La orizont
Furtuna luă cele mai îngrozitoare proporții, transformându-se în uragan. Vântul se rotise către sud-vest și sufla cu o viteză de nouăzeci de mile pe oră[10].
Era un uragan înspăimântător, una din acele răbufniri puternice care aruncă pe coastă toate navele dintr-o radă și în fața căreia nu rezistă nici cele mai solide construcții făcute pe uscat. Un astfel de uragan pustiise Guadelupa la 23 iulie 1825. Când tunuri grele, de calibrul 24, sunt smulse de furtună de pe afeturile lor, ce se poate alege de un vas care nu are alt punct de sprijin decât marea dezlănțuită? Și totuși, corabia poate fi salvată tocmai datorită mobilității ei. Ea alunecă împinsă de vânt și, dacă este solid construită, poate să înfrunte cele mai teribile lovituri ale mării. Așa se petreceau lucrurile și cu Pilgrim.
Câteva minute după ce gabierul fusese sfâșiat în bucăți, a fost smuls și focul mic. Dick Sand renunță să mai așeze până și așa-zisa pânză pentru furtună, făcută din pânză tare, și care ar fi ajutat să se conducă mai ușor corabia.
Pilgrim naviga acum cu pânzele strânse, dar vântul șfichiuia coca, bordajul, catargele, greementul; și nici nu trebuia mai mult pentru ca nava să fie mânată cu o viteză peste măsură de mare. Uneori, chiar, corabia părea că țâșnește din valuri, pe care de-abia le atingea.
În aceste condiții, ruliul corăbiei, zbuciumată de uriașele talazuri ridicate de furtună, era înspăimântător. Dick Sand putea să se teamă oricând de o groaznică lovitură a mării, în pupa corăbiei. Aceste valuri uriașe alergau mai repede decât bricul-goeletă și amenințau să-l lovească în pupa, dacă nu se ridica destul de iute pe creasta lor. Aceasta este una dintre cele mai mari primejdii care amenință corăbiile silite să fugă în fața furtunii.
Dar ce se putea face pentru a înlătura această eventualitate? Lui Pilgrim nu i se putea da o viteză mai mare, căci n-ar fi rezistat vântului nici măcar un petic de pânză. Trebuia deci să încerce a-l ține în echilibru, pe cât era cu putință, numai cu ajutorul cârmei, a cărei acțiune era adeseori neputincioasă.
Dick Sand nu mai părăsea roata timonei. Își legase o parâmă în jurul trupului, pentru a nu fi smuls de vreun talaz. Tom și Bat, legați și ei, erau gata să-i vină în ajutor. Hercule și Acteon, legați de niște babale, stăteau de veghe la prova.
Cât privește pe doamna Weldon, micul Jack, vărul Benedict și Nan, ei ședeau în cabinele din pupa, așa cum ordonase tânărul marinar. Doamna Weldon ar fi preferat să stea pe punte, însă Dick Sand se împotrivise. Ar fi fost o imprudență cu totul inutilă.
Toate bocapoartele fuseseră ermetic închise. Trăgeau nădejde că ele vor rezista, în cazul când vreo trombă uriașă de apă s-ar fi prăbușit pe punte. Dacă, din nenorocire, ele s-ar fi rupt sub greutatea avalanșelor, corabia s-ar fi umplut cu apă în scurt timp, fiind astfel în primejdie de a se scufunda. Din fericire, și încărcătura fusese bine așezată, așa că, cu toate legănările înspăimântătoare, nu se clinti din loc.
Dick Sand micșorase și mai mult numărul orelor de somn, așa că doamna Weldon începu să se teamă că va cădea bolnav. De aceea îi ceru stăruitor să se odihnească, iar el îi făgădui că se va duce să ațipească puțin.
Și tot în timpul când el dormea, în noaptea de 13 spre 14 martie, se petrecu o nouă întâmplare.
Tom și Bat se aflau pe puntea-pupa, când Negoro, care venea rareori pe acolo, se apropie și păru că ar vrea să intre în vorbă cu dânșii. Dar Tom și fiul său nu-i răspunseră.
Deodată, din pricina unei mișcări puternice a corăbiei, Negoro căzu și fără îndoială că s-ar fi prăbușit în mare dacă nu s-ar fi agățat de habitaclu.
Tom scoase un țipăt, temându-se să nu se fi spart busola.
Dick Sand, care dormea iepurește, auzi țipătul lui Tom și ieși afară din cabină, alergând pe punte.
Negoro se ridicase, ținând în mână o bucată de fier pe care tocmai o scosese de sub cutia busolei. El o făcu să dispară mai înainte ca Dick Sand să-l fi observat.
Avea oare interes Negoro ca acul magnetic să-și reia adevărata direcție? Da, căci aceste vânturi dinspre sud-vest erau acum bine-venite pentru dânsul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă elevul-marinar.
— Blestematul ăsta de bucătar a căzut peste busolă! răspunse Tom.
Auzind aceste cuvinte, Dick Sand, neliniștit în cel mai înalt grad, se aplecă asupra habitaclului… Era în stare bună, și cadranul busolei, luminat de felinare, ca și mai înainte, se sprijinea pe cele două cercuri concentrice.
Bătăile inimii tânărului marinar se potoliră. Sfărâmarea unicei busole de la bord ar fi fost o nenorocire ireparabilă.
Însă ceea ce Dick Sand nu putuse observa era că, de când fusese luată bucata de fier, acul își reluase poziția normală și arăta exact nordul magnetic, în direcția în care trebuia să fie pe acest meridian.
Dar dacă Negoro nu putea fi tras la răspundere de faptul că i se întâmplase să cadă, fiindcă părea să o fi făcut fără voie, Dick Sand avea dreptate să se mire de prezența lui, la ora aceea, pe puntea-pupa.
— Ce cauți aici? îl întrebă dânsul.
— Mă privește! răspunse Negoro.
— Ce-ai spus? strigă Dick Sand, care nu-și putu opri un gest de mânie.
— Am spus, răspunse bucătarul-șef, că nu există nicio dispoziție care să mă oprească să mă plimb pe punte, la pupa.
— Ei bine, am să dau acum această dispoziție, răspunse Dick Sand, și-ți interzic să mai vii pe aici!
— Zău? răspunse Negoro.
Și omul acesta, atât de stăpân pe sine până atunci, făcu un gest de amenințare. Dick Sand scoase din buzunar un revolver și-l îndreptă asupra bucătarului.
— Negoro, îi spuse el, află că acest revolver nu mă părăsește niciodată și că, la cel dintâi act de nesupunere, îți zbor creierii!
În clipa aceea, Negoro simți că o putere uriașă îl cocoșează spre punte. Era Hercule, care doar își pusese mâna lui grea pe umărul bucătarului.
— Căpitane Sand, spuse uriașul, vreți să-l arunc peste bord pe acest ticălos? Le-ar face plăcere peștilor, care nu-s deloc mofturoși!
— Încă nu, răspunse Dick Sand.
Negoro se sculă imediat ce simți că mâna negrului nu-l mai apasă. Trecând prin fața lui Hercule, șopti:
— Negru blestemat, ai să mi-o plătești tu!
Între timp, vântul își schimbă direcția, sau cel puțin părea că și-a schimbat-o cu patruzeci și cinci de grade. Și totuși, lucru ciudat, care îl izbi pe micul marinar: nimic din starea mării nu arăta această schimbare. Corabia avea aceeași direcție însă vânturile și talazurile, în loc s-o lovească din spate, o loveau acum din babord – situație destul de primejdioasă, căci expunea coasta navei la loviturile grele ale talazurilor. De aceea, Dick Sand fu silit să schimbe cu patru carturi direcția, pentru a continua să fugă în fața furtunii.
Atenția lui era acum mai trează ca oricând. Se întreba dacă nu există vreo legătură între căderea lui Negoro și spargerea primei busole. Ce treabă avusese acolo bucătarul? Avea oare vreun interes ca nici a doua busolă să nu mai poată fi folosită? Dar de ce să dorească așa ceva? Nu putea găsi niciun motiv. Oare nu dorea și Negoro, așa cum doreau toți, să ajungă cât mai curând cu putință pe țărmul american?
Când Dick Sand îi vorbi despre incident doamnei Weldon, aceasta, deși îi împărtășea într-o oarecare măsură neîncrederea, nu putu să găsească un motiv plauzibil care să dovedească limpede că bucătarul ar fi pus la cale cu intenții mârșave acea întâmplare.
Totuși, din prudență, Negoro fu supravegheat foarte îndeaproape. De altfel, el ținu seama de ordinele elevului-marinar și nu mai îndrăzni să vină pe puntea din pupa, unde nu-l chemau îndatoririle serviciului său. De altfel, Dingo fu adus să stea de pază în permanență la locul acela și bucătarul se feri să se mai apropie.
În tot timpul săptămânii, furtuna nu se domoli de fel. Barometrul scăzu și mai mult. De la 14 la 26 martie a fost cu neputință să se folosească măcar o clipă de liniște pentru a instala câteva pânze. Pilgrim alerga spre nord-est cu o viteză care nu putea fi mai mică de două sute de mile în douăzeci și patru de ore, dar pământul tot nu se zărea! Și totuși, pământul acesta trebuia să existe, exista! Aruncat ca o stavilă uriașă între Atlantic și Pacific, pe o lungime de mai bine de o sută douăzeci de grade, pământul acela alcătuia un continent – continentul american.
Dick Sand se întreba dacă nu era nebun, dacă mai avea simțul realității, dacă nu cumva alerga de atâtea zile într-o direcție greșită! Nu! Nu se putea înșela în așa hal! Soarele, deși nu-l putea zări prin ceață, se ridica mereu în fața lui, pentru a se culca înapoia lui! Atunci, dispăruse oare acest pământ? Acea Americă, de care poate că se va sfărâma corabia sa, unde se afla, dacă nu aici? Fie continentul de sud, fie cel de nord – căci totul era cu putință în acest haos – Pilgrim ar fi trebuit să ajungă la unul din ele! Ce se întâmplase oare de la începutul acestei înspăimântătoare furtuni? Ce se mai întâmpla, oare, pentru ca această coastă – fie ea salvarea sau pierzania lor – să nu se zărească încă? Dick Sand trebuia oare să-și închipuie că era înșelat de busolă, ale cărei indicații nu le mai putea controla, fiindcă îi lipsea a doua busolă, cu care ar fi putut face controlul? Da, această teamă, această neliniște care-l rodea era pe deplin întemeiată, din pricină că pământul nu apărea în zare.
Când nu se afla la timonă, Dick Sand mânca din ochi harta tot timpul! Dar în zadar o întreba, căci ea nu putea să-i dea cheia unei taine care – așa cum o ticluise Negoro – era de neînțeles pentru el, după cum ar fi fost și pentru oricare altul!
Totuși, în ziua de 21 martie, către orele opt dimineața, avu loc o întâmplare de cea mai mare însemnătate.
Hercule, care stătea de veghe la prova, strigă deodată:
— Pământ! Pământ!
Dick Sand sări la prova. Nu se înșelase oare Hercule, care nu avea ochi de marinar?
— Pământ? strigă Dick Sand.
— Acolo! răspunse Hercule, arătând un punct aproape imperceptibil la orizont, spre nord-est.
Cuvintele abia se auzeau în larma pricinuită de mugetul mării și al vântului.
— Ai văzut pământ? întrebă elevul-marinar.
— Da! răspunse Hercule, făcând semn cu capul.
Și mâna i se întinse din nou înainte, spre babord.
Elevul-marinar privi cu atenție, dar nu văzu nimic…
În clipa aceea, doamna Weldon, care auzise strigătul lui Hercule, se urcă pe punte, deși făgăduise să nu vină acolo.
— Doamnă!… strigă Dick Sand.
Doamna Weldon, neputând să se facă auzită, încercă și ea să zărească pământul pe care-l semnalase negrul; părea că-și concentrase întreaga viață în privire.
Pesemne că mâna lui Hercule arăta greșit punctul din zare pe care voia să-l indice, căci nici doamna Weldon și nici micul marinar nu putură să vadă nimic. Dar deodată Dick Sand întinse și el mâna, exclamând:
— Da! Da! Pământ!
Un fel de pisc se ivise într-un luminiș al ceții. Ochii lui de marinar nu-l puteau înșela.
— În sfârșit! strigă el. În sfârșit!
Se prinsese înfrigurat cu mâinile de parapet. Doamna Weldon, sprijinită de Hercule, sorbea din ochi acest pământ, la care aproape că nu mai nădăjduia să ajungă.
În momentul acela, coasta formată din acest pisc înalt se ridica la vreo zece mile, ivindu-se din pâclă înspre babord. Norii se zdrențuiseră, făcând luminișul mai larg, așa că acum se putea vedea mai lămurit. Era fără îndoială un promontoriu al continentului american. Cum Pilgrim naviga acum fără pânze, bineînțeles că n-ar fi fost în stare să se îndrepte spre el, dar mai devreme sau mai târziu tot urma să ajungă la coastă. Era vorba doar de o întârziere de câteva ore. Acum era ceasul opt dimineața; cu siguranță că Pilgrim se va apropia de pământ mai înainte de amiază.
La un semn al lui Dick Sand, Hercule o conduse pe doamna Weldon la pupa, căci n-ar fi putut să reziste multă vreme violenței tangajului.
Tânărul marinar mai rămase o clipă pe puntea-prova, apoi se înapoie la cârmă, lângă bătrânul Tom.
În sfârșit, vedea coasta pe care o dorise atât de mult, coasta atât de târziu descoperită!… Dar acum o privea cu un simțământ de teamă.
Într-adevăr, în condițiile în care se afla Pilgrim, adică fugind de furtună și având pământul în față, o încercare de acostare însemna sfărâmarea corăbiei cu toate urmările ei îngrozitoare.
Trecură două ore. Promontoriul se arăta acum la traversul navei.
În acea clipă, Negoro fu văzut urcându-se pe punte. De astă dată privi coasta cu o mare atenție. Mișcă apoi capul ca un om care știe despre ce este vorba și coborî din nou, după ce spuse un nume pe care nimeni nu-l putu auzi.
Dick Sand încerca în acest timp să zărească și coasta care trebuia să se întindă dincolo de promontoriu.
Trecură alte două ore. Promontoriul se ridica la babord, în spate, însă coasta încă nu se arăta.
Dar cerul se luminase la orizont, așa că o coastă înaltă, cum ar trebui să fie pământul american, mărginit de uriașul lanț al Anzilor, s-ar fi putut vedea de la peste douăzeci de mile depărtare.
Dick Sand își luă ocheanul și îl plimbă încet asupra întregului orizont dinspre răsărit.
Nimic. Nu vedea nimic!
La ora două după-amiază, înapoia lui Pilgrim dispăruse orice urmă de pământ. În față, ocheanul nu putea să zărească profilul vreunei coaste înalte sau joase.
Un țipăt îi scăpă atunci lui Dick Sand. Elevul-marinar părăsi îndată puntea și coborî grăbit în cabina unde se aflau doamna Weldon împreună cu micul Jack, Nan și vărul Benedict.
— O insulă! N-a fost decât o insulă! spuse el.
— O insulă, Dick! Dar care? întrebă doamna Weldon.
— O să ne spună harta! răspunse elevul-marinar și alergă în cabină, de unde aduse harta de bord.
— Aici, doamnă Weldon, aici! spuse el. Pământul pe care l-am văzut nu poate fi decât punctul acesta pierdut în mijlocul Pacificului! Nu poate fi decât Insula Paștilor! Nu există altă insulă prin regiunea asta!
— Am lăsat-o în urmă? întrebă doamna Weldon.
— Da!
Doamna Weldon privea cu atenție Insula Paștilor, care nu forma decât un punct ce abia se zărea pe hartă.
— Și la ce distanță de coasta americană se află această insulă?
— La treizeci și cinci de grade.
— Ceea ce înseamnă…?
— Cam vreo două mii de mile.
— Dar oare Pilgrim nu s-a mișcat de fel din loc, dacă suntem încă atât de departe de continent?
— Nu știu, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand, care își trecu pentru o clipă mâna pe frunte, ca și cum ar fi căutat să-și adune gândurile… nu pot să explic această întârziere de necrezut! Nu! Nu pot… Afară dacă nu cumva indicațiile busolei au fost false!… Însă această insulă nu poate fi decât Insula Paștilor, pentru că am plutit cu vântul în spate, către nord-est. Și să mulțumim Cerului, care ne-a dat putința, în felul acesta, să ne dăm seama de locul în care ne aflăm. Da! Este Insula Paștilor. Da! Ne aflăm la două mii de mile de coastă! Știu, în sfârșit, unde ne-a mânat furtuna și, dacă se liniștește, vom putea acosta pe țărmul american cu destule șanse de salvare. Acum, cel puțin, corabia noastră nu mai este pierdută în nesfârșitul Pacificului!
Încrederea pe care o arăta tânărul marinar era împărtășită de toți cei care-l auzeau vorbind; însăși doamna Weldon fu câștigată de optimismul lui. Părea, într-adevăr, că acești bieți oameni se aflau la capătul suferințelor, ca și când Pilgrim s-ar fi găsit în apropiere de portul său, așteptând numai fluxul pentru a pătrunde în el.
Insula Paștilor – pe numele ei adevărat Vai Hu – descoperită de David în 1686, vizitată de Cook și La Perouse, este situată la 27° latitudine sudică și 112° longitudine estică. Dacă bricul-goeletă fusese împins astfel cu mai mult de cincisprezece grade spre nord, aceasta se datora, desigur, furtunii din sud-vest, dinaintea căreia fusese nevoit să fugă.
Așadar, Pilgrim se afla încă la două mii de mile de coastă. Dar nu încăpea nicio îndoială că, împins de acest vânt iute ca fulgerul, trebuia să atingă un punct oarecare de pe țărmul sud-american în mai puțin de zece zile.
De altfel, după cum spusese elevul-marinar, puteau trage nădejdea ca vântul să se mai potolească, așa încât să poată întinde vreo câteva pânze atunci când se va zări pământul.
Așa nădăjduia Dick Sand. El își spunea că uraganul, care ținea de atâtea zile, va sfârși prin „a se sinucide”. Acum, datorită ivirii Insulei Paștilor, cunoștea exact poziția navei. Avea deci toate motivele să creadă că, odată ajuns din nou stăpân pe corabia lui, va ști să o conducă spre o țintă sigură. Faptul că dăduse, ca printr-o binefacere a Providenței, peste acest punct singuratic în mijlocul mării îl făcuse să-și capete din nou încrederea în sine; chiar dacă mergea mereu după pofta uraganului, pe care nu-l putea stăpâni, cel puțin nu mai mergea cu totul orbește.
De altfel, Pilgrim, solid construit și bine echipat, suferise puțin de pe urma asprelor atacuri ale furtunii. Avariile se reduceau la pierderea gabierului și a focului mic, pierdere ușor de reparat. Nicio picătură de apă nu pătrunsese prin îmbinările cocii și ale punții. Pompele erau în stare perfectă. În această privință nu era nimic de temut. Rămânea de luptat numai împotriva acestui uragan care nu se mai termina odată și a cărui furie părea că nu va putea fi domolită de nimic. Dacă Dick Sand putea, într-o oarecare măsură, să-și pună corabia în stare să lupte împotriva furtunii, nu putea totuși porunci vântului să se domolească, talazurilor să se liniștească și nici cerului să se însenineze. Pe bord era „stăpân după Dumnezeu”, dar dincolo de bord numai Dumnezeu poruncea vânturilor și valurilor.