Jubartul
Căpitanul Hull, vechi și priceput vânător de balene, știa că nu trebuie să lase nimic la voia întâmplării. Prinderea unui jubart e un lucru destul de greu. Nicio măsură nu trebuie uitată într-o asemenea împrejurare; și, într-adevăr, căpitanul Hull avusese grijă ca să fie luate toate măsurile.
Încă de la început, voia să se apropie de balenă contra vântului, astfel încât niciun zgomot să nu semnaleze mamiferului apropierea bărcii. Howik a trebuit, deci, să conducă baleniera de-a lungul curbei, destul de lungi, pe care o desena grămada roșiatică în mijlocul căreia plutea jubartul. S-a făcut deci un ocol până dincolo de balenă. Șeful echipajului, care făcea această manevră, era un marinar cu mult sânge rece și căpitanul Hull avea mare încredere în el. Nu era de așteptat din partea lui nicio șovăire, nicio lipsă de atenție.
— Atenție la cârmă, Howik, spuse căpitanul Hull. O să încercăm să surprindem jubartul. Să nu ne lăsăm simțiți decât atunci când o să ajungem la distanța de unde să putem arunca harpoanele.
— Am înțeles, domnule căpitan, răspunse șeful echipajului. Țin barca de-a lungul limitei acestor ape roșietice, ca să fim mereu sub vânt.
— Bine, spuse căpitanul Hull. Băieți, cât mai puțin zgomot cu putință.
Vâslele, învelite cu împletitură de papură, se mișcau în tăcere. Ambarcațiunea, condusă cu dibăcie de șeful echipajului, atinsese bancul de crustacee. Vâslele din tribord se afundau în apa verde și limpede, în timp ce vâslele din babord ridicau lichidul roșiatic, care se prelingea apoi de pe ele ca niște șiroaie de sânge.
— Vin și apă! spuse unul din marinari.
— Da, răspunse căpitanul Hull, dar o apă pe care n-o poți bea și un vin pe care nu-l poți da de dușcă! Hai, băieți, să nu mai vorbim și să tragem vârtos la rame!
Baleniera, condusă de șeful echipajului, aluneca fără zgomot pe suprafața apei, parcă uleioasă, ca și cum ar fi plutit pe un strat de grăsime.
Jubartul nu se mișca deloc și părea că nu observă ambarcațiunea care-i dădea ocol. Făcând această manevră, căpitanul Hull se îndepărtă fără să vrea de Pilgrim, care părea din ce în ce mai mic.
Tare ciudată mai pare repeziciunea cu care se micșorează obiectele văzute pe mare! Parcă ar fi privite printr-o lunetă întoarsă.
Iluzia aceasta optică se datorește faptului că pe întinsul nesfârșit al mării lipsesc punctele de reper. Așa se întâmpla și cu Pilgrim, care descreștea văzând cu ochii, părând să fie mult mai îndepărtat decât era în realitate. După o jumătate de oră de la plecare, căpitanul Hull și tovarășii săi se aflau exact sub vântul balenei, dincolo de ea. Jubartul se găsea acum la jumătatea distanței dintre navă și ambarcațiune.
Sosise momentul să se apropie făcând cât mai puțin zgomot cu putință. Nu era un lucru imposibil să se apropie de animal din flanc și să arunce harponul în el, mai înainte ca atenția să-i fi fost trezită.
— Vâsliți mai ușor, băieți, șopti căpitanul Hull.
— Mi se pare că a simțit ceva! răspunse Howik. Suflă cu mai puțină violență decât până acum!
— Liniște!… Liniște!… repetă căpitanul Hull.
După cinci minute, baleniera se găsea cam la un cablu[5] de jubart. Șeful echipajului, în picioare la pupa bărcii, manevra în așa fel încât să se apropie de flancul stâng al mamiferului, având însă mare grijă să nu treacă prin dreptul cozii enorme, a cărei lovitură ar fi fost de ajuns să sfarme ambarcațiunea. La prova, căpitanul Hull, cu picioarele puțin depărtate pentru a-și păstra mai bine echilibrul, ținea unealta cu care avea să dea prima lovitură. Se putea bizui pe îndemânarea sa. Harponul trebuia să se împlânte adânc în mormanul de carne care se ridica deasupra apei. Lângă căpitan, într-un hârdău, se afla prima din cele cinci corzi, fixată solid de harpon. De această parâmă puteau fi legate rând pe rând celelalte patru, în cazul când balena s-ar fi scufundat la adâncimi mari.
— Gata, băieți? întrebă pe șoptite căpitanul Hull.
— Da, răspunse Howik, apucând și mai strâns cârma în mâinile lui mari.
— Aproape! Mai aproape!
Șeful echipajului ascultă ordinul și baleniera se opri la o distanță de mai puțin de zece picioare de animal. Jubartul nu se mișca deloc și părea că doarme. Balenele surprinse în timpul somnului se capturează mai ușor și se întâmplă adesea ca prima lovitură ce li se dă să fie mortală.
„Nemișcarea aceasta este destul de ciudată! se gândea căpitanul Hull. Trândava asta nu doarme, și totuși… Trebuie să fie ceva la mijloc!”
Așa se gândea și șeful echipajului, care căuta să vadă flancul celălalt al animalului.
Dar nu mai era vreme de gândit – sosise clipa atacului. Căpitanul Hull prinse harponul de mijlocul cozii și-l legănă de mai multe ori, pentru a se asigura că lovitura va fi precisă, ținti coasta jubartului, apoi îl aruncă cu toată puterea.
— Înapoi, înapoi! strigă îndată.
Marinarii se opintiră toți în vâsle, îndepărtând baleniera, pentru a o pune la adăpost de loviturile cozii cetaceului. În clipa aceea, un strigăt al șefului de echipaj îi făcu să înțeleagă de ce stătea balena în nemișcare de atâta vreme la suprafața mării.
— Un pui de balenă! spuse Howik.
Într-adevăr, după ce fusese lovit de harpon, jubartul se rostogolise aproape de tot pe o coastă, descoperind astfel un pui de balenă pe care tocmai îl alăpta.
Căpitanul Hull știa prea bine că această împrejurare urma să îngreuieze cu mult prinderea jubartului. De bună seamă că mama avea să se apere cu mai multă furie, luptându-se atât pentru ea, cât și pentru „micuțul” ei, dacă se poate spune astfel despre un animal care măsoară nu mai puțin de douăzeci de picioare.
Cu toate acestea, jubartul nu se aruncă imediat asupra ambarcațiunii, așa cum ar fi fost de temut, așa că nu a fost nevoie să se taie brusc coarda cu care era legat harponul, pentru ca echipajul să poată fugi repede. Dimpotrivă, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, balena urmată de pui se afundă mai întâi foarte oblic; după aceea ieși la suprafață printr-un salt uriaș și începu să înoate cu o repeziciune îngrozitoare aproape de suprafața apei.
Dar mai înainte ca jubartul să se fi cufundat, căpitanul Hull și șeful echipajului, aflați amândoi în picioare, avură timp să-l vadă și deci să-l prețuiască la adevărata lui valoare.
Jubartul acesta era într-adevăr o balenopteră dintre cele mai mari. De la cap la coadă avea pe puțin optzeci de picioare. Pielea lui, de un cafeniu gălbui, era pătată de numeroase porțiuni de un cafeniu mai închis. Ar fi fost într-adevăr păcat ca, după un atac reușit la început, să fie nevoiți să părăsească o pradă atât de bogată.
Urmărirea sau mai degrabă remorcarea începuse. Baleniera, ale cărei rame fuseseră ridicate, înainta ca o săgeată, alunecând pe crestele valurilor. Howik o menținea în echilibru, în ciuda rapidelor și înfricoșătoarelor ei oscilații. Căpitanul Hull, cu ochii la pradă, nu înceta de a repeta eternul refren:
— Atenție, Howik, atenție!
Și putea fi sigur că vigilența șefului de echipaj nu slăbea deloc.
Cu toate acestea, pentru că barca nu alerga tot atât de repede ca balena, coarda harponului se desfășura cu o asemenea viteză, încât ar fi putut să ia foc prin continua frecare de copastie. De aceea, căpitanul Hull avea grijă s-o țină mereu udă, umplând necontenit cu apă hârdăul pe fundul căruia era încolăcită.
Jubartul nu părea că se va opri din fugă și nici că va încetini. A doua coardă fu deci înnodată de prima, începând și ea să se desfășoare cu aceeași viteză. După cinci minute, trebuiră să înnoade și cea de a treia coardă, care se afundă imediat sub apă.
Jubartul nu se oprea. Harponul nu pătrunsese, desigur, în vreo parte vitală a corpului. Ba chiar se putea observa, după direcția tot mai oblică a coardei, că animalul se afunda în straturi de apă din ce în ce mai adânci, în loc să revină la suprafață.
— Ei drăcie! exclamă căpitanul Hull. Nemernica asta o să ne înghită toate cele cinci strune!
— Și o să ne târască departe de Pilgrim! răspunse șeful echipajului.
— Dar tot o să trebuiască să vină la suprafață ca să respire! adăugă căpitanul Hull. Doar nu-i pește, așa că are nevoie de aer ca și omul!
— Și-o fi ținând respirația ca să alerge mai iute! glumi unul dintre marinari.
Realitatea era că struna se desfășura mereu cu aceeași viteză. După a treia coardă trebuiră să o lege pe a patra, lucru care-i puse pe gânduri pe marinari, în ce privește partea de câștig din acest vânat, ce li se cuvenea.
— Ei drăcie! Ei drăcie! mormăia căpitanul Hull. N-am mai pomenit așa ceva! Al naibii jubart…!
În sfârșit, fu legată și a cincea coardă. Era pe jumătate cufundată în apă, când începu să slăbească.
— Bine! Bine! strigă căpitanul Hull. Struna e mai puțin întinsă. Jubartul a obosit.
În momentul acela, Pilgrim se afla la mai mult de cinci mile sub vânt de balenieră. Căpitanul Hull înălță un fanion în vârful unei căngi, ca semn să se apropie. Și aproape imediat văzu cum Dick Sand, ajutat de Tom și tovarășii lui, începu să manevreze vergile în așa fel, încât să poată naviga cât mai strâns pe vânt. Dar briza era slabă și instabilă. Nu adia decât în izbucniri de scurtă durată. Era sigur că Pilgrim va ajunge cu greu la balenieră, dacă o va putea ajunge.
În timpul acesta jubartul, cu harponul înfipt în coastă, se întoarse să respire la suprafața apei, așa cum prevăzuseră. Stătea aproape nemișcat, părând să-și aștepte puiul, pe care goana aceea furioasă îl lăsase în urmă. Căpitanul Hull trebui să întețească vâslitul ca să-l ajungă. În curând se afla la o distanță destul de mică de animal.
Două vâsle fură ridicate și doi marinari se înarmară, după cum făcuse și căpitanul, cu două lănci lungi, destinate să lovească jubartul. Howik cârmi atunci cu dibăcie, fiind gata să întoarcă rapid barca, dacă balena s-ar fi năpustit brusc asupra ei.
— Atenție! strigă căpitanul Hull. Nicio lovitură greșită! Ochiți bine, băieți! Gata, Howik?
— Gata, domnule căpitan, răspunse șeful echipajului, dar un lucru mă pune pe gânduri: animalul ăsta stă prea liniștit acum, după ce a fugit atât de repede.
— Ai dreptate, Howik, asta mă pune și pe mine pe gânduri.
— Să băgăm bine de seamă!
— Da, dar să mergem înainte!
Căpitanul Hull se înflăcăra din ce în ce.
Ambarcațiunea se apropie și mai mult. Jubartul nu făcea altceva decât să se învârtească pe loc. Puiul nu mai era lângă el și poate că încerca să-l găsească. Deodată făcu o mișcare din coadă, care-l îndepărtă cu vreo treizeci de picioare. O va lua iarăși la goană și va trebui începută din nou urmărirea aceea nesfârșită?
— Atenție! strigă căpitanul Hull. Animalul își ia avânt și o să se repeadă asupra noastră! Cârmește, Howik, cârmește!
Într-adevăr, jubartul se întorsese cu fața spre balenieră. Pe urmă, bătând violent apa cu enormele lui înotătoare, se năpusti înainte.
Șeful echipajului, care se așteptase la această lovitură directă, cârmi astfel, încât jubartul trecu de-a lungul bărcii fără s-o atingă.
Căpitanul Hull și cei doi marinari îi dădură trei lovituri puternice de lance, căutând să atingă vreun organ vital. Jubartul se opri și, aruncând la o mare înălțime două coloane de apă amestecată cu sânge, se întoarse din nou și se năpusti asupra bărcii făcând un salt înspăimântător.
Trebuia ca marinarii aceia să fi fost încercați vânători, ca să nu-și piardă cumpătul într-o asemenea împrejurare! Howik evită din nou, cu dibăcie, atacul jubartului, îndreptând barca într-o parte.
Alte trei lovituri bine date pricinuiră alte trei răni animalului. Dar, în trecere, acesta bătu atât de tare apa cu coada lui enormă, încât un val uriaș se ridică, ca și cum s-ar fi iscat brusc o furtună.
Baleniera fu cât pe-aci să se răstoarne, iar apa trecu peste copastie, umplând-o pe jumătate.
— Găleata, găleata! strigă căpitanul Hull.
Cei doi marinari de la rame își părăsiră locurile și începură să golească repede baleniera, în timp ce căpitanul tăia coarda, care acum nu mai folosea la nimic.
Animalul, turbat de durere, nu se mai gândea la fugă. Ataca el acum și agonia lui se arăta a fi înspăimântătoare… Se întoarse pentru a treia oară – „prova la prova”, cum ar fi spus un marinar – și se aruncă din nou asupra bărcii.
Dar baleniera, pe jumătate plină cu apă, nu mai putea manevra cu ușurință. Așa stând lucrurile, cum ar mai fi izbutit oare să scape de lovitura care o amenința? Dacă nu era în stare să ia direcția dorită, cu atât mai mult nu mai putea să fugă.
De altfel, oricât de iute s-ar fi deplasat barca, rapidul jubart tot ar fi ajuns-o din câteva salturi. Nu mai era vorba acum de a ataca, ci de a se apăra.
Căpitanul Hull nu se înșelase deloc. Al treilea atac al animalului nu putu fi evitat cu totul. În trecere jubartul atinse baleniera cu enorma lui înotătoare dorsală izbind-o cu atâta putere, încât Howik fu răsturnat.
Din nefericire, cele trei sulițe, deviate de oscilație, nu-și atinseră ținta de această dată.
— Howik! Howik! strigă căpitanul Hull, care se ținuse cu greu să nu cadă.
— Prezent! răspunse șeful echipajului, ridicându-se.
Observă însă că vâsla care servea drept cârmă se rupsese.
— O altă vâslă! strigă căpitanul Hull.
— Gata! răspunse Howik.
În clipa aceea, apa începu să fiarbă doar la câțiva pași de luntre. Puiul de balenă apăruse din nou. Balena îl văzu și se repezi la el.
Această împrejurare nu putea decât să dea luptei un caracter și mai groaznic. Acum, jubartul avea să se bată pentru doi.
Căpitanul Hull privi înspre Pilgrim. Mâna lui clătina cu înfrigurare încoace și încolo prăjina de care era legat fanionul. Dar ce putea face Dick Sand mai mult decât făcuse după primul semnal al căpitanului? Pânzele lui Pilgrim erau bine orientate și vântul începuse să le umfle. Din nefericire, bricul-goeletă nu avea o elice cu care să-și poată mări viteza. Să lanseze la apă una dintre bărci și să alerge în ajutorul căpitanului, împreună cu negrii, ar fi însemnat o pierdere de timp considerabilă, și, de altminteri, elevul-marinar avea ordin să nu părăsească nava orice s-ar fi întâmplat. Totuși coborî la apă barca de la pupa, trăgând-o la remorcă, pentru a oferi, în caz de nevoie, un refugiu căpitanului Hull și tovarășilor săi.
În clipa aceea, jubartul, acoperindu-și puiul cu trupul, porni din nou la atac. De data aceasta se întoarse astfel, încât să lovească ambarcațiunea în plin.
— Atenție, Howik! strigă încă o dată căpitanul Hull.
Dar șeful echipajului era dezarmat. În locul unei pârghii lungi, care constituia toată forța sa, avea acum în mână o vâslă relativ scurtă. Încercă să cârmească… Fu cu neputință…
Marinarii înțeleseră că erau pierduți. Se ridicară cu toții în picioare, scoțând țipete îngrozitoare, care, poate, au fost auzite până pe Pilgrim.
O groaznică lovitură de coadă a monstrului izbi baleniera pe dedesubt. Barca, aruncată în aer cu o violență nemaipomenită, căzu sfărâmată în trei, amestecându-se cu valurile biciuite de salturile balenei.
Nenorociții marinari, deși grav răniți, poate că ar mai fi avut puterea să se mențină la suprafață, fie înotând, fie agățându-se de vreun rest al balenierei. Chiar așa și făcu căpitanul Hull, care fu zărit o clipă împingându-l pe șeful echipajului pe o epavă…
Dar jubartul, cuprins de o furie turbată, se întoarse, făcu un salt, poate în ultimele zvârcoliri ale unei agonii groaznice, și izbi năprasnic cu coada apele învolburate în care nenorociții aceia înotau încă! Timp de câteva minute nu se mai văzu decât un vârtej de apă împrăștiindu-se de jur împrejur în trâmbe lichide.
După un sfert de oră, Dick Sand – care se repezise într-o barcă, urmat de negri – ajunse la locul nenorocirii, dar nu mai găsi pe nimeni. Se mai vedeau doar câteva resturi din balenieră plutind pe apa înroșită de sânge.