În voia curentului
Cel ce vorbea astfel era Hercule, de nerecunoscut sub masca lui de vraci. Iar cel căruia i se adresa era Dick Sand – Dick Sand atât de slăbit, încât pentru a se ridica era nevoit să se sprijine de vărul Benedict, lângă care era culcat Dingo.
Doamna Weldon, care se trezise din leșin, nu putu rosti decât aceste cuvinte:
— Tu ești, Dick! Tu…!
Tânărul elev-marinar dădu să se ridice, dar doamna Weldon se și repezise să-l îmbrățișeze, în timp ce Jack nu mai contenea cu mângâierile.
— Prietenul meu Dick! Prietenul meu Dick! repeta întruna băiețașul. Se întoarse apoi spre Hercule și-i zise: Și când te gândești că nu te-am recunoscut deloc!
— Era și greu, așa împopoțonat cum eram! răspunse Hercule, ștergându-și tărcăturile care-i brăzdau pieptul.
— Erai prea urât! se plânse micul Jack.
— De! Făceam pe diavolul, și diavolul numai frumos nu e!
— Hercule! rosti doamna Weldon, întinzând mâna curajosului negru.
— El v-a salvat, adăugă Dick Sand. Așa cum m-a salvat și pe mine, deși nu vrea s-o recunoască.
— Salvați, salvați! Ba nu suntem deloc salvați până acum, răspunse Hercule. De altfel, dacă nu era domnul Benedict, care să vină să ne spună unde vă găsiți, n-am fi putut face nimic!
Într-adevăr, Hercule fusese acela care, cu cinci zile înainte, se năpustise asupra savantului rătăcit în pădure în urmărirea prețioasei sale manticore, la o depărtare de mai bine de două mile de agenția comercială. Dacă nu s-ar fi ivit acea întâmplare, nici Dick Sand, nici negrul n-ar fi cunoscut locul unde era închisă doamna Weldon, iar Hercule nu s-ar fi putut aventura la Kazonde în zdrențele unui vraci.
În timp ce piroga aluneca repede pe această parte îngustă a râului, Hercule povesti tot ce se întâmplase de când fugise din lagărul de lângă Coanza; cum îi urmărise, fără să fie văzut, pe doamna Weldon și pe fiul ei; cum îl găsise pe Dingo rănit; cum ajunseseră amândoi în împrejurimile Kazondei; cum îi trimisese lui Dick Sand, prin câine, un bilet, în care îl punea la curent cu cele întâmplate doamnei Weldon; cum, după sosirea neașteptată a vărului Benedict, încercase zadarnic să pătrundă în factorie, păzită de la fuga savantului cu și mai multă strășnicie; cum, în sfârșit, găsise prilejul de a o smulge pe prizonieră din mâinile groaznicului Jose-Antonio Alvez. Prilejul se oferise de la sine, în aceeași zi. Un mgannga pornit să colinde ținutul pentru a-și arăta meșteșugul său într-ale vrăjitoriei, acel vestit mgannga așteptat cu atâta nerăbdare, trecuse prin pădurea prin care Hercule dădea târcoale în fiecare noapte, pândind, veghind, gata la orice. Sărise asupra vraciului, îl despuiase de straie, de podoabele de vrăjitor, îl legase de trunchiul unui copac, cu liane atât de strâns înnodate, încât nici frații Davenport n-ar fi putut să le desfacă, își vopsise trupul așa cum era vopsit trupul vraciului și jucase rolul de stăpânitor al ploilor; toate acestea nu i-au luat decât câteva ceasuri. Dar a fost neapărată nevoie de credulitatea superstițioasă a localnicilor pentru a se lăsa trași pe sfoară.
În toată povestea aceasta, pe care Hercule se străduia s-o scurteze cât mai mult, nu fusese deloc vorba despre Dick Sand.
— Și tu, Dick? întrebă doamna Weldon.
— Eu, doamnă Weldon, răspunse tânărul elev-marinar, nu pot să vă spun nimic. Ultimul meu gând a fost la dumneavoastră, la Jack!… M-am căznit în zadar să rup frânghiile cu care eram legat de stâlp… Apa mi-a trecut peste cap… Mi-am pierdut cunoștința… când mi-am venit din nou în fire, eram adăpostit într-o văgăună ascunsă de stufărișul de pe malul acestei ape, iar Hercule, în genunchi, se străduia să mă readucă în simțiri…!
— Păi dacă sunt medic, ghicitor, vraci, mag… îi răspunse Hercule.
— Hercule, întrebă doamna Weldon, spune-mi, te rog, cum l-ai salvat pe Dick Sand?
— Eu l-am salvat, doamnă Weldon? răspunse uriașul. N-ar fi fost cu putință oare ca apele repezi ale râului să smulgă stâlpul de care era legat căpitanul nostru și apoi să fie târât de curent, în toiul nopții, până la locul de unde l-am cules eu, mai mult mort decât viu? Și apoi ce mare scofală ca, la adăpostul întunericului, să te furișezi printre victimele care pardoseau mormântul, să aștepți năvala apelor, să înoți aproape de fundul râului, și apoi, cu o mică opintire, să smulgi cât ai clipi din ochi stâlpul de care era legat tânărul nostru căpitan? Nu-i cine știe ce mare ispravă! Oricine în locul meu ar fi făcut la fel! Iată, de pildă, chiar domnul Benedict, sau chiar Dingo!… Și, la drept vorbind, nu văd de ce n-ar fi făcut-o chiar el…!
Auzindu-și numele, Dingo începu să latre. Luând în mâini capul mare al câinelui, Jack îl mângâie, întrebându-l:
— Dingo, tu l-ai salvat pe prietenul meu Dick?
În același timp, el sili câinele să-și miște capul de la stânga la dreapta.
— Spune că nu, Hercule! exclamă triumfător Jack. Vezi, dar, că nu el l-a salvat. Hercule l-a salvat pe căpitanul nostru, nu-i așa, Dingo?
Și băiețașul împinse capul câinelui de cinci-șase ori de sus în jos.
— Spune că da, Hercule! Spune că da! strigă micul Jack. Vezi că tu l-ai salvat…?
— Prietene Dingo, răspunse Hercule, mângâind câinele, nu e frumos ce faci! Mi-ai făgăduit că n-ai să mă dai de gol!
Da! Hercule își riscase viața pentru a salva viața lui Dick Sand. Dar modestia lui nu-i dădea voie s-o spună deschis. De altminteri, găsea totul foarte firesc și repeta întruna că în asemenea împrejurări oricare dintre tovarășii săi ar fi făcut, fără să șovăie, tot ceea ce făcuse el.
Doamna Weldon își aminti acum de bătrânul Tom, de fiul lui, de Acteon, de Austin, nenorociții lor tovarăși. Fuseseră duși toți în regiunea lacurilor. Hercule îi văzuse trecând în mijlocul caravanei de sclavi. Îi urmărise, dar nu se ivise niciun prilej ca să intre în legătură cu ei. Plecaseră! Erau pierduți!
După ce râsese din toată inima, Hercule avea acum obrajii brăzdați de lacrimi, pe care nici nu încerca să le oprească.
— Nu plânge, prietene, încercă să-l mângâie doamna Weldon. Cine știe dacă Dumnezeu nu ne va face harul să-i vedem iarăși într-o bună zi!
În câteva cuvinte, Dick Sand fu pus la curent cu tot ceea ce se întâmplase cu doamna Weldon la factoria lui Alvez.
— Poate c-ar fi fost mai bine dacă rămâneam la Kazonde, adăugă doamna Weldon.
— Mare prostie am făcut! strigă Hercule.
— Nu, Hercule, nu! răspunse Dick Sand. Acei nemernici ar fi găsit prilejul de a-l atrage pe domnul Weldon într-o cursă! Să fugim cu toții, fără să mai pierdem vremea. O să ajungem la țărm înainte ca Negoro să se întoarcă la Mossamedes. Acolo vom cere ajutorul autorităților portugheze, iar când Alvez se va prezenta să primească cei o sută de mii de dolari…
— O sută de mii de lovituri de ciomag în capul acestui bătrân nemernic, asta o să primească! strigă Hercule. Și mă însărcinez să i le dau chiar eu!
Deși nici vorbă nu putea fi ca doamna Weldon să se înapoieze la Kazonde, totuși mai era de rezolvat o problemă. Trebuiau să ajungă la țărm înaintea lui Negoro. Toate proiectele lui Dick Sand trebuiau de aici înainte să tindă spre acest lucru.
Tânărul elev-marinar își punea în practică planul la care chibzuise de atâta vreme, și anume de a ajunge la coastă folosindu-se de cursul unui râu sau al unui fluviu. Râul era găsit, cursul lui ducea spre nord și poate că se vărsa chiar în Zair. În cazul acesta, în loc să ajungă la Sf. Paul de Loanda, ar fi ajuns la gurile acestui mare fluviu. Ajutoare vor găsi destule în coloniile din Guineea inferioară.
După ce se hotărî să se lase în voia apelor ca să fie duși în josul acestui râu, Dick Sand se gândi la început să se îmbarce pe un plaur – insulă plutitoare formată din tot felul de ierburi, care sunt atât de numeroase pe fluviile africane[19].
Dar Hercule, tot cercetând țărmul, avusese norocul să găsească o pirogă care plutea dusă de curent. Dick Sand n-ar fi putut dori alta mai bună… Soarta le fusese de mare ajutor. Într-adevăr, nu era vorba de una dintre bărcile acelea înguste de care se folosesc de obicei băștinașii; luntrea găsită de Hercule avea o lungime de peste treizeci de picioare și o lărgime de patru; mânată de câțiva vâslași, barca avea să lunece cu repeziciune pe apele marilor lacuri. Doamna Weldon și însoțitorii ei puteau așadar să se instaleze destul de confortabil, piroga urmând a fi lăsată să plutească în voia curentului; direcția i se putea menține doar cu ajutorul unei vâsle.
Dick Sand avusese de gând la început să călătorească numai noaptea, ca să nu fie văzut; dar a pluti numai douăsprezece ore din douăzeci și patru însemna a dubla durata unei călătorii care și așa putea să fie foarte lungă. Dick Sand avu atunci ideea să facă deasupra pirogii un fel de acoperiș, alcătuit din crengi și ierburi și susținut de o prăjină arcuită, proptită în cele două capete. Acoperișul acesta se prelungea în fața și înapoia bărcii până la suprafața apei, ascunzând până și vâsla cea mare. S-ar fi zis că-i un plaur acoperit cu ierburi, care cobora pe apa râului printre insulele plutitoare. Până și păsările se lăsară înșelate de ingeniosul camuflaj și, ademenite de grăunțele de pe acoperiș – pescăruși cu ciocul roșu, „arrhinnga” cu pene negre, pescărei cenușii cu alb –, se țineau după pirogă, pe care se lăsau din zbor când și când. De altfel, acest acoperiș verde servea totodată drept adăpost împotriva arșiței soarelui. O călătorie făcută în asemenea condiții putea să decurgă aproape fără oboseală, însă nu fără primejdie.
Călătoria urma să fie destul de lungă și trebuiau să-și procure hrana de fiecare zi. Erau deci nevoiți să acosteze din când în când, pentru a vâna pe țărmurile împădurite, dacă nu ar fi putut prinde pește îndeajuns. Singura armă de foc a lui Dick Sand era pușca luată de Hercule, după atacul de la furnicar. Își propusese însă să nu piardă niciun foc. Poate că, trecându-și pușca prin acoperișul de ierburi al luntrii, va putea trage mai sigur, ca vânătorul la pândă prin ochiurile colibei sale.
Piroga continua să plutească la vale, purtată de curent cu o repeziciune pe care Dick Sand o aprecie la cel puțin două mile pe oră. Dacă avea să-și păstreze această viteză, spera să facă cincizeci de mile între două răsărituri de soare. Dar tocmai din pricina acestei repeziciuni se impunea o supraveghere continuă, pentru a se feri de piedicile din cale: stânci, trunchiuri de arbori și ridicăturile de pe fundul albiei. Și apoi, trebuiau să se ferească de pragurile și cataractele atât de obișnuite pe râurile africane.
Dick Sand, care își recăpătase toate forțele de când avusese bucuria s-o vadă din nou pe doamna Weldon și pe copilul ei, se așezase în partea dinainte a pirogii. Printre ierburile înalte, privirea lui scruta cursul apei și, fie printr-o vorbă, fie printr-un gest, îi arăta lui Hercule, care ținea cârma în mâinile sale vânjoase, ce avea de făcut pentru a menține luntrea pe direcția bună.
Doamna Weldon, culcată în mijlocul luntrii pe un pat de frunze uscate, căzuse pe gânduri. Vărul Benedict nu scotea un cuvânt, mulțumindu-se doar să încrunte sprâncenele când privirile sale îl întâlneau pe Hercule, căruia nu-i putea ierta intervenția în chestiunea cu manticora. Cugetând la colecția sa pierdută, la însemnările sale de entomolog, pe care de bună seamă că indigenii din Kazonde nu le vor prețui după merit, savantul stătea posomorât, cu picioarele întinse, cu brațele încrucișate pe piept, făcând uneori gestul instinctiv de a-și ridica pe frunte ochelarii care nu-i mai împodobeau nasul. Cât despre micul Jack, înțelegând că nu trebuie să facă zgomot, dar fiindu-i totuși îngăduit să se miște, îl imita pe prietenul său Dingo și alerga de-a bușilea de la un capăt la altul al luntrii. În primele două zile se hrăniră cu merindele pe care Hercule putuse să și le procure înainte de plecare. Dick Sand nu se oprea decât pentru câteva ceasuri în timpul nopții, atât cât să-și îngăduie un pic de odihnă. Se ferea însă să debarce atâta timp cât nu i-o va cere nevoia de a-și face noi provizii.
Începutul călătoriei pe râul acesta necunoscut, care nu măsura în lărgime, în medie, mai mult de o sută cincizeci de picioare, se petrecu fără niciun incident. Câteva insule plutitoare alunecau la vale cu aceeași viteză ca și luntrea. Deci, o ciocnire era exclusă, afară de cazul că li s-ar fi ivit în drum vreo stavilă. De altmintri, țărmurile păreau pustii. De bună seamă, aceste regiuni ale ținutului Kazonde erau prea puțin umblate.
Malurile erau pline de plante sălbatice, care îmbrăcau pământul în culori vii. Asclepii cu flori mătăsoase, gladiole, crini, clematite, balsamine, diferite umbelifere, aloe, ferigi arborescente, arbuști mirositori tiveau țărmurile cu o fâșie strălucitoare. Pădurile își înmuiau din loc în loc crengile copacilor în apele repezi. Arbori de copal, salcâmi cu frunze tari, „bauhinii” cu lemn de fier, cu trunchiul acoperit de un strat de mușchi în partea expusă vânturilor mai reci, smochini sprijinindu-se pe niște rădăcini în formă de pari și tot felul de alți arbori ca în basme își plecau crengile deasupra apei. Vârfurile lor înalte se împreunau la o sută de picioare deasupra capului, alcătuind o boltă prin care nu putea străbate nicio rază de soare. Uneori, coroanele arborilor de pe un țărm se împreunau cu coroanele arborilor de pe celălalt țărm, alcătuind un fel de punte de liane. În ziua de 27, spre nespusa încântare a micului Jack, călătorii zăriră trecând pe una dintre aceste punți vegetale o ceată de maimuțe, ținându-se una de coada celeilalte, ca măsură de prevedere pentru cazul când podețul s-ar fi rupt sub greutatea lor.
Aceste maimuțe din Africa centrală, care fac parte din specia de cimpanzei numită „soko”, sunt unele din cele mai urâte exemplare din întreg neamul maimuțelor: au fruntea teșită, fața de un gălbui deschis, urechile așezate spre creștetul capului. Ele trăiesc în grupe de câte zece, latră ca dulăii și sunt foarte temute de băștinași, cărora le fură uneori copiii ca să-i zgârie și să-i muște. Trecând pe podul de liane, maimuțele nu puteau bănui că sub acoperișul acela de ierburi, pe care torentul îl ducea la vale, se găsea un băiețaș cu care ar fi petrecut de minune. Ascunzătoarea născocită de Dick Sand era, se vede, foarte bine făcută, dat fiind că până și făpturile acestea atât de istețe se lăsau înșelate.
În aceeași zi, după ce parcursese vreo douăzeci de mile, luntrea se opri pe neașteptate.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Hercule de la postul său.
— O stavilă, răspunse Dick Sand, o stavilă naturală.
— Trebuie s-o sfărâmăm, domnule Dick.
— Da, Hercule, cu toporul. Câteva insule plutitoare s-au izbit de ea, dar n-au putut-o străpunge.
— La lucru, căpitane, la lucru! răspunse Hercule, apropiindu-se de prova pirogii.
Stavila aceasta era făcută din plasa deasă a acelei buruieni trainice numită „tikatika”, buruiană cu frunzele ceruite și care crește des, făcând o masă aproape compactă și foarte rezistentă. Pe o asemenea împletitură poți trece de pe un mal pe altul, dacă nu te temi că are să ți se afunde piciorul în încâlceala ierburilor. Minunate flori de lotus acopereau acest întreg baraj.
Se întunecase, astfel că Hercule putu să-și părăsească ascunzătoarea fără a risca prea mult și, mânuind cu multă dibăcie securea, izbuti în două ore să înlăture cele două jumătăți tăiate ale barajului, așa că luntrea își putu continua drumul.
Mai trebuie însă spus un lucru, fără înconjur: copilul acela mare, vărul Benedict, nădăjduise o clipă că n-au să poată trece de stavilă, așa că vor fi nevoiți să se înapoieze. Călătoria aceasta îl dezgusta la culme. Îi părea rău după factoria lui Jose-Antonio Alvez și după coliba în care se mai afla încă prețioasa lui cutie de entomolog. Suferința lui era vădită și, privindu-l, te cuprindea mila. Să nu aibă nicio insectă și nici să poată prinde vreuna!
Mare-i fu bucuria când Hercule, „elevul” lui la urma urmei, se apropie de el, aducându-i o gânganie mică și urâtă, pe care o culesese de pe un fir de tikatika. Lucru ciudat: dându-i gângania, negrul părea oarecum stingherit!
Dar cine ar putea reda exclamațiile de bucurie ale vărului Benedict când văzu mica insectă, pe care o prinse între degetul mare și cel arătător și o apropie cât mai mult de ochii lui miopi, care nu mai puteau fi ajutați acum nici de ochelari, nici de lupă!
— Hercule! strigă el. Hercule! Ah! Meriți să te iert! Verișoară Weldon! Dick! Un hexapod unic în genul lui, și de origine africană! Pe ăsta o să trebuiască să mi-l recunoască toți savanții și n-o să mă mai părăsească decât dacă o să mor și eu!
— Este atât de prețios? întrebă doamna Weldon.
— Dacă e prețios!… exclamă vărul Benedict. O insectă care nu e nici coleopteră, nici nevropteră, nici himenopteră, care nu aparține niciuneia din cele zece ordine recunoscute de savanți și pe care am fi ispitiți să o clasăm mai curând în a doua încrengătură a arahnidelor! Un soi de păianjen, care ar fi păianjen dac-ar avea opt picioare, și care e totuși un hexapod, pentru că nu are decât șase! Ah! Dragii mei prieteni, Cerul îmi datora această bucurie! Voi putea, în sfârșit, să-mi leg numele de o descoperire științifică! Această insectă se va numi „hexapodes benedictus”!
Entuziasmul norocosului savant era atât de mare, încât uitase cu totul nenorocirile prin care trecuse și pe cele care mai puteau veni. Doamna Weldon și Dick Sand se grăbiră să-l felicite.
Între timp, piroga continua să alunece pe apele întunecate ale râului. Liniștea nopții nu era tulburată decât de scrâșnetul solzilor crocodililor sau de fornăitul hipopotamilor care se zbenguiau lângă țărm.
Apoi luna răsări de după crestele copacilor, strecurându-și razele argintii prin împletitura acoperișului de ierburi și luminând până-n interiorul ambarcațiunii.
De pe malul drept răzbi acum o larmă îndepărtată, apoi un zgomot surd, pricinuit parcă de niște pompe uriașe lucrând în beznă. Erau câteva sute de elefanți, care, sătui de rădăcinile lemnoase mâncate în timpul zilei, veneau să se adape înainte de a se culca. S-ar fi putut crede că trompele acestea, care se aplecau și se ridicau cu aceeași mișcare ritmică, aveau să sece râul.