Harris și Negoro
A doua zi, după ce Dick Sand și tovarășii lui făcuseră ultimul popas în pădure, doi oameni se întâlneau la trei mile de acolo, așa cum se înțeleseseră dinainte. Cei doi oameni erau Harris și Negoro. Se va vedea în curând care e locul jucat de întâmplare în faptul că pe țărmul Angolei s-au întâlnit portughezul venit din Noua Zeelandă și americanul pe care meseria de negustor de sclavi îl silea să străbată deseori această provincie din vestul Africii.
Harris și Negoro stăteau la poalele unui banian uriaș, pe malul unui pârâu năvalnic, care curgea printre două perdele de papirus.
Portughezul și americanul, care se întâlniseră tocmai în momentul acela, începură să vorbească despre întâmplările care avuseseră loc cu câteva ceasuri în urmă.
— Așadar, Harris, spuse Negoro, n-ai putut să-i atragi mai în adâncul Angolei pe cei din mica trupă a căpitanului Sand, cum îi zic ei băiețașului aceluia de cincisprezece ani?
— Nu, prietene, răspunse Harris, și e chiar de mirare că am izbutit să-i aduc și până aici, la cel puțin o sută de mile de coastă. De mai multe zile, tânărul meu prieten Dick Sand mă privea cu ochi bănuitori și bănuielile i se schimbau încet-încet în siguranță, așa că, zău…
— Numai încă o sută de mile de i-ai mai fi dus, Harris, am fi fost și mai siguri de ei. Dar nu trebuie să ne scape nici acum!
— Ei, asta e!… Cum s-ar putea să ne scape? răspunse Harris, dând din umeri. Îți repet, Negoro, că era timpul s-o șterg!… Am citit de zece ori în ochii tânărului meu prieten că tare i-ar mai fi plăcut să-mi tragă un glonte în burtă și, după cum știi, am un stomac delicat, care nu poate mistui corcodușe de-astea, cam douășpe bucăți la oca.
— Bine! spuse Negoro. Am și eu o socoteală de aranjat cu elevul ăsta marinar.
— Pe care ai să i-o plătești cu vârf și îndesat, prietene. Și acum să-ți spun ce-am făcut: în primele zile ale călătoriei am izbutit să-i fac să creadă că se găsesc în deșertul Atacama, pe care îl vizitasem pe vremuri. Dar, într-o zi, mucosul ăla mic îmi ceru să-i arăt arbori de cauciuc și păsări-muscă, ba mamă-sa ceru quinquinas… Ce să mai vorbesc de vărul Benedict ăla, care se încăpățâna să găsească gângănii americane… Zău că nu mai știam ce să născocesc. După ce i-am făcut cu multă trudă să ia niște girafe drept struți – asta imaginație, Negoro, nu-i așa? – nu mai știam cum să fac ca să scap cu fața curată și mai departe. De altfel, vedeam limpede că tânărul meu prieten nu se mai mulțumea cu explicațiile pe care i le dădeam. În drum am dat peste urme de elefanți. Apoi au apărut și niște hipopotami!… Și știi și tu, Negoro, că a spune că în America sunt elefanți și hipopotami e totuna cu a spune că în temnițele din Benguela sunt oameni cinstiți. În sfârșit, ca să mă dea gata de tot, iată că pe negrul ăla bătrân îl puse naiba să dea lângă un copac peste niște furci și lanțuri de care se descotorosiseră niscaiva sclavi ca să poată fugi! Și, colac peste pupăză, chiar în clipa aceea se auzi și un răcnet de leu, care puse vârf la toate. Și cum n-ar fi fost deloc cuminte să spun că n-a fost răcnet de leu, ci doar un miorlăit de pisică nevinovată, am sărit pe cal și… p-aci ți-e drumul!
— Te înțeleg! răspunse Negoro. Dar tare mi-ar fi plăcut să-i știu cu o sută de mile mai în adânc.
— Face omul ce poate, prietene, răspunse Harris. Cât despre tine, să știi că bine ai făcut că te-ai ținut mai la o parte, urmărind caravana de pe coastă până aici. Dar te-au simțit! Au cu ei un câine, Dingo, care se pare că nu prea te iubește. Ce naiba i-ai făcut potăii ăsteia?
— Nimic, răspunse Negoro, dar cred că în curând o să primească un glonte în cap!
— Așa cum ai fi primit și tu unul de la Dick Sand, dacă te-ai fi arătat cât de cât la două sute de pași de pușca lui. Grozav mai țintește tânărul meu prieten! Și, între noi fie vorba, trebuie să mărturisesc că în felul lui e un băiat și jumătate.
— Oricât de grozav ar fi, o să-mi plătească scump obrăzniciile, răspunse Negoro, pe al cărui chip se așternu o expresie de o cruzime înfiorătoare.
— Ai rămas așa cum te știu, murmură Harris. Nu te-au schimbat deloc călătoriile!
Apoi, după o clipă de tăcere, continuă:
— Când te-am întâlnit pe neașteptate la locul naufragiului, la gura fluviului Longa, n-am avut răgazul să vorbim mai pe îndelete. Mi-ai înfățișat în câteva cuvinte pe fiecare dintre acești preacinstiți oameni, rugându-mă să-i duc cât pot mai adânc în această așa-zisă Bolivie, dar nu mi-ai spus ce-ai făcut în ăști doi ani de când nu ne-am mai văzut! Doi ani. În viața noastră zbuciumată, e timp, nu glumă! Îmi aduc aminte că într-o zi, după ce-ai luat conducerea unei caravane de sclavi pentru bătrânul Alvez, ai cărui umili agenți suntem, ai părăsit Cassange și nu s-a mai auzit vorbindu-se de tine! Am crezut c-ai avut niscai neplăceri cu vasele de pază engleze, că te-au spânzurat.
— Era cât pe-aci s-o pățesc chiar așa, prietene Harris…
— O să vie și asta!
— Mulțumesc.
— Ce să-i faci? răspunse Harris pe un ton de indiferență filosofică. Ăsta-i riscul meseriei! Nu poți să te ocupi cu comerțul de sclavi pe coastele Africii, fără să te gândești că n-o să mori în propriul tău pat. Ei, dar până la urmă te-au prins?
— Da.
— Englezii?
— Nu! Portughezii.
— Înainte, sau după ce-ai livrat marfa? întrebă Harris.
— După… răspunse Negoro, care șovăi puțin înainte de a răspunde. Portughezii ăștia fac acum pe grozavii. Nu mai vor să audă de sclavie, deși până mai ieri au tras foloase, nu glumă, de pe urma ei! Mă denunțase cineva, așa că eram supravegheat și m-au prins…
— Și te-au condamnat?
— Să-mi sfârșesc zilele în închisoarea din Sf. Paul de Loanda.
— Mii de draci! exclamă Harris. O închisoare! Ce loc nesănătos pentru oameni ca noi, obișnuiți să trăiască numai în aer liber! Mie mi-ar fi plăcut mai curând să fiu spânzurat.
— De pe podișca spânzurătorii nu mai scapi, pe când de la închisoare… de! răspunse Negoro.
— Ai putut să evadezi?
— După cum vezi, Harris! La vreo cincisprezece zile după ce m-au întemnițat, am izbutit să mă ascund în fundul calei unui vapor englez care pleca spre Auckland, în Noua Zeelandă. Un butoiaș cu apă și o ladă cu conserve, între care mă ascunsesem, mi-au asigurat mâncarea și băutura pe tot timpul călătoriei. Vai de mine cât am suferit din pricină că nici după ce am ajuns în largul mării nu puteam să ies la iveală! Dacă aș fi făcut prostia asta, cu siguranță că m-ar fi trimis tot în fundul calei, așa că de voie, de nevoie, aș fi îndurat aceleași chinuri! Afară de asta, cu siguranță că, ajuns la Auckland, aș fi fost din nou pe mâna autorităților engleze și, până-n cele din urmă, m-ar fi dus tot la închisoarea din Loanda, sau poate, așa cum spuneai și tu, m-ar fi spânzurat. Iată de ce mi-am zis că e mai bine să călătoresc pe ascuns.
— Fără măcar să-ți plătești biletul de drum! exclamă Harris, râzând. Vezi, asta nu-i frumos din partea ta! Să călătorești și să mănânci pe degeaba…
— Da, cam așa e… reluă Negoro. Dar știi tu ce înseamnă să călătorești treizeci de zile în fundul calei unui vapor?
— Ei, și ce-a mai urmat? Spuneai că ai plecat spre Noua Zeelandă, în țara maorilor, și acum te văd aici… Te-ai întors tot în felul ăsta?
— Nu, Harris. Îți închipui că acolo nu mă rodea decât un singur gând: cum să mă întorc în Angola și să-mi încep iar meseria de negustor de sclavi.
— Așa e: când te obișnuiești cu meseria, apoi începe și să-ți placă… răspunse Harris.
— Timp de optsprezece luni…
După ce rosti aceste cuvinte, Negoro se opri brusc. Îl apucă de braț pe prietenul lui și ascultă cu atenție.
— Harris, spuse el în șoaptă, n-ai auzit un fel de foșnet în tufișul de papirus?
— Ba parcă da, răspunse Harris apucând pușca, gata să tragă.
Negoro și Harris se ridicară de pe iarbă, priviră împrejur și ascultară cu atenția încordată.
— Nu-i nimic, spuse Harris. Pârâul ăsta s-a umflat în urma ploilor și curge acum cu zgomot mai tare. Hei, prietene, în ăști doi ani ți-ai pierdut obișnuința de-a desluși zgomotele pădurii, dar ai să ți-o capeți din nou. Mai bine zi-i mai departe cu povestirea întâmplărilor prin care ai trecut. După ce-am să știu bine ce-a fost, o să vorbim și despre ce-o să mai fie.
Negoro și Harris se așezară din nou la rădăcina copacului. Portughezul continuă:
— La Auckland am stat degeaba optsprezece luni. Imediat ce vaporul cu care călătorisem a tras la țărm, am putut coborî, fără să fiu văzut, dar n-aveam niciun piastru, niciun dolar în buzunar! Și ca să nu crăp de foame a trebuit să fac tot felul de meserii…
— Până și meseria de om cinstit, Negoro?
— Da! până și pe asta…
— Bietul băiat!
— Tot așteptam o împrejurare favorabilă, dar nu se ivea niciuna, până când, în cele din urmă, sosi în portul Auckland baleniera Pilgrim.
— E vorba de vasul care a naufragiat pe coasta Angolei?
— Întocmai, Harris. Pe el urmau să se îmbarce ca pasageri doamna Weldon cu copilul și vărul ei. Ca vechi marinar ce sunt – am fost chiar secund pe un vas ce transporta negri – n-aveam de ce pregeta să mă angajez pe un vas. M-am înfățișat deci căpitanului corăbiei, dar echipajul era complet. Din fericire pentru mine, bucătarul acestui bric-goeletă dezertase. Dar cum nu există marinar care să nu știe să gătească, m-am oferit să fiu angajat ca bucătar. M-au primit pentru că nu aveau pe altul. După câteva zile, Pilgrim se depărta de pământurile Noii Zeelande.
— Toate bune, dar, după câte mi-a spus tânărul meu prieten, Pilgrim nu urma să se îndrepte spre coasta Africii. Cum de a ajuns aici?
— Dick Sand n-a putut pricepe nici până azi ce s-a petrecut și poate că n-o să priceapă niciodată, răspunse Negoro. Ție, Harris, îți pot spune însă ce s-a întâmplat și, dacă-ți face plăcere, poți s-o spui mai departe tânărului tău prieten.
— Cum de nu! răspunse Harris. Vorbește, prietene, vorbește!
— Pilgrim, continuă Negoro, se îndrepta spre Valparaiso. Când m-am îmbarcat, credeam că am să merg doar până în Chile. Asta însemna jumătate din drumul dintre Noua Zeelandă și Angola, apropiindu-mă cu mai multe mii de mile de coasta Africii. Se întâmplă însă că, la trei săptămâni după ce părăsisem portul Auckland, căpitanul Hull, care conducea vasul, să piară… cu echipaj cu tot, vrând să vâneze o balenă. În ziua aceea nu se mai aflau pe bord decât doi marinari: elevul Dick Sand și bucătarul Negoro.
— Și ai luat comanda vasului? întrebă Harris.
— Mă păștea la început gândul ăsta, dar mi-am dat seama că n-au încredere în mine. Pe bord se aflau și cinci negri vânjoși, nu sclavi, ci oameni liberi! N-aș fi putut ajunge să iau comanda cu forța, așa că, după ce am chibzuit mai bine, am rămas ceea ce fusesem de la început: bucătar pe Pilgrim.
— Va să zică, doar întâmplarea a îndreptat vasul spre coasta Africii?
— Ba deloc, Harris, răspunse Negoro. În toată aventura asta, nimic nu s-a petrecut întâmplător, afară de faptul că am dat peste tine pe când te aflai în una din expedițiile tale de negustor de negri, tocmai în această parte a țărmului unde a naufragiat Pilgrim. Cât despre faptul că am ajuns în dreptul Angolei, apoi asta se datorește voinței mele și fără știrea cuiva. Tânărul tău prieten, încă începător în ale meseriei de marinar, nu putea stabili poziția vasului decât cu ajutorul lochului și al busolei. Ei bine, într-o zi lochul a rămas în mare. Într-o noapte, busola a fost măsluită și Pilgrim, mânat de o furtună puternică, a început s-o ia pe un drum greșit. Chiar pentru un marinar mai încercat – cu atât mai mult pentru Dick Sand – lungimea drumului ar fi rămas inexplicabilă. Fără ca tânărul căpitan s-o știe, fără ca măcar să bănuiască, am ocolit Capul Horn. Dar numai eu l-am recunoscut prin ceață. Atunci, de-abia atunci acul busolei și-a căpătat din nou, datorită mie, direcția adevărată, așa încât corabia târâtă spre nord-est de un uragan înspăimântător, a naufragiat pe coasta africană, tocmai pe aceste meleaguri ale Angolei, unde voiam să ajung!
— Și tocmai în acea clipă, frățioare, răspunse Harris, m-a scos norocul în calea ta, ca să te primesc așa cum se cuvine, iar oamenilor ălora să le fiu călăuză, ducându-i cât mai înăuntrul ținutului. Erau convinși – și nici nu le putea trece prin minte altceva – că se află în America. Așa că mi-a fost ușor să-i fac să ia această provincie drept Bolivia inferioară, cu care, de altfel, are o oarecare asemănare.
— Da, te-au crezut, așa cum tânărul tău prieten era sigur că vede Insula Paștilor când am trecut pe lângă insula Tristan da Cunha.
— Oricine s-ar fi putut înșela, Negoro.
— Știu, Harris, și tocmai pe asta mă bizuiam. Ei… și acum iată-i pe doamna Weldon și pe tovarășii ei la o sută de mile în interiorul acestui continent în care voiam să-i târăsc!
— Dar acum ei știu unde sunt! răspunse Harris.
— Ei, și!… Ce mai contează asta acum? răspunse Negoro.
— Și ce-ai de gând să faci cu ei? întrebă Harris.
— Ce-am de gând să fac cu ei? Mai înainte de a-ți răspunde, Harris, spune-mi tu ce mai face stăpânul nostru, negustorul de sclavi Alvez, pe care nu l-am mai văzut de doi ani.
— O, bătrânului ticălos îi merge de minune! răspunse Harris. Și o să fie foarte încântat să te vadă din nou.
— E la târgul de sclavi din Bihe? întrebă Negoro.
— Nu, prietene, se află de un an la taraba lui din Kazonde.
— Merg bine treburile?
— Bine al dracului! exclamă Harris. Deși negustoria asta e din ce în ce mai grea, cel puțin pe țărmul de aici. Autoritățile portugheze, pe de o parte, crucișătoarele engleze, pe de alta, ne stânjenesc rău de tot exportul. În ziua de azi, îmbarcarea negrilor se mai poate face, cu oarecare posibilități de reușită, numai în apropiere de Mossamedes, în partea sudică a Angolei. Chiar în clipa de față, barăcile sunt pline de sclavi și se așteaptă corăbiile care trebuie să-i încarce ca să-i ducă în coloniile spaniole. Nici pomeneală să-i mai poți trece prin Benguela sau prin Sf. Paul de Loanda! Guvernatorii, și cu atât mai puțin toți acești „chefes”[13] de aici, nici nu vor să mai audă de așa ceva. Trebuie să ne întoarcem spre târgurile din interior, și tocmai asta vrea să facă bătrânul Alvez. O să plece spre N'yangwe și Tanganyika, pentru ca să schimbe acolo pe fildeș și sclavi stofele pe care le duce cu sine. Afacerile cu Egiptul superior și cu coasta Mozambicului, care aprovizionează tot Madagascarul, sunt foarte rodnice. Dar tare mi-e teamă că o să vină vremea când n-o să se mai poată face negoț de sclavi. Englezii pătrund tot mai adânc în interiorul Africii. Misionarii înaintează și se ridică împotriva noastră. Livingstone ăsta, Dumnezeu să-l bată, după ce a cutreierat toată regiunea lacurilor, vrea acum – după câte se spune – să se îndrepte spre Angola. Pe urmă se mai vorbește de un locotenent Cameron, care vrea să străbată continentul de la est la vest. Sunt temeri că și americanul Stanley vrea să facă la fel. Nu se poate ca aceste expediții să nu ne încurce ițele, Negoro, așa că dacă ne cunoaștem interesele, apoi niciunul din acești călători nu trebuie să se mai înapoieze ca să povestească în Europa ceea ce a avut indiscreția să vadă în Africa.
Auzindu-i vorbind pe acești ticăloși, ai fi spus că era vorba de niscaiva negustori cinstiți care discută despre o criză comercială ce le stânjenea deocamdată afacerile. Cine ar fi crezut că, în loc de saci de cafea sau de căpățâni de zahăr, era vorba de ființe omenești, care urmau să fie expediate ca marfă! Acești vânzători de sclavi nici nu-și mai dădeau seama ce e drept și ce e nedrept. Erau cu totul lipsiți de simțul moral, și chiar dacă l-ar fi avut vreodată, cu siguranță că l-ar fi pierdut repede în vălmășagul cruzimilor înspăimântătoare ale comerțului de sclavi din Africa.
Harris avea dreptate când spunea că civilizația începea să pătrundă încetul cu încetul în aceste ținuturi sălbatice, datorită expedițiilor acelor călători îndrăzneți, al căror nume urma să fie legat pentru totdeauna de descoperirile făcute în Africa ecuatorială. Primul care explorase o bună parte din acest teritoriu necunoscut fusese David Livingstone. După el urmaseră: Grant, Speke, Burton, Cameron, Stanley. Toți acești eroi vor lăsa un renume nepieritor de binefăcători ai omenirii.
Când discuția lor ajunse la acest punct, Harris aflase tot ce făcuse Negoro în ultimii doi ani de când fuseseră despărțiți. Vechiul agent al neguțătorului de sclavi Alvez, evadat din închisoarea din Loanda, era și acum așa cum îl cunoscuse dintotdeauna: gata la orice mârșăvie. Dar Harris nu știa încă ce voia să facă Negoro cu naufragiații de pe Pilgrim, și de aceea îl întrebă pe complicele său:
— Și acum, ce-ai de gând să faci cu oamenii ăștia?
— O să-i împart în două grupuri, răspunse Negoro, ca om al cărui plan era hotărât de multă vreme. Unii pe care o să-i vând ca sclavi, și alții pe care…
Portughezul nu-și termină vorba, dar expresia înfricoșătoare a chipului său arăta limpede intențiile pe care le avea.
— Și pe care o să-i vinzi? întrebă Harris.
— Pe negrii care o întovărășesc pe doamna Weldon, răspunse Negoro. Bătrânul Tom nu prea face parale, dar ceilalți sunt patru vlăjgani zdraveni, pe care o să iau bani buni la târgul din Kazonde!
— Cred și eu, Negoro! răspunse Harris. Patru negri vânjoși, obișnuiți cu munca, și care nu seamănă deloc cu animalele astea care ne vin din interior! Sigur că ai să-i vinzi scump! Sclavi născuți în America și expediați pe piețele Angolei – iată o marfă rară! Dar, adăugă americanul, nu mi-ai spus dacă ai găsit ceva bani pe bordul vasului!
— A, doar vreo câteva sute de dolari, pe care nu i-am lăsat să-i ia apa! Noroc că mă bizui pe niște câștiguri…
— Pe care, frate dragă? întrebă curios Harris.
— Ei… nimic! Am spus și eu așa… răspunse Negoro, căruia îi părea rău acum că a spus mai multe decât ar fi trebuit.
— Rămâne, dar, să punem mâna pe marfa asta de preț, spuse Harris.
— E chiar atât de greu? întrebă Negoro.
— Ba deloc, prietene! La zece mile de aici, pe Coanza, se află caravana de sclavi, condusă de arabul Ibn Hamis, care nu așteaptă decât întoarcerea mea pentru a se îndrepta spre Kazonde. Acolo se găsesc războinici băștinași mai mulți decât ne trebuie pentru a-i prinde pe Dick Sand și pe tovarășii lui. Este de ajuns deci ca tânărul meu prieten să se îndrepte spre Coanza…
— Dar o să se gândească la așa ceva? întrebă Negoro.
— Desigur, răspunse Harris, fiindcă e deștept și fiindcă nu poate bănui primejdia care-l pândește. Nu cred că Dick Sand se gândește să se întoarcă pe coastă pe drumul pe care l-am făcut împreună, fiindcă e sigur că s-ar rătăci în mijlocul acestor păduri uriașe. Nu mă îndoiesc câtuși de puțin că o să caute să ajungă la unul din râurile care curg spre țărm, pentru a putea coborî pe o plută cursul râului. Altceva nu-i rămâne de făcut și sunt sigur că la hotărârea asta o să ajungă.
— Da… poate!… răspunse Negoro dus pe gânduri.
— Nu trebuie să spui „poate”, ci „sigur”! Vezi tu, Negoro, asta e totuna ca și cum i-aș fi dat tânărului meu prieten întâlnire pe malurile Coanzei…
— Păi, dacă-i așa, atunci să plecăm, răspunse Negoro. Îl cunosc pe Dick Sand. N-o să zăbovească nici măcar un ceas, așa că trebuie să i-o luăm înainte.
— La drum, prietene!
Tocmai se sculau, când se auzi din nou zgomotul care atrăsese atenția portughezului. Foșneau din nou frunzele tufișului de papirus. Negoro se opri și îl prinse de mână pe Harris. Deodată se auzi un lătrat înăbușit. Pe mal apăru un câine, cu botul deschis, gata să se repeadă.
— Dingo! strigă Harris.
— Aha, de data asta n-o să-mi mai scape! spuse Negoro.
Dingo tocmai se pregătea să se repeadă asupra lui, dar Negoro, smulgând pușca din mâinile lui Harris, ochi și trase.
Detunăturii îi răspunse un lung urlet de durere și Dingo dispăru printre arbuștii de pe malul apei.
Negoro coborî imediat pe mal, până lângă apă.
Picături de sânge pătau pe alocuri trestia de papirus și o lungă dâră roșie colora pietrele dinspre pârâu.
— În sfârșit, animalul ăsta blestemat și-a primit pedeapsa! strigă Negoro.
Harris asistase, fără să scoată un cuvânt, la tot ce se petrecuse.
— După cum se pare, Negoro, câinele ăsta avea mare pică pe tine…
— Cam așa cred și eu, Harris, dar de acum încolo n-o să mai aibă.
— Și de ce te ura atâta, frățioare?
— Eh!… O răfuială veche.
— O răfuială veche? întrebă Harris.
Negoro nu mai spuse nimic, așa că Harris înțelese că portughezul îi ascunde vreo întâmplare din trecut, dar nu ceru să i-o spună și lui.
După câteva minute, începură să coboare de-a lungul râului, îndreptându-se spre Coanza, de-a curmezișul pădurii.