Pregătiri
E lesne de înțeles înfrigurarea oamenilor de pe Pilgrim, pricinuită de apariția acestui mamifer uriaș.
Balena care înota în mijlocul apelor roșii părea într-adevăr uriașă. Prinderea ei, și, deci, completarea încărcăturii, era desigur ceva foarte ademenitor! Se putea, oare, ca niște vânători să piardă un asemenea prilej?
Doamna Weldon crezu însă de cuviință să-l întrebe pe căpitanul Hull dacă nu există nicio primejdie pentru el și echipaj în cazul când se hotărăsc să atace o balenă în condițiile în care se aflau ei.
— Nu-i nicio primejdie, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să pornesc cu o singură barcă la vânarea unei balene și am reușit întotdeauna. Vă repet: nu-i nicio primejdie pentru noi și, deci, nici pentru dumneavoastră.
Doamna Weldon, pe deplin liniștită, nu mai insistă.
Căpitanul Hull începu îndată pregătirile pentru capturarea jubartului. Știa din experiență că urmărirea acestui balenopter nu se face fără oarecare greutăți și voia să fie pregătiți pentru orice eventualitate.
Vânarea balenei era îngreuiată și de faptul că echipajul bricului-goeletă nu putea să se folosească decât de o singură ambarcațiune. E drept că Pilgrim avea o șalupă așezată între arborele mare și arborele trinchet, precum și trei baleniere, dintre care două erau agățate de gruie în babord și tribord, iar a treia la pupa, în afara punții.
De obicei, aceste trei baleniere erau folosite în același timp, pentru urmărirea cetaceelor. Dar, după cum se știe, în timpul sezonului de vânătoare, un echipaj auxiliar adunat de prin porturile Noii Zeelande venea în ajutorul marinarilor de pe Pilgrim.
În împrejurările de acum, însă, Pilgrim nu dispunea decât de cei cinci marinari de la bord, adică exact numărul necesar pentru a completa o singură balenieră. Ca să fie mânuită de Tom și tovarășii lui, care se oferiseră imediat, era cu neputință, căci manevrarea ambarcațiunii de vânătoare cere marinari bine instruiți. O mișcare greșită din cârmă sau din vâsle ar fi putut avea urmări grave pentru balenieră și pentru cei care se aflau în ea.
Pe de altă parte, căpitanul Hull nu voia să părăsească nava fără să lase pe bord măcar un om din echipaj în care să poată avea toată încrederea. Trebuia să aibă în vedere orice eventualitate. Deoarece era nevoie să aleagă numai marinari puternici pentru a arma baleniera, căpitanul Hull se văzu nevoit să lase pe seama lui Dick Sand grija de a păzi corabia.
— Dick, îi spuse dânsul, pe tine te-am ales să rămâi pe bord în lipsa mea, lipsă care sper că va fi de scurtă durată!
— Prea bine, domnule căpitan, răspunse tânărul elev-marinar.
Dick Sand ar fi vrut să ia parte la pescuitul jubartului, căci vânătoarea aceasta îl atrăgea foarte mult, dar înțelese imediat că brațele unui bărbat în toată firea sunt mai utile decât ale lui pentru vâslele balenierei. Apoi, pe de altă parte, își dădu seama că numai el putea să-l înlocuiască pe căpitanul Hull. De aceea se resemnă.
Echipajul balenierei trebuia să fie format din cinci oameni împreună cu maistrul Howik, adică din întregul echipaj de pe Pilgrim. Cei patru marinari trebuiau să ia loc la vâsle, iar Howik, să mânuiască vâsla de la pupa balenierei, vâslă care servește drept cârmă la asemenea ambarcațiuni. O cârmă obișnuită nu poate fi mânuită destul de repede; prin urmare, în cazul în care vâslele laterale nu mai puteau fi folosite, vâsla aceasta, bine mânuită, putea feri baleniera de primejdia de a fi lovită de monstru.
Căpitanul Hull își rezervase sarcina de a arunca harponul; după cum spusese mai înainte, nu făcea aceasta pentru prima dată. Trebuia mai întâi să înfigă harponul în trupul balenei, apoi să supravegheze desfășurarea parâmei cu care era legat și, în sfârșit, să ucidă animalul cu lovituri de lance, după ce acesta va fi revenit la suprafața oceanului.
Vânătorii de balene folosesc uneori arme de foc. Cu ajutorul unei mașini speciale, un fel de mic tun așezat fie la bordul vasului, fie la prova balenierei, vânătorii aruncă un harpon, care trage după sine o parâmă fixată la extremitatea lui, sau mici proiectile care fac explozie și provoacă răni grave în trupul animalului.
Pilgrim nu era înzestrat cu asemenea mașinării. De altfel, aparatele acestea erau foarte scumpe și destul de greu de mânuit, așa că pescarii, puțin prieteni cu noutățile, preferau să folosească armele primitive, adică harponul și lancea, pe care le mânuiau cu dibăcie.
Căpitanul Hull încerca, așadar, să captureze prin mijloacele obișnuite jubartul semnalat la cinci mile de nava sa.
De altfel, vremea era prielnică pentru vânătoare. Marea liniștită era foarte potrivită pentru manevrele unei baleniere. Vântul începuse să se domolească. Pilgrim avea să navigheze foarte puțin în derivă, în timpul cât echipajul său va fi ocupat în larg cu vânătoarea.
Baleniera de la tribord fu lansată îndată și cei patru marinari se suiră în ea.
Howik le dădu două din acele sulițe mari, care servesc drept harpoane, pe urmă alte două lănci mai lungi, foarte ascuțite. În afară de aceste arme de atac, au mai fost luați cinci colaci de parâmă subțire, dar rezistentă, căreia vânătorii de balene îi spun „strună de undiță”. Fiecare parâmă are o lungime de șase sute de picioare. E nevoie de atâtea pentru că se întâmplă adesea ca aceste coarde legate cap la cap să nu fie suficient de lungi pentru a ajunge până la adâncimea la care se cufundă balena.
Aceste unelte diferite au fost așezate cu grijă la prova ambarcațiunii.
Howik și cei patru marinari nu așteptau decât ordinul de a dezlega parâmele.
Un singur loc mai rămăsese liber în partea din față a balenierei: cel care trebuia să fie ocupat de căpitanul Hull.
Se înțelege de la sine că, mai înainte de a părăsi bordul, echipajul lui Pilgrim așezase velele în pană, încât corabia să stea nemișcată. Cu alte cuvinte, așezaseră vergile în așa fel, încât pânzele să fie umflate de vânt în direcții contrarii, bricul-goeletă rămânând aproape pe loc.
În clipa îmbarcării, căpitanul Hull aruncă o ultimă privire asupra navei sale și se asigură că totul era în ordine: parâmele bine întinse, iar pânzele orientate cum trebuie. Deoarece lăsa pe bord numai un tânăr elev-marinar, în timpul unei absențe care putea să dureze câteva ceasuri, căpitanul Hull voia, pe bună dreptate, ca Dick să nu aibă de executat vreo manevră decât în caz de urgență.
În clipa plecării îi dădu ultimele dispoziții, spunându-i:
— Dick, te las singur. Ai grijă de toate! Dacă, prin imposibil, o să fie nevoie să pui corabia în mișcare, în cazul în care noi am ajunge prea departe urmărind jubartul, Tom cu tovarășii lui pot foarte bine să-ți vină în ajutor. Arătându-le precis ce anume au de făcut, sunt sigur că au să facă treaba așa cum se cuvine.
— Chiar așa va fi, căpitane Hull, răspunse bătrânul Tom. Domnul Dick poate să se bizuie pe noi.
— Porunciți ce să facem! Porunciți ce să facem! strigă Bat. Tare mult dorim să vă fim de folos!
— De unde trebuie să trag?… întrebă Hercule, suflecându-și mânecile largi.
— De nicăieri deocamdată, răspunse Dick Sand, zâmbind.
— La ordinele dumneavoastră, mai spuse uriașul.
— Dick, continuă căpitanul Hull, vremea e frumoasă. Vântul nu mai suflă deloc. Nu-i niciun semn că o să înceapă din nou. Mai ales, orice s-ar întâmpla, nu cobori nicio barcă pe mare și nu părăsești nava!
— Am înțeles!
— Dacă o să fie nevoie ca Pilgrim să ne ajungă, am să-ți dau de veste legând un steguleț de vârful unei căngi.
— Fiți liniștit, domnule căpitan. N-am să slăbesc din ochi baleniera, răspunse Dick Sand.
— Bine, dragul meu, spuse căpitanul Hull. Curaj și sânge rece! Iată-te căpitan secund. Poartă cu cinste acest grad. Nimeni nu l-a avut la vârsta ta.
Dick Sand nu răspunse, dar zâmbi și obrajii i se împurpurară. Căpitanul Hull înțelese roșeața și zâmbetul său. „Bun băiat, își spuse el. Mereu modest și plin de voie bună.”
Toate recomandările acestea insistente pe care căpitanul Hull i le făcuse lui Dick Sand arătau limpede că, deși nu părea să fie nicio primejdie, căpitanul nu părăsea cu inima ușoară corabia, cu toate că nu era vorba decât de o absență de câteva ore. Dar instinctul de pescar și mai cu seamă dorința arzătoare de a completa încărcătura de grăsime și de a îndeplini astfel angajamentele luate la Valparaiso de James W. Weldon îl împingeau să-și încerce norocul. De altminteri, marea atât de liniștită oferea condiții minunate pentru urmărirea unui cetaceu. Nici căpitanul, nici echipajul nu ar fi putut rezista unei asemenea ispite. Campania de pescuit avea să fie totuși încununată de succes, și acest ultim argument valora mai mult decât orice pentru căpitanul lui Pilgrim.
Căpitanul Hull se îndreptă spre scară.
— Noroc! îi ură doamna Weldon.
— Mulțumesc, doamnă Weldon.
— Vă rog să nu loviți prea rău biata balenă! strigă micul Jack.
— Nu, dragul meu! răspunse căpitanul Hull.
— Apucați-o încetișor de tot, domnule.
— Da… cu mănuși, puiule!
— Uneori, intră în vorbă vărul Benedict, pot fi găsite insecte destul de interesante pe spatele acestor mari mamifere!
— Domnule Benedict, răspunse râzând căpitanul Hull, veți avea dreptul să „entomologizați” cât voiți, atunci când jubartul nostru o să fie întins de-a lungul lui Pilgrim.
Apoi se întoarse spre Tom și-i spuse:
— Tom, mă bizui pe tovarășii dumitale și pe dumneata, că o să ne ajutați să hăcuim balena, când o să fie adusă lângă corabie, adică nu peste prea multă vreme.
— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan, răspunse bătrânul negru.
Căpitanul Hull adăugă:
— Dick, oamenii aceștia de treabă au să-ți dea o mână de ajutor ca să pregătești butoaiele goale. Aduceți-le pe punte cât timp lipsim noi. În felul acesta, treaba o să meargă mai repede când ne întoarcem.
— Așa o să facem, domnule căpitan!
Pentru cei ce nu știu cum se procedează cu balenele vânate, e bine să le spunem că jubartul, odată ucis, trebuia să fie remorcat până la Pilgrim și legat la tribord. După aceea, marinarii, încălțați cu cizme cu colțari pe talpă, aveau să se cațăre pe spinarea cetaceului uriaș și să-l ciopârțească metodic în hălci paralele, pornind de la cap spre coadă. Hălcile acelea trebuiau să fie pe urmă tăiate în fâșii late de un picior și jumătate, apoi împărțite în bucăți și așezate în butoaie, care erau în sfârșit duse în fundul calei.
De obicei, nava de pescuit balene manevrează în așa fel după sfârșitul pescuitului, încât să ajungă cât mai repede la țărm, ca să-și poată termina lucrul. Echipajul coboară pe uscat, unde trece la topirea grăsimii, din care, sub acțiunea căldurii, se scoate tot ce este utilizabil, adică untura[4]. Dar căpitanul Hull nu se putea gândi să se întoarcă pe uscat pentru a termina operația. El se gândea să topească tocmai la Valparaiso această grăsime. De altminteri, cu vânturile acelea care trebuiau să înceapă în curând să bată și dinspre vest, spera să ajungă pe coasta americană înainte de douăzeci de zile; în timpul acesta, încărcătura nu se putea strica.
Veni și clipa plecării. Înainte de a fi oprit, Pilgrim se apropiase puțin de locul în care jubartul continua să-și semnaleze prezența prin țâșniturile de vapori și de apă.
Jubartul înota mereu în mijlocul nesfârșitului câmp roșu de crustacee, deschizând automat gura-i largă și înghițind de fiecare dată milioane și milioane de vietăți mărunte.
După spusele cunoscătorilor de pe vas, nu se puteau teme că o să fugă. Nu mai încăpea nicio îndoială că era unul din acele animale numite de pescari „balenă luptătoare”. Căpitanul Hull trecu peste balustrada punții, coborî pe scara de frânghie și ajunse la prova balenierei.
Doamna Weldon, Jack, vărul Benedict, Tom și tovarășii lui îi urară încă o dată noroc căpitanului. Până și Dingo se ridică pe labele dinapoi, ajungând cu capul dincolo de marginea parapetului, de părea că vrea și el să-și ia rămas bun de la echipaj. Pe urmă se întoarseră cu toții pe puntea-prova, pentru a nu pierde niciun amănunt din peripețiile atât de emoționante ale unei asemenea vânători. Baleniera se dezlipi de corabie și începu să înainteze, împinsă de cele patru lopeți mânuite cu vigoare.
— Ai grijă, Dick, ai grijă! strigă încă o dată căpitanul Hull tânărului elev-marinar.
— Aveți toată încrederea, domnule căpitan!
— Fii cu un ochi la navă și cu altul la balenieră, dragul meu, nu uita!
— Așa voi face, domnule căpitan! răspunse Dick Sand, luându-și locul la cârmă.
Baleniera ușoară se afla acum la câteva sute de picioare de navă. Căpitanul Hull nu mai putea fi auzit, dar își repeta recomandările prin gesturi expresive.
Deodată, Dingo, care stătea mereu cu labele sprijinite de marginea parapetului, scoase un scheunat jalnic. Un om cât de cât superstițios ar fi fost impresionat. Scheunatul acesta o făcu pe doamna Weldon să tresară.
— Dingo, spuse dânsa, Dingo! Oare așa-i încurajezi tu pe prietenii tăi? Ia latră o dată și vesel!
Dar câinele nu mai lătră, ci își luă labele de pe balustradă și veni încetișor spre doamna Weldon, căreia îi linse mâna cu dragoste.
— Nu se gudură!… Nu-i bucuros de fel! șopti Tom cu jumătate de glas. Semn rău! Semn rău!
Dar aproape în aceeași clipă, Dingo se încordă și începu să latre furios. Doamna Weldon se întoarse. Negoro ieșise din cabină și se îndrepta spre puntea-prova. Desigur că voia și el să urmărească cu privirea manevrele balenierei.
Dingo se aruncă asupra bucătarului, pradă celei mai vii și neînchipuite furii. Negoro puse mâna pe o rangă de fier și luă poziție de apărare. Câinele era gata să-i sară la gât.
— Aici, Dingo, aici! strigă Dick Sand, care părăsise o clipă postul de observație și alergase într-acolo.
Doamna Weldon încercă și dânsa să liniștească animalul. Dingo ascultă în silă și se întoarse mârâind încet, îndreptându-se apoi spre tânărul elev-marinar.
În tot acest timp, Negoro nu scosese un cuvânt, dar fața i se îngălbenise o clipă. Lăsă ranga din mână și se întoarse în cabină.
— Hercule, spuse atunci Dick Sand, îți ordon să-l supraveghezi în mod special pe omul acesta!
— Am să-l supraveghez! răspunse simplu Hercule, ai cărui pumni enormi se închiseră în semn de aprobare.
Doamna Weldon și Dick își întoarseră apoi privirile spre baleniera care se îndepărta repede, împinsă de cele patru lopeți. În momentul acela nu se mai vedea decât ca un punct pe mare.