Diferite întâmplări
Timp de opt zile, piroga continuă să plutească, dusă la vale de curent. Nicio întâmplare deosebită nu veni să tulbure călătoria. Pe o întindere de câteva mile, apele râului scăldau marginile unei păduri minunate: apoi, despuiat de acești arbori frumoși, ținutul începea să facă loc junglei, a cărei întindere nu putea fi cuprinsă cu privirea.
Dacă în această regiune nu se găseau băștinași – lucru de care lui Dick Sand nici prin minte nu-i trecea să se plângă – în schimb mișunau tot felul de animale. Zebre care se hârjoneau pe țărmuri, cerbi și „caamas”, un soi de antilope foarte grațioase, dispăreau odată cu venirea nopții, când locul lor era luat de leoparzi, ale căror răcnete răsunau până departe, și chiar de lei care alergau prin hățișul înalt.
Până acum, fugarii n-avuseseră nimic de suferit din partea acestor fiare sălbatice, care mișunau prin păduri și ape. Totuși, în fiecare zi, de obicei după-amiază, Dick Sand apropia luntrea de unul din maluri, alegea cu grijă un loc pentru debarcare și cerceta apoi tufișurile de pe țărm.
Trebuiau să-și procure hrana de fiecare zi, iar prin ținuturile acestea fără plante cultivate de om nu-ți puteai pune nădejdea în manioc, mei, porumb și nici în fructele care alcătuiesc hrana vegetală a triburilor băștinașe. Aceste vegetale nu creșteau aici decât în stare sălbatică și deci nu erau bune de mâncat. Dick Sand era nevoit să vâneze, deși detunătura puștii ar fi putut duce la vreo întâlnire neplăcută.
Focul îl făcea frecând un bețișor rășinos de o bucată de lemn de smochin sălbatic, după obiceiul indigenilor, sau chiar după cel al maimuțelor, pentru că se pare că unele gorile se folosesc de același mijloc ca să aprindă focul. Apoi frigeau câteva hălci de carne de cerb sau antilopă, împrospătându-și proviziile pentru câteva zile. În ziua de 4 iulie, Dick Sand izbuti să omoare dintr-un singur foc un „poku”, așa că făcură rost de carne pentru mai multe zile în șir. Era un animal lung de cinci picioare, cu coarne lungi, inelate, cu părul de culoare gălbui-roșcată, presărat cu mici pete lucioase, cu pântecele alb. Carnea acestui animal era foarte bună la gust. Punând la socoteală coborârile pe țărm făcute aproape în fiecare zi, precum și ceasurile de odihnă în timpul nopții, desigur că drumul străbătut până la 8 iulie nu putea fi socotit la mai mult de o sută de mile. Era totuși foarte mult, și Dick Sand începuse să se întrebe până unde oare avea să-i ducă râul acesta nesfârșit, care, deși primise apele câtorva mici afluenți, nu devenea mai mare.
Numai cursul lui se modificase, părăsindu-și direcția nordică și cotind spre nord-vest.
Oricum, râul acesta le dădea o bună parte din hrană. Liane lungi, pe care prindeau spini în chip de undiță, le dădeau putința să pescuiască pești delicioși ca „sangikas” – care, dacă sunt afumați, pot fi transportați în toată regiunea – „usakas” – pești negri destul de prețuiți – „monde” – cu capul lat și ale căror gingii, în loc de dinți, sunt prevăzute cu niște firișoare de păr aspre ca o perie – mici „dagalas” – cărora le place să trăiască în apele repezi, asemănători întrucâtva cu peștii numiți „whitebaits”, din Tamisa.
În ziua de 9 iulie, Dick Sand dădu dovadă de mult sânge rece. Se găsea singur pe țărm, pândind o antilopă „caama”, ale cărei coarne se vedeau deasupra unui desiș. Glontele tocmai pornise, când, de la vreo treizeci de pași depărtare, se năpusti un al doilea vânător, înfricoșător la vedere, venind să-și ceară prada la care de bună seamă că nu voia să renunțe. Era un leu uriaș, dintre cei numiți de indigeni „karamos”, nu din specia leilor fără coamă, numiți „leii din Nyassi”. Fiara era înaltă de cinci picioare – o arătare înfricoșătoare. Dintr-o săritură, leul se aruncă asupra antilopei culcate la pământ de glontele lui Dick Sand. Biata făptură, în care încă mai pâlpâia viața, se zbătea mugind jalnic sub laba cumplitei fiare.
Dick Sand n-avusese timp să-și încarce din nou arma. Leul îl zărise din primul moment, dar se mulțumi deocamdată să-l privească. Dick Sand se dovedi destul de stăpân pe sine pentru a nu face nicio mișcare. Își aminti că în asemenea împrejurări, pentru a-ți salva viața, cel mai bun lucru este să stai nemișcat. Nu încercă să-și încarce arma și nici măcar să fugă. Leul continua să-l privească țintă cu ochii săi de pisică, roșii și strălucitori. Șovăia între cele două prăzi, cea care i se zbătea sub labe și cea care nu se clintea. Dacă antilopa nu s-ar fi zvârcolit în ghearele lui, Dick Sand ar fi fost pierdut. Trecură, așa, două minute. Leul se uită la Dick Sand și Dick Sand se uită la leu, fără măcar să clipească. În cele din urmă, înșfăcându-și prada cu fălcile-i puternice, cu aceeași ușurință cu care un câine ar fi înșfăcat un iepure, leul dispăru în desiș, lovind cu coada sa vânjoasă crengile arbuștilor.
Dick Sand mai rămase câteva clipe nemișcat, apoi se grăbi să plece. Ajunse din nou la tovarășii săi de drum, dar nu le spuse nimic despre primejdia din care scăpase datorită stăpânirii de sine. Dacă în loc de a pluti la vale pe apele râului acestuia repede fugarii ar fi fost nevoiți să străbată câmpiile și pădurile locuite de asemenea fiare, poate că niciunul dintre naufragiații de pe Pilgrim nu ar mai fi fost în viață.
Dar dacă ținutul acesta era acum nelocuit, nu fusese totdeauna așa. Adeseori, pe unele văi ale terenului puteai da peste urme de sate părăsite. Un călător obișnuit să străbată regiunile acestea, așa cum făcuse David Livingstone, nu s-ar fi lăsat înșelat. La vederea înaltelor garduri vii de euforbii, care odinioară împrejmuiseră îngrămădirea colibelor de stuf, a câte unui smochin sacru, singuratic în mijlocul unui loc îngrădit, exploratorul ar fi putut afirma, fără primejdia de a fi dezmințit, că nu cu mult în urmă fuseseră aici așezăminte omenești, dar că, după obiceiurile băștinașilor, moartea vreunei căpetenii fusese de ajuns pentru a-i face pe locuitori să-și părăsească locuințele, mutându-se într-altă parte a ținutului. Poate că pe țărmurile acestui râu triburile își făcuseră locuințele sub pământ, întocmai ca în alte ținuturi ale Africii. Sălbaticii aceștia, ajunși pe cea mai de jos treaptă a omenirii, nu ies din vizuinile lor decât noaptea, ca fiarele din bârlog, și întâlnirea cu unii ar fi fost tot atât de primejdioasă ca și cu celelalte. Cât despre faptul că acesta era într-adevăr ținutul canibalilor, Dick Sand nu se mai putea îndoi. De trei sau patru ori, în câte un luminiș, în mijlocul unei cenuși abia răcite, dăduse peste oase omenești pe jumătate arse, rămășițele vreunui ospăț îngrozitor. Or, o întâmplare nefericită putea să-i aducă pe canibalii aceștia din ținuturile de sus, dinspre Kazonde, pe maluri tocmai în clipa când debarca Dick Sand. De aceea, Dick hotărî să nu mai debarce decât atunci când era neapărată nevoie și numai după ce-l sili pe Hercule să-i promită că la cea mai mică alarmă va împinge piroga spre larg. Curajosul negru făgăduise, dar ori de câte ori Dick Sand punea piciorul pe pământ, cu mare greutate reușea să-și ascundă față de doamna Weldon îngrijorarea care-l chinuia.
În seara de 10 iulie, fură nevoiți să sporească măsurile de prevedere. Pe țărmul drept se ridica un sat de locuințe lacustre. Albia, ceva mai largă, a râului formase acolo un fel de heleșteu, ale cărui ape scăldau vreo treizeci de colibe construite pe niște stâlpi de lemn. Cursul apei cotea pe dedesubtul acestor colibe. Luntrea era nevoită să treacă tot pe acolo, deoarece partea stângă a râului, presărată cu stânci, nu era navigabilă.
Satul era locuit. Câteva focuri licăreau sub acoperișuri și se auzeau glasuri, semănând mai degrabă a răgete. Dacă, din nefericire, năvoadele ar fi fost întinse ca de obicei între stâlpi, desigur că piroga, încercând să-și croiască un drum, ar fi atras atenția locuitorilor colibelor.
Dick Sand stătea în față, dând îndrumări în șoaptă și străduindu-se să ocolească stâlpii mâncați de apă. Era o noapte senină și se vedea destul de bine pentru a conduce piroga, dar și pentru a putea fi văzuți de băștinași.
Urmară câteva clipe de groază. Doi băștinași vorbeau tare, stând ghemuiți pe niște bârne chiar la suprafața apei, printre care curentul împingea barca; direcția acesteia nu putea fi schimbată, deoarece acolo locul de trecere era foarte strâmt. Oare n-au să observe oamenii aceștia luntrea și să trezească apoi tot satul cu strigătele lor? Mai aveau de străbătut cel mult o sută de picioare, când Dick Sand îi auzi pe cei doi indigeni vorbind parcă cu mai multă însuflețire. Își arătau unul altuia grămada aceea de ierburi plutitoare, care se apropia amenințând să sfâșie plasele de liane de-abia întinse. Se zoreau acum să le ridice, chemându-și totodată prin strigăte tovarășii în ajutor. Alți cinci sau șase negri se lăsară să lunece de-a lungul stâlpilor și se așezară călare pe bârnele care legau stâlpii unul de altul, zbierând și făcând o larmă de neînchipuit.
În pirogă, în schimb, domnea o liniște deplină, întreruptă doar de ordinele lui Dick Sand, rostite în șoaptă; nicio mișcare, afară de cea făcută de brațul lui Hercule care mânuia cârma. Uneori, Dingo mârâia înfundat și atunci Jack îi prindea botul cu mânuțele sale și-l ținea strâns. Pe toată întinderea nu se auzea decât șopotul apei despicată de stâlpi, iar deasupra, strigătele de fiare sălbatice ale canibalilor.
Între timp, indigenii se zoreau să ridice năvoadele. Dacă izbuteau s-o facă la timp, luntrea putea trece nestingherită; altminteri avea să se încurce în ele și toți acei care se găseau în ea ar fi fost pierduți! Orice încercare de a schimba direcția sau de a opri ar fi fost zadarnică, dat fiind că tocmai în locul acela malurile erau apropiate și deci râul curgea mai repede.
În jumătate de minut, piroga ajunse între stâlpi. Printr-un noroc nemaipomenit, indigenii izbutiseră cu o ultimă sforțare să ridice năvoadele. Dar, așa cum se temuse Dick Sand, în trecere pe dedesubtul colibelor, o parte din acoperișul de ierburi al ambarcațiunii fusese smuls. Unul dintre indigeni scoase un strigăt. Avusese oare timp să zărească ce se ascundea sub acoperișul acela și dăduse de veste tovarășilor săi?… Se prea poate…!
Dar Dick Sand și ai săi nu mai puteau fi ajunși din urmă: peste câteva clipe, împinși de curentul transformat aici într-un adevărat torent, satul lacustru dispăru din văzul lor.
— Spre malul stâng! porunci prevăzător Dick Sand. Albia a devenit din nou navigabilă!
— Spre malul stâng! repetă Hercule, și împinse cârma cu brațul său vânjos.
Dick Sand trecu lângă el scrutând întinderea apei pe care luna o lumina din plin. Nu zări nicio luntre pornită în urmărirea lor. Poate că indigenii aceia nici n-aveau luntre. Nici în dimineața următoare nu zăriră vreun indigen ivindu-se pe râu sau pe maluri. Cu toate acestea, ca o măsură de prevedere, poate exagerată, piroga era mereu ținută pe partea stângă a râului.
În timpul celor patru zile următoare, de la 11 la 14 iulie, doamna Weldon și tovarășii săi observară schimbări simțitoare în ce privește vegetația regiunii. Nu era numai un ținut pustiu, ci pustiul însuși, asemenea deșertului Kalahari, explorat de Livingstone în prima sa călătorie. Pământul sterp nu amintea cu nimic de mănoasele câmpii din ținuturile pe lângă care trecuseră.
Își continuară deci călătoria pe râul acesta nesfârșit, căruia i s-ar fi putut spune fluviu, pentru că părea că va sfârși tocmai în Atlantic!
Procurarea merindelor în ținutul acesta sterp deveni acum o problemă greu de rezolvat. Proviziile erau pe sfârșite. Pescuitul aducea puțin; vânătoarea nu mai dădea nimic. Cerbi, antilope, „pokuși” și alte animale n-ar fi putut găsi nimic de mâncare în pustiu. Odată cu ele dispăruseră și fiarele carnivore.
Nopțile nu mai răsunau de răcnetele obișnuite. Liniștea nu era tulburată decât de orăcăitul broaștelor, zgomot pe care Cameron îl asemăna cu acela pricinuit de călăfătuitorii care călăfătuiesc o corabie, nituitorii care bat niturile, perforatorii care perforează pe un șantier de construcții navale. De o parte și de alta a țărmului se întindea regiunea despuiată de copaci, până la poalele îndepărtatelor coline care o mărgineau la răsărit și la apus. Vegetația era alcătuită aproape în întregime numai din euforbiacee – nu din acele euforbiacee care dau făina de manioc, numită „cassave”, ci dintr-acelea din care se scoate un fel de ulei necomestibil.
Și cu toate acestea trebuiau să-și procure hrană. Dick Sand nu știa cum s-o scoată la capăt. Hercule îi aminti atunci că băștinașii obișnuiesc să mănânce mlădițe tinere de ferigă și miezul tulpinii de papirus. Chiar el fusese nevoit să-și potolească foamea cu aceste buruieni tot timpul cât urmărise prin pădure caravana lui Ibn Hamis. Din fericire, ferigi și papirus creșteau din belșug de-a lungul țărmurilor. Miezul acela dulceag plăcu tuturor, mai ales micului Jack.
Totuși, felul acesta de alimentație nu era îndestulător. În ziua următoare însă, mulțumită vărului Benedict, putură face rost de hrană mai substanțială.
De când cu descoperirea acelui „hexapodes benedictus”, care trebuia să-i aducă nemurirea, vărul Benedict nu mai era atât de morocănos. Insecta fu pusă la loc sigur, adică prinsă cu un ac în calota pălăriei, iar savantul își începu iarăși cercetările în timpul orelor de debarcare. În ziua aceea, scotocind prin ierburile înalte, dădu peste o pasăre al cărei ciripit îi atrase luarea-aminte. Dick Sand tocmai se pregătea să tragă, dar vărul Benedict îl opri, strigându-i:
— Nu trage, Dick, nu trage! O singură pasăre la cinci persoane tot nu-i de ajuns.
— E de ajuns însă pentru Jack, răspunse Dick Sand, ochind pentru a doua oară pasărea, care nu părea grăbită să-și ia zborul.
— Nu trage! Nu trage! îl împiedică din nou vărul Benedict. Este o călăuză care ne poate procura multă miere!
Dick Sand plecă țeava puștii, socotind că, oricum, câteva livre de miere fac mai mult decât o biată pasăre. Împreună cu vărul Benedict, începu să urmărească pasărea-călăuză, care când își lua zborul, când se lăsa la pământ, de parcă îi îndemna s-o urmeze. Nu merseră prea departe. După câteva minute zăriră niște buturugi ascunse între euforbiacee, în jurul cărora albinele zumzăiau de zor.
Vărul Benedict n-ar fi voit să le lipsească pe aceste himenoptere harnice de „rodul muncii lor”, după cum spunea el. Dar Dick Sand nu era de aceeași părere. El izgoni albinele, făcând fum cu ierburi uscate, și izbuti să ia o însemnată cantitate de miere. Pentru pasărea-călăuză lăsă fagurii de ceară, care reprezentau partea ce i se cuvenea. Apoi se înapoie la tovarășii săi de pe luntre, însoțit de vărul Benedict.
Mierea a fost primită cu bucurie; dar nici aceasta n-ar fi fost de ajuns și ar fi suferit cu toții de foame, dacă în ziua de 12 luntrea nu s-ar fi oprit în apropierea unui golf în care lăcustele mișunau cu zecile de mii, acoperind în două sau trei rânduri suprapuse pământul și arbuștii. Și cum vărul Benedict avu grijă să le spună că indigenii obișnuiesc să se hrănească cu aceste ortoptere, lucru de altfel foarte adevărat, se grăbiră să dea iama în ele. Erau atât de multe, încât s-ar fi putut umple de zece ori luntrea. Prăjite deasupra unui foc domol, aceste lăcuste bune de mâncat ar fi părut foarte gustoase chiar și unor oameni mai puțin flămânzi. Vărul Benedict înghiți o cantitate însemnată – ce-i drept oftând – dar totuși înghiți.
Dar acest neîntrerupt șir de încercări morale și fizice trebuia să ia odată sfârșit! Deși călătoria cu piroga era mai puțin obositoare decât fusese primul drum prin pădurile de pe litoral, totuși zăpușeala din timpul zilei, umezeala din timpul nopții, pișcăturile necontenite ale țânțarilor, toate acestea făceau destul de anevoioasă călătoria cu barca. Ar fi trebuit să ajungă la țintă, dar Dick Sand nu putea să spună când se va sfârși această călătorie. Peste opt zile? Peste o lună? Greu de spus! Dacă râul ar fi mers tot timpul spre vest, atunci de mult ar fi ajuns la coasta Angolei nordice. Cum însă râul avea direcția mai degrabă spre nord, putea trece încă multă vreme până să ajungă la țărmul oceanului.
Dick Sand era deci nespus de îngrijorat. Dar în dimineața zilei de 14 iulie, râul își schimbă pe neașteptate direcția. Micul Jack se afla în prova pirogii și, la adăpostul acoperișului, privea în larg; o apă mare apăru la orizont.
— Marea! strigă el.
La auzul acestui cuvânt, Dick Sand tresări și se apropie de copil.
— Marea! repetă la rându-i. Nu, încă nu. Dar, oricum, este un fluviu care curge spre vest și în care se varsă râul pe care am venit noi! S-ar putea să fie chiar Zairul!
— Dumnezeu să te audă, Dick, răspunse doamna Weldon.
Într-adevăr, dacă ar fi fost Zairul sau Congo, pe care Stanley avea să-l exploreze peste câțiva ani, era de ajuns să se lase purtați la vale de apele lui ca să ajungă la orășelele portugheze așezate în vecinătatea locului de vărsare al fluviului. Cel puțin așa nădăjduia Dick Sand și avea tot dreptul să nădăjduiască.
În zilele de 15, 16, 17 și 18 iulie, luntrea pluti pe apele argintii ale acestui fluviu, în mijlocul unui ținut întrucâtva roditor. Totuși nu renunțară la măsurile de prevedere și nu îndepărtară acoperișul de crengi și ierburi care ascundea luntrea.
Încă vreo câteva zile și supraviețuitorii vasului Pilgrim vor ajunge la capătul suferințelor. Atunci se va vedea mai bine cât de viteaz a fost fiecare din ei. Și dacă tânărul elev-marinar nu va spune că el a dat dovadă de cel mai mare devotament, apoi acest lucru va fi spus de doamna Weldon, pentru el.
Dar în noaptea de 18 iulie, un incident neprevăzut puse în mare primejdie viața celor de pe luntre. Către orele trei dimineața, un zgomot îndepărtat, încă înăbușit, se auzi dinspre partea de apus a fluviului. Îngrijorat, Dick Sand se strădui să-i afle pricina. Ferindu-se să-i trezească pe doamna Weldon, pe Jack și pe vărul Benedict, care dormeau pe fundul pirogii, Dick Sand îl chemă pe Hercule în partea din față a pirogii și îi spuse să asculte cu cea mai mare atenție. Noaptea era liniștită. Nu se simțea nici cea mai mică adiere.
— Vuietul mării! spuse Hercule, cu ochii sclipind de bucurie.
— Nu, răspunse Dick Sand, clătinând din cap.
— Ce să fie atunci? întrebă Hercule.
— Să așteptăm să se lumineze de ziuă, dar să veghem cu cea mai mare grijă!
După acest răspuns, Hercule trecu la locul său, în partea dinapoi a pirogii. Dick Sand, la postul său, continua să asculte atent. Zgomotul creștea din ce în ce. În curând se auzi ca un muget îndepărtat.
În sfârșit se făcu brusc ziuă, fără zori. În josul fluviului, la o depărtare de vreo jumătate de milă, un fel de nor plutea deasupra apei. Dar norul nu putea fi format din vapori, fiindcă în clipa când primele raze ale soarelui îl străbătură refractându-se, un curcubeu de toată frumusețea se arcui de pe un țărm pe celălalt.
— Trage la țărm! strigă Dick Sand, a cărui voce o trezi pe doamna Weldon. E o cataractă! Norii aceia nu sunt decât stropi mici de apă! La țărm, Hercule!
Dick Sand nu se înșela. Albia fluviului trecea aici peste o râpă de peste o sută de picioare, în care apele cădeau cu o superbă, dar distrugătoare năvală. Încă o jumătate de milă, și luntrea ar fi fost târâtă în prăpastie.