din moleculele acelea de apă, care, prin evaporare, se află când în mare, când în văzduh, ascunde poate taina vreunei catastrofe! De aceea sunt de invidiat oamenii ale căror gânduri știu să pătrundă tainele oceanului, spiritele acelea care se înalță de pe suprafața lui mișcătoare până în înălțimile cerului.
De altfel, viața freamătă atât deasupra, cât și în adâncurile mărilor. Pasagerii de pe Pilgrim puteau vedea stoluri de păsări urmărind cu înverșunare peștii cei mai mici, păsări din acelea care fugeau de ger, înainte de venirea iernii la pol, și nu o dată Dick Sand, elev al lui James W. Weldon și din acest punct de vedere, dădu dovadă de o minunată îndemânare la ochit cu pușca sau cu pistolul, doborând câte una din aceste zburătoare.
Ici și colo puteau vedea pescăruși albi și pescăruși ale căror aripi erau tivite cu o dungă cafenie. Uneori treceau unii din acei pinguini al căror mers pe pământ este atât de greoi și de caraghios. Totuși, după cum spunea căpitanul Hull, servindu-se de picioarele lor butucănoase ca de niște adevărate lopeți, acești pinguini pot să întreacă în înot peștii cei mai repezi, așa că marinarii îi confundă adeseori cu un soi de lacherdă.
Mai sus, albatroși uriași loveau aerul cu bătăi puternice din aripile care măsurau zece picioare de la un capăt la altul. Se lăsau apoi pe suprafața apei, unde își căutau hrana.
Toate scenele acestea ofereau un spectacol variat, pe care numai sufletele închise în fața farmecelor naturii le-ar fi putut găsi neinteresante.
În ziua aceea, doamna Weldon se plimba pe puntea-pupa, când un fapt destul de curios îi atrase atenția. Apele mării se înroșiseră deodată; parcă erau pătate cu sânge. Culoarea aceasta ciudată se întindea cât puteai cuprinde cu privirea.
Dick Sand se afla împreună cu micul Jack lângă doamna Weldon.
— Ia te uită, Dick, spuse dânsa tânărului elev-marinar, ce ciudată culoare a căpătat Pacificul. Oare din pricina vreunor ierburi marine?
— Nu, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Această culoare este pricinuită de milioane de crustacee mici, care servesc de obicei drept hrană mamiferelor mari. Pescarii le numesc, nu fără motiv, „hrana balenelor”.
— Crustacee? întrebă doamna Weldon. Dar sunt atât de mici, încât li s-ar putea spune insecte ale mării. Poate că vărul Benedict ar fi grozav de încântat să facă o colecție din ele!
Și doamna Weldon strigă:
— Vere Benedict!
Vărul Benedict apăru din cabină aproape în același timp cu căpitanul Hull.
— Vere Benedict, continuă dânsa, privește această imensă suprafață roșie, care se întinde cât cuprinzi cu ochii.
— Aha! exclamă căpitanul Hull. Iată hrana balenelor! Domnule Benedict, aveți un prilej deosebit de a studia această ciudată specie de crustacee!
— Ptiu! făcu entomologul.
— Cum ptiu! se miră căpitanul. Nu aveți dreptul să arătați o asemenea indiferență! Dacă nu mă-nșel, crustaceele acestea formează una din cele șase clase ale articulatelor și, ca atare…
— Ptiu! făcu din nou vărul Benedict, scuturând din cap.
— Nu, zău! Mi se pare că sunteți puțin cam indiferent pentru un entomolog!
— Entomolog, mă rog, răspunse vărul Benedict, dar mai cu seamă hexapodist, căpitane Hull, vă rog să nu uitați!
— De! Se poate ca aceste crustacee să nu vă intereseze; vă asigur însă că ați vorbi cu totul altfel dacă ați avea stomac de balenă! Ce ospăț ați mai trage atunci! Iată de ce, doamnă Weldon, când noi, vânătorii de balene, dăm peste o asemenea grămadă de crustacee în timpul sezonului de pescuit, ne pregătim harpoanele. Suntem siguri atunci că vânatul nu e departe!
— Cum se poate ca niște animale atât de mici să servească drept hrană unor animale atât de mari? întrebă Jack.
— Ei, dragul meu, răspunse căpitanul Hull, grăunțele fine de griș, făina de grâu, făina de cartofi nu dau oare supele cele mai bune? Natura a întocmit astfel lucrurile: de câte ori o balenă plutește în mijlocul acestor ape roșii, ea găsește supa pregătită. Nu are decât să deschidă gura-i imensă. Milioane și milioane de crustacee pătrund înăuntru; fanoanele – adică nenumăratele lame elastice prinse de cerul gurii balenei – se întind ca o plasă, și atunci nimic nu mai poate trece înapoi. Grămada de crustacee se prăvale în stomacul uriaș al balenei, întocmai ca o supă în stomacul tău.
— Poți să-ți închipui, Jack, observă Dick Sand, că doamna balenă nu-și pierde timpul să curețe unul câte unul crustaceele, cum faci tu cu crevetele!
— Trebuie să adaug, spuse căpitanul Hull, că atunci când animalul ăsta mâncăcios își ia masa, este mai ușor să te apropii de el fără să-i trezești bănuiala. E cel mai bun prilej ca să-nfigi harponul în el.
Chiar în clipa aceea, ca o îndreptățire a vorbelor căpitanului Hull, se auzi glasul unui marinar dinspre prova navei:
— O balenă, înainte la babord!
Căpitanul Hull tresări.
— O balenă?… strigă el.
Și, împins de instinctul său de pescar, se repezi la prova. Doamna Weldon, Jack, Dick Sand, chiar și vărul Benedict îl urmară îndată.
Într-adevăr, la vreo patru mile depărtare, apele fierbeau în vârtejuri, semn că un uriaș mamifer marin se mișca în mijlocul valurilor roșii. Vânătorii de balene nu se puteau înșela în această privință. Dar distanța era încă prea mare pentru a se recunoaște specia căreia îi aparținea mamiferul acela. Aceste specii sunt destul de deosebite unele de altele.
Să fi fost una din acele balene obișnuite, căutate mai cu seamă de pescarii din mările de nord? Cetaceele acestea, cărora le lipsește înotătoarea dorsală, dar sub a căror piele se găsește un strat gros de grăsime, pot să atingă o lungime de optzeci de picioare, în timp ce media este de șaizeci de picioare; unul singur din acești monștri poate da până la o sută de butoaie de grăsime.
Să fi fost, dimpotrivă, un „hump-back”, care aparține speciei balenopterelor – denumire a cărei terminație ar fi putut să-i atragă stima entomologului nostru? Acestea au pe spate două înotătoare de culoare albă, lungi cât jumătate din lungimea totală a corpului și asemenea unei perechi de aripi, dând balenei aspectul unui animal zburător.
Nu era oare mai curând un „fin-back”, mamifer cunoscut și sub numele de „jubart”, care are o înotătoare dorsală și a cărui lungime poate ajunge cât a unei balene obișnuite?
Căpitanul Hull și oamenii din echipaj nu puteau spune încă nimic. Priveau însă cu toții animalul mai mult cu poftă decât cu admirație.
Dacă este adevărat că un ceasornicar nu poate sta într-un salon în fața unei pendule fără să fie împins de dorința irezistibilă de a-i întoarce mecanismul, cu atât mai mult un vânător de balene trebuie să fie cuprins de dorința de a avea animalul atunci când îl zărește. Se spune că vânătorii de animale mari sunt mai înverșunați decât cei care vânează animale mai mici. Deci cu cât un vânat este mai mare, cu atât trezește mai mult dorința vânătorului. Înțelegeți, așadar, ce trebuie să simtă un vânător de elefanți sau de balene! Mai era apoi și dezamăgirea întregului echipaj de pe Pilgrim de a se înapoia cu încărcătura incompletă…!
Căpitanul Hull se străduia să-și dea seama de specia animalului semnalat în larg, ceea ce nu era deloc ușor de la o asemenea depărtare. Dar ochiul unui vânător de balene nu se putea înșela asupra unor amănunte mai ușor de observat de departe.
Într-adevăr, coloana de aburi și apă, pe care balena o arunca prin răsuflători, trebuia să atragă atenția căpitanului Hull și să-i arate precis specia căreia aparținea cetaceul acela.
— Nu este o balenă obișnuită! strigă dânsul. Coloana de apă pe care o aruncă ar fi mai înaltă și totodată de un volum mai mic. Pe de altă parte, dacă zgomotul pe care îl face ar fi asemănător zgomotului unui tun îndepărtat, aș putea crede că balena aparține speciei „hump-back”. Dar zgomotul e cu totul diferit și, ascultând mai atent, înțelegi bine că este de altă natură. Tu ce crezi, Dick? întrebă căpitanul Hull, întorcându-se spre elevul-marinar.
— Aș crede mai curând, căpitane, răspunse Dick Sand, că avem de-a face cu un jubart. Priviți cu câtă violență azvârle în aer, prin răsuflători, coloana aceea de apă. Nu vi se pare – și asta ar însemna că am dreptate – că țâșnitura conține mai multă apă decât vapori condensați? Și, dacă nu mă-nșel, lucrul acesta este caracteristic jubartului.
— Ai dreptate, Dick, răspunse căpitanul Hull. Nu mai poate fi nicio îndoială. La suprafața apelor roșii plutește un jubart.
— Ce frumos e! strigă micul Jack.
— Da, puiule! Și când te gândești că animalul ăsta uriaș stă tacticos la masă și nici nu visează că vânătorii de balene se uită la el!
— Aș îndrăzni să spun că este un jubart mare, observă Dick Sand.
— Desigur, răspunse căpitanul Hull, care se înflăcăra din ce în ce. Îi dau cel puțin șaptezeci de picioare lungime!
— Bun! adăugă șeful echipajului. Ar fi de ajuns vreo jumătate de duzină de balene de această talie pentru a umple un vas mare cât al nostru!
— Da, ar fi de ajuns! răspunse căpitanul Hull, urcându-se pe bompres pentru a vedea mai bine.
— Cu acesta, adăugă șeful echipajului, am umple în câteva ceasuri jumătate din cele două sute de butoaie care au rămas goale.
— Da… Hm… Da… îngână căpitanul Hull.
— Chiar așa! reluă Dick Sand. Dar e foarte greu, uneori, să ataci acești jubarți uriași!
— Foarte greu!… Foarte greu!… exclamă căpitanul Hull. Aceste balenoptere au niște cozi formidabile, de care trebuie să te apropii cu multă băgare de seamă. Nici cea mai solidă barcă nu rezistă la o asemenea lovitură. Dar câștigul merită riscul!
— La naiba! exclamă unul dintre marinari. Un jubart dolofan ca ăsta înseamnă o pradă frumoasă!
— Și mănoasă! răspunse un altul.
— Ar fi păcat să nu-l salutăm cu harponul, așa, în trecere…!
Firește că acești curajoși marinari se înflăcărau pe măsură ce priveau balena. Pentru ei, reprezenta o întreagă încărcătură de butoaie cu grăsime care plutea la îndemâna lor. După felul cum vorbeau, se părea că nu le mai rămăsese decât să ducă butoaiele cu grăsime în cala lui Pilgrim, spre a completa încărcătura.
Câțiva marinari, cățărați pe șarturile arborelui trinchet, își manifestau prin strigăte pofta de a vâna balena. Căpitanul Hull nu mai scotea o vorbă și își rodea unghiile. Parcă un magnet uriaș ar fi atras, fără putință de împotrivire, atât corabia, cât și întreg echipajul.
— Mămico, mămico! strigă deodată micul Jack. Și eu aș vrea balena asta, ca să văd cum e făcută!
— Aha! Ai vrea balena asta, dragul meu? Păi de ce nu, prieteni? răspunse căpitanul Hull, cedând în sfârșit dorinței sale ascunse. Pescari de ajutor nu mai avem, e drept, dar chiar numai noi singuri…
— Așa e! Așa e! strigară marinarii într-un glas.
— Nu e pentru prima oară când o să-mi fac meseria de aruncător cu harponul, adăugă căpitanul Hull, și o să vedeți dacă mai știu sau nu să-l arunc!
— Uraa! Uraa! Uraa! răspunse echipajul.