Supraviețuitorii de pe Waldeck
Pe vremea când se petreceau cele povestite, negoțul cu sclavi se făcea încă pe o scară întinsă în toată Africa ecuatorială. Cu toate patrulările vaselor franceze și engleze, nave încărcate cu sclavi părăseau în fiecare an coastele Angolei sau ale Mozambicului, pentru a transporta negri în diverse puncte ale lumii, și trebuie spus: ale lumii civilizate.
Căpitanul Hull știa aceasta și, cu toate că meleagurile acelea nu prea erau străbătute de corăbiile neguțătorilor de sclavi, se întreba dacă negrii pe care îi salvase nu erau cumva supraviețuitorii vreunei încărcături de sclavi, pe care Waldeck urma s-o vândă în vreo colonie din Pacific. În orice caz, dacă așa stăteau lucrurile, negrii aceștia își recăpătaseră libertatea prin simplul fapt că puseseră piciorul pe corabia Pilgrim; căpitanul Hull era nerăbdător să le facă cunoscut aceasta.
Între timp, naufragiaților de pe Waldeck li se dădeau în grabă toate îngrijirile. Doamna Weldon, ajutată de Nan și Dick Sand, le dăduse să bea puțină apă proaspătă, apa de care fuseseră lipsiți câteva zile, și aceasta, împreună cu puțină hrană, fu de ajuns pentru a-i aduce la viață.
Cel mai bătrân dintre ei, care putea să aibă vreo șaizeci de ani, fu curând în stare să vorbească și putu să răspundă în limba engleză întrebărilor ce i se puneau.
— Nava care vă ducea a fost lovită? întrebă mai întâi căpitanul Hull.
— Da, răspunse bătrânul negru. Sunt zece zile de când nava noastră a fost lovită într-o noapte foarte întunecoasă. Dormeam…
— Cu oamenii de pe Waldeck ce s-a întâmplat?
— Când am urcat pe punte împreună cu tovarășii mei, nu mai erau acolo, domnule.
— Echipajul a putut să sară pe bordul navei care l-a ciocnit pe Waldeck? întrebă căpitanul Hull.
— Poate că da; și ar fi bine să se fi petrecut lucrurile așa…
— Și nava aceea, după ciocnire, nu s-a întors să vă ia și pe voi ceilalți?
— Nu!
— S-a scufundat și ea?
— Nu s-a scufundat, răspunse bătrânul negru scuturând din cap. Căci am văzut-o înaintând repede în noapte.
Lucrul acesta, confirmat de toți supraviețuitorii naufragiului, poate să pară de necrezut. Și totuși existau adesea căpitani care, după ce provocaseră din neprevederea lor o ciocnire cumplită, dispăreau în cea mai mare grabă cu corăbiile, fără să le pese de nenorociții pe care îi lăsau în urmă, fără să încerce a le veni în ajutor.
Dacă unii vizitii se poartă în felul acesta și lasă altora grija de a îndrepta nenorocirile pricinuite de ei pe șosele, lucrul acesta este, bineînțeles, condamnabil, deși victimele lor au posibilitatea să primească un ajutor imediat. Dar ca omul să lase astfel pe om să piară în largul mării este de necrezut, este o ticăloșie.
Căpitanul Hull cunoștea și el multe asemenea cazuri de neomenie și trebui să repete doamnei Weldon că astfel de fapte, oricât ar părea de monstruoase, din nefericire nu erau rare.
După aceasta continuă să-l întrebe pe bătrânul negru:
— De unde venea Waldeck?
— De la Melbourne.
— Așadar, nu sunteți sclavi…?
— Nu, domnule, răspunse repede bătrânul negru, îndreptându-și spatele. Suntem locuitori ai statului Pennsylvania și cetățeni liberi ai Americii.
— Prieteni, răspunse căpitanul Hull, să știți că nu v-ați pierdut libertatea trecând pe bordul bricului american Pilgrim.
Cei cinci negri de pe Waldeck erau într-adevăr cetățeni ai statului Pennsylvania. Cel mai în vârstă fusese vândut ca sclav în Africa, la vârsta de șase ani, iar mai pe urmă ajunsese în Statele Unite; fusese însă eliberat de mulți ani, prin actul de emancipare. Cât despre tovarășii lui, cu mult mai tineri, erau fii de sclavi eliberați înainte de nașterea acestora: prin urmare, fuseseră născuți liberi și niciun alb nu avusese asupra lor vreun drept de proprietate. Nici nu vorbeau limbajul acela care nu folosește articolul și nu cunoaște decât infinitivul verbelor, limbă care a dispărut de altfel, încet-încet, din timpul războiului de secesiune. Acești negri plecaseră deci ca oameni liberi și tot ca oameni liberi se înapoiau în Statele Unite.
După cum îi povestiră căpitanului Hull, se angajaseră ca muncitori la un englez care avea o moșie întinsă la Melbourne, în Australia meridională. Acolo petrecuseră trei ani, câștigând binișor; la terminarea angajamentului voiseră să se întoarcă în țară.
Se îmbarcaseră așadar pe Waldeck, plătindu-și fiecare costul călătoriei, ca orice călător. La 5 decembrie părăsiseră Melbourne, iar după șaptesprezece zile, pe o noapte întunecoasă, Waldeck fusese lovit de un vapor mare.
În momentul acela, negrii dormeau. Câteva secunde după năprasnica lovitură, alergaseră cu toții pe punte. Pânzele și catargele navei se prăbușiseră și Waldeck se aplecase pe o coastă; dar nu avea să se scufunde, deoarece apa năvălise în cala vasului într-o cantitate destul de mică.
Căpitanul și echipajul lui Waldeck dispăruseră. Poate că unii fuseseră zvârliți în mare, poate că alții se agățaseră de vaporul străin, care, după ciocnire, pierise fără urmă.
Cei cinci negri rămăseseră singuri la bord, pe o corabie jumătate răsturnată, la o mie două sute de mile depărtare de orice țărm.
Cel mai bătrân dintre ei se numea Tom. Vârsta, caracterul său energic și experiența pusă adesea la încercare în lunga sa viață de muncă făcuseră dintr-însul conducătorul firesc al tovarășilor săi.
Ceilalți negri erau tineri, de douăzeci și cinci până la treizeci de ani. Ei se numeau: Bat[2], fiul bătrânului Tom, Austin, Acteon și Hercule. Toți patru erau voinici și ar fi prețuit mult pe piețele de sclavi din Africa centrală. Deși înduraseră lipsuri groaznice, se putea recunoaște în ei exemplare minunate din această rasă puternică, asupra căreia educația din numeroasele școli nord-americane își pusese pecetea.
Așadar, Tom și tovarășii săi rămăseseră singuri pe Waldeck după catastrofă. Nu aveau niciun mijloc de a pune în mișcare această corabie țintuită locului și nici s-o părăsească nu puteau, pentru că cele două bărci de la bord fuseseră sfărâmate și ele. Nu le rămânea altceva de făcut decât să aștepte trecerea vreunei nave, în timp ce epava era mereu mânată de curenți. Așa se explica faptul că fusese întâlnită atât de departe de ruta obișnuită, căci Waldeck, care plecase din Melbourne, ar fi trebuit să se găsească la o latitudine mult mai nordică.
În timpul celor zece zile care trecuseră între ciocnire și momentul în care Pilgrim sosise în ajutorul naufragiaților, cei cinci negri se hrăniseră cu puținele alimente găsite în bucătărie. Dar, neputând pătrunde în cambuză pe care apa o înecase în întregime, ei nu avuseseră nicio băutură cu care să-și potolească setea și suferiseră groaznic, deoarece vasele cu apă aflate pe punte fuseseră sparte în timpul ciocnirii. Tom și tovarășii săi, chinuiți de sete, își pierduseră cunoștința încă din ajun. Pilgrim sosise tocmai la timp spre a-i salva.
Aceasta fu povestea pe care Tom o spuse în puține cuvinte căpitanului Hull. Nu era cazul să se pună la îndoială cuvântul bătrânului negru. Tovarășii lui confirmară totul; de altminteri, faptele vorbeau de la sine.
O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeași sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă… Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii prin meleagurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck luase cu el frumosul animal, care rămase însă foarte puțin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărțit în chip năprasnic și pe care îi era cu neputință să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.
Mare și puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, Dingo era un specimen minunat al acelei varietăți de dulăi din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala și forța mușchilor săi făceau din el unul din acele animale care atacă fără șovăire jaguarii sau panterele și care nu se tem să țină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă și țeapănă ca o coadă de leu, cu părul roșcat-închis, Dingo avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, animalul acesta putea să devină primejdios; se înțelege deci pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe care i-o făcuse acest strașnic exemplar al rasei canine.
Cu toate că nu era prietenos, Dingo nu era un câine rău. Părea să fie mai curând trist.
Bătrânul Tom observase, când era pe Waldeck, că acest câine nu-i iubea pe negri. Nu căuta să le facă niciun rău, dar îi ocolea. Poate că pe coasta africană, pe unde pribegise, avusese de suferit din partea băștinașilor. De aceea, deși Tom și tovarășii lui erau oameni de treabă, Dingo nu se apropiase niciodată de ei.
În timpul celor zece zile pe care naufragiații le petrecuseră pe Waldeck, Dingo se ținuse departe de locul unde se aflau negrii, hrănindu-se nu se știe cu ce, dar suferind și el groaznic de sete.
Aceștia erau supraviețuitorii epavei, pe care prima izbitură mai puternică a valurilor urma să o scufunde. Ea n-ar fi dus în adâncimile oceanului decât niște cadavre, dacă sosirea neașteptată a lui Pilgrim n-ar fi permis căpitanului Hull, întârziat el însuși de lipsa vânturilor prielnice, să facă o faptă de omenie.
Pentru ca binefacerea să fie desăvârșită, mai trebuia ca naufragiații de pe Waldeck, care-și pierduseră economiile agonisite timp de trei ani de muncă, să fie repatriați. Așa urma să se întâmple. După ce avea să-și lase încărcătura la Valparaiso, Pilgrim trebuia să urce de-a lungul coastei americane până la nivelul țărmului californian. Acolo, Tom și tovarășii săi aveau să fie bine primiți de James W. Weldon – după cum îi asigura buna lui soție – și înzestrați cu toate cele necesare pentru a se întoarce în Pennsylvania.
Oamenii aceștia de treabă erau liniștiți asupra viitorului lor, mulțumită doamnei Weldon și căpitanului Hull. Le erau desigur foarte îndatorați, și deși nu erau decât niște negri sărmani, poate că totuși trăgeau nădejde să-și poată plăti odată și odată această datorie de recunoștință.