O tabără pe malurile Coanzei
Înfățișarea ținutului se schimbase. Inundația prefăcuse într-un lac întins câmpia unde se ridicau așezările termitelor. Vreo douăzeci de furnicare străpungeau cu vârfurile lor pânza de apă.
Toate acestea se datorau fluviului Coanza, care se revărsase în timpul nopții, deoarece afluenții lui ieșiseră din albie.
Coanza, unul din fluviile Angolei, se varsă în Oceanul Atlantic la vreo sută de mile de punctul unde eșuase Pilgrim. Locotenentul Cameron avea să treacă peste acest fluviu, câțiva ani mai târziu, mai înainte de a ajunge la Benguela. Coanza e hărăzită să devină principala cale de transport în interiorul acestei părți a coloniei portugheze. Încă de pe acum, vaporașele circulă pe cursul inferior al fluviului, dar peste zece ani ele vor începe să circule și pe cursul superior. Dick Sand avusese dreptate, deci, să caute spre nord vreun curs de apă navigabil. Pârâul al cărui curs îl urmase era unul din afluenții Coanzei. Dacă nu ar fi avut loc acest atac neașteptat, care nu putea fi prevăzut, ar fi dat peste fluviu la o milă mai departe de locul unde se aflau. Atunci, el și tovarășii lui s-ar fi putut îmbarca pe o plută ușor de construit și, coborând pe Coanza, ar fi avut mari șanse să ajungă până la târgurile portugheze unde se opresc vapoarele. În felul acesta, salvarea lor ar fi fost asigurată.
Dar nu se întâmplase așa.
Tabăra zărită de Dick Sand era așezată pe o înălțime din apropierea furnicarului în care soarta îl aruncase ca într-o capcană. În vârful acestei înălțimi creștea un sicomor uriaș, care ar fi putut adăposti cu ușurință cinci sute de oameni sub frunzișul lui des. Cel ce nu a văzut cu ochii lui acești arbori uriași din Africa centrală cu greu poate să și-i imagineze. Crengile lor formează o adevărată pădure, în care te poți rătăci. Ceva mai încolo, niște baniani uriași, din acea speță ale cărei semințe nu se transformă în fructe, completau peisajul.
La umbra acestui sicomor, ascunsă ca într-un adăpost tainic, poposise o caravană. Era chiar aceea a cărei sosire o vestise Harris lui Negoro. Acest uriaș convoi de băștinași, luați cu forța din satele lor de către agenții negustorului de sclavi Alvez, se îndrepta spre târgul din Kazonde. De acolo, sclavii erau trimiși, după cum se simțea nevoia, ori în barăcile de pe coasta de vest, ori spre N'yangwe sau spre regiunea marilor lacuri, pentru a fi îndreptați fie spre târgurile de sclavi din Egiptul superior, fie spre agențiile din Zanzibar.
După ce au sosit în tabără, Dick Sand și tovarășii lui au fost tratați ca orice sclavi. Bătrânul Tom, Bat, Austin, Acteon și Nan, care erau negri, au fost socotiți, deși nu aparțineau rasei africane, ca niște prizonieri băștinași. După ce au fost dezarmați, cu toată împotrivirea lor, au fost legați, cu gâtul într-un fel de jug, doi câte doi. Jugul era o prăjină lungă de vreo șase-șapte picioare, cu capetele terminate în formă de furcă și închise cu un resteu de fier. În felul acesta, ei erau siliți să meargă unul în urma celuilalt, fără să se poată depărta la dreapta sau la stânga. Ca o prevedere suplimentară, au fost legați de brâu cu un lanț greu… Brațele le aveau libere pentru a putea duce poveri, picioarele tot libere, pentru a putea merge, dar n-ar fi putut fugi. Urmau să străbată astfel sute de mile, sub loviturile de bici ale vreunui havildar. Acum stăteau întinși ceva mai la o parte, istoviți de lupta pe care o duseseră cu negrii; nu mai puteau face nicio mișcare! De ce nu reușiseră să-l urmeze pe Hercule, care fugise? Și totuși, ce nădăjduia fugarul? Oricât de voinic ar fi fost, ce se putea alege de el în această regiune neprimitoare, unde foamea, singurătatea, fiarele sălbatice, băștinașii – într-un cuvânt, totul era împotriva lui? N-o să ajungă odată și odată chiar să-i pară rău că nu a împărtășit soarta tovarășilor lui? Dar nici aceștia nu se puteau aștepta să fie tratați cu blândețe de către conducătorii arabi sau portughezi ai caravanei, a căror limbă nu o înțelegeau și care nu comunicau cu ei decât prin priviri și gesturi amenințătoare.
Dick Sand nu era legat de niciun sclav. Era un alb și fără îndoială că nu îndrăzniseră să se poarte cu el așa cum se purtau cu ceilalți. Era dezarmat, cu mâinile și picioarele libere, dar un havildar nu-l slăbea din ochi. Tânărul privea prin tabără și se aștepta în fiecare clipă să-i vadă apărând pe Harris sau pe Negoro… Dar aștepta degeaba. Totuși, nu avea nici cea mai mică îndoială că acești doi ticăloși conduseseră atacul împotriva furnicarului.
Era absolut convins că doamna Weldon, micul Jack și vărul Benedict fuseseră duși în altă parte tot din ordinul americanului sau al portughezului. Nevăzând pe niciunul din ei, bănui că cei doi complici își întovărășeau poate victimele. Unde îi duceau? Ce voiau să facă cu ei? Aceasta era grija lui cea mare. Căci Dick Sand nu se mai gândea la situația lui, ci doar la salvarea doamnei Weldon și a alor săi.
Caravana, care poposise sub sicomorul uriaș, era formată din nu mai puțin de vreo opt sute de persoane, dintre care vreo cinci sute de sclavi, bărbați și femei, două sute de soldați, hamali, și hoți cu sarcina specială de a face rost de hrană prin jefuirea ținuturilor pe unde treceau, la care se adăugau gardienii, havildarii și căpeteniile caravanei.
Aceste căpetenii erau arabi sau portughezi. E greu de închipuit cruzimea cu care se purtau aceste ființe neumane față de captivi, îi loveau fără încetare, iar pe aceia dintre sclavi care cădeau istoviți, și deci nu mai puteau fi vânduți, îi împușcau sau îi înjunghiau. Se făceau ascultați prin teroare; rezultatul acestei purtări era că, la sosirea caravanei, cincizeci la sută din sclavi lipseau din socotelile negustorului, fie că unii putuseră să scape, fie că oasele celor care muriseră în chinuri se înșiruiau de o parte și de alta a lungilor drumuri care duc din interior spre coastă.
Agenții de origine europeană, în majoritate portughezi, nu sunt decât niște netrebnici lepădați de țara lor de origine: ocnași condamnați, care evadaseră, negustori de negri, care nu fuseseră încă prinși și spânzurați – într-un cuvânt, lepădăturile societății. Negoro și Harris făceau și ei parte din această tagmă, aflându-se în slujba unuia dintre cei mai mari negustori de sclavi din Africa centrală, Jose-Antonio Alvez, binecunoscut de ceilalți negustori din provincia Angola și despre care locotenentul Cameron ne-a dat informații foarte curioase.
Soldații care-i escortează pe prizonieri sunt de obicei băștinași în slujba negustorilor. Dar aceștia din urmă nu erau singurii care dădeau loviturile banditești prin care își procurau sclavi. Șefii de triburi duceau între ei războaie sălbatice pentru același scop. Învinșii – adulți, femei și copii – erau luați sclavi și vânduți de către învingători negustorilor, pentru câțiva coți de stambă, praf de pușcă, arme, mărgele trandafirii sau roșii, și uneori – după cum spune Livingstone – în epocile de foamete, pentru câteva boabe de porumb.
Privindu-i pe soldații care escortau caravana bătrânului Alvez, îți puteai face o idee destul de exactă despre ceea ce însemnau poterele africane. Era o adunătură de tâlhari. Îmbrăcați sumar, purtând pe umeri puști cu cremene, ale căror țevi erau împodobite cu multe inele de aramă. Cu o asemenea escortă, la care se adăugau hoții de aceeași teapă, agenții aveau deseori mult de furcă. Soldații discutau ordinele, dacă să le îndeplinească sau nu, impuneau locurile și orele de popas și-i amenințau mereu pe agenți că-i lasă baltă. De aceea, agenții erau nevoiți de multe ori să le îndeplinească pretențiile.
Deși sclavii, bărbați și femei, erau siliți să ducă greutățile, în timp ce caravana se afla în mers, totuși exista și un număr de hamali. Hamalii aceștia purtau numele de „pagazis”, și ei duceau în spate baloturile cu obiecte de preț, în primul rând fildeșul. Uneori, dinții de elefant sunt atât de groși – unii cântăresc până la o sută șaizeci de livre – încât e nevoie de doi „pagazis” pentru transportarea lor la agențiile de unde această marfă prețioasă este dusă la târgurile din Khartoum, Zanzibar și Natal. La sosire, acești „pagazis” erau plătiți potrivit învoielii și se alegeau cu vreo douăzeci de coți de pânză de bumbac sau de stofă, numită „merikani”, puțin praf de pușcă, un pumn de „cauris”[14], câteva mărgele sau chiar câțiva sclavi – din cei care s-ar fi vândut mai greu – atunci când vânzătorul n-avea altă monedă.
Printre cei cinci sute de sclavi din caravană se aflau puțini oameni în vârstă. Aceasta se explica prin faptul că la sfârșitul fiecărei „razii” satul era incendiat, orice băștinaș de peste patruzeci de ani fiind măcelărit fără milă și spânzurat de cel mai apropiat copac. Numai tinerii de ambele sexe și copiii erau vânduți la târguri. De-abia dacă a zecea parte din numărul învinșilor supraviețuiau acestor vânători de oameni. Așa se explică înspăimântătoarea depopulare care preschimba în pustietăți întinsele ținuturi ale Africii centrale.
Îmbrăcămintea adulților și copiilor din această caravană se rezuma doar la câteva fâșii de împletitură, făcută din scoarța unor arbori, pe care băștinașii o numesc „mbuzu”. Nu se putea închipui spectacol mai jalnic decât turma aceasta de ființe omenești: femei pline de răni din pricina loviturilor de bici ale havildarilor, copii gălbejiți, slabi, cu picioarele sângerânde, pe care mamele se străduiau să-i ducă în brațe, deși duceau și alte poveri, tineri strâns legați unul de altul prin furca aceea mai chinuitoare decât lanțurile ocnașilor. Pe bună dreptate, starea acestor nenorociți, abia trăgându-și sufletul, cu glasurile aproape stinse, starea acestor „schelete de abanos”, după expresia lui Livingstone, ar fi înduioșat chiar și inima fiarelor sălbatice. Dar toate aceste mizerii nu-i impresionau câtuși de puțin pe acești arabi nemiloși sau pe portughezii care, după spusele locotenentului Cameron, sunt și mai cruzi[15].
Se înțelege de la sine că prizonierii erau păziți cu strășnicie atât în timpul marșului, cât și al popasului. Dick Sand înțelese repede că nici măcar nu trebuia să încerce să fugă. Dar atunci cum avea s-o poată găsi pe doamna Weldon? Nu mai încăpea nicio îndoială că Negoro o răpise și pe ea, și pe fiul ei Jack. Portughezul voia s-o despartă de tovarășii ei, din motive pe care tânărul marinar nu le cunoștea încă. Era sigur că Negoro este amestecat și în întâmplările de acum; i se frângea inima la gândul atâtor primejdii care o amenințau pe doamna Weldon.
„Ah! își spunea el. Când mă gândesc că i-am avut pe acești doi ticăloși în față, în bătaia puștii mele, și că nu i-am ucis…!”
Era unul din gândurile care-l frământau fără încetare. Moartea binemeritată a lui Harris și a lui Negoro i-ar fi cruțat de multe nenorociri nu numai pe ei, ci și pe toți aceștia pe care vânzătorii de oameni îi tratau acum ca sclavi.
Dick Sand își dădea seama de toată grozăvia situației în care se aflau doamna Weldon și micul Jack. Nici mama, nici copilul nu se puteau bizui pe vărul Benedict. Bietul om de-abia dacă se putea ajuta pe sine! Fără îndoială că toți trei erau târâți în vreun loc ascuns al provinciei Angola. Dar cine ducea în brațe copilul încă bolnav? „Mama lui! Cu siguranță că mama lui! își spunea Dick Sand. Pentru micul Jack, ea va găsi puterea necesară! Va face așa cum fac și aceste sclave nenorocite. Și oare se va prăbuși și dânsa ca aceste sclave? Ah! Dea Domnul să mai dau o dată ochii cu călăii ei, și atunci…!”
Dar era prizonier! Nu era altceva decât un sclav făcând parte din această turmă pe care havildarii o mânau spre interiorul Africii! Nu știa nici măcar dacă Negoro și Harris conduc ei înșiși convoiul din care făceau parte victimele lor! Dingo nu se mai afla printre ei, pentru a da de urma portughezului, pentru a da de veste că-i prin apropiere. Doar Hercule putea veni în ajutor nefericitei doamne Weldon. Dar putea nădăjdui într-o asemenea minune?
Cu toate acestea, Dick Sand nu-și pierdea nădejdea. Își spunea întruna că negrul cel voinic este liber. Și nu se îndoia de devotamentul lui. Era sigur că Hercule va face tot ce va fi omenește cu putință pentru a o salva pe doamna Weldon. Da, Hercule va încerca să dea de urma doamnei Weldon, va încerca să-l găsească pe Dick și poate să-l răpească din lagăr sau să-l elibereze cu forța! În timpul popasurilor de noapte, profitând de faptul că nu se deosebea de acești prizonieri, fiind negru ca și ei, n-ar fi putut Hercule oare să înșele vigilența soldaților de pază, să ajungă până la Dick, să-l răpească și să fugă cu el în pădure? Ce n-ar face ei, împreună, pentru salvarea doamnei Weldon! Cursul unui fluviu repede le-ar da putința să ajungă până la coastă, și Dick Sand ar încerca din nou să pună în practică, cu noi posibilități de succes și cu o mai adâncă cunoaștere a greutăților, planul pe care atacul băștinașilor îl zădărnicise.
Tânărul elev-marinar se lăsa în voia gândurilor, fiind cuprins când de temeri, când de nădejdi. Dar nu se dădea bătut! Dimpotrivă: datorită firii sale energice, se pregătea să se folosească de cea mai mică posibilitate pe care i-ar fi oferit-o evenimentele.
În primul rând, voia să știe spre ce târg de sclavi se îndrepta convoiul acesta de robi. Dacă se ducea spre vreunul din târgurile din Angola, apoi mai aveau de mers doar câteva zile: dar dacă mai aveau de făcut sute de mile prin Africa centrală? Târgul principal al vânzătorilor de sclavi era cel din N'yangwe, în Manyema, situat pe acel meridian care desparte continentul african în două părți aproape egale. Pe acolo se întindea ținutul marilor lacuri pe care Livingstone îl străbătea tocmai atunci. Dar de la tabăra de pe malurile Coanzei și până la acel târg era un drum foarte lung; ar fi trebuit să treacă luni și luni de zile ca să ajungă până acolo!
Acesta era unul din gândurile care-l munceau mereu pe Dick Sand. Chiar în cazul în care doamna Weldon, Hercule, ceilalți negri și el însuși ar fi izbutit să scape din N'yangwe, ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să ajungă la coastă, înfruntând primejdiile unui drum atât de lung.
Dick Sand avea dreptate să creadă că se apropia de destinație. Deși nu înțelegea limba folosită de conducătorii caravanei, care vorbeau când araba, când vreun dialect african, auzea pomenindu-se tot mai des în discuție numele unui important târg de sclavi din regiune. Era vorba de Kazonde. Dick Sand știa că în târgul acela comerțul de sclavi era în floare. Era firesc, deci, să tragă concluzia că acolo se va hotărî soarta prizonierilor, fie în folosul regelui acelui district, fie în folosul vreunui bogat negustor de sclavi din regiune. Și nu se înșela. Deoarece se interesa de tot ce se întâmplă în domeniul geografiei, Dick Sand cunoștea destul de bine tot ceea ce se știa în legătură cu Kazonde. De la Sf. Paul de Loanda și până la acel târg de sclavi nu erau mai mult de patru sute de mile și, prin urmare, de la lagărul așezat pe malurile Coanzei și până acolo puteau fi cel mult două sute cincizeci de mile. Dick Sand făcea această socoteală cu aproximație, luând drept punct de comparație drumul străbătut de mica ceată condusă de Harris. În împrejurări obișnuite, pentru călătoria aceasta nu ar fi fost nevoie de mai mult de zece-douăsprezece zile de drum. Chiar socotind un timp de două ori mai lung, deoarece era vorba de o caravană istovită de drum, Dick Sand ajunse la concluzia că durata călătoriei de la Coanza până la Kazonde era de trei săptămâni. Ar fi vrut să le comunice și lui Tom și tovarășilor lui toate aceste lucruri. Faptul că nu erau târâți în centrul Africii, într-unul din acele ținuturi blestemate din care nu mai poți nădăjdui să scapi, ar fi fost o mângâiere pentru ei. Doar câteva cuvinte, spuse în treacăt, ar fi fost de ajuns pentru a le anunța ceea ce ei nu știau. Dar oare va putea să le spună aceste cuvinte?
O întâmplare fericită făcuse ca Tom și cu Bat – tatăl și fiul – ca și Acteon și Austin să fie legați împreună doi câte doi. Acum se găseau la extremitatea din dreapta a taberei, unde erau păziți de un havildar și vreo doisprezece soldați.
Dick Sand avea putința să facă mișcări, nefiind legat; se hotărî deci să micșoreze puțin câte puțin distanța de cincizeci de pași ce-l despărțea de grupul în care se aflau tovarășii lui. Începu deci să se apropie.
Probabil că bătrânul Tom ghicise ce voia să facă Dick Sand, căci șopti câteva cuvinte, atrăgând celorlalți atenția să fie cu luare-aminte. Nu se mișca niciunul, ca și când nu s-ar fi petrecut nimic, dar erau toți numai ochi și urechi.
În curând, Dick Sand străbătu cei vreo cincizeci de pași cu un aer indiferent. Chiar din locul unde se afla acum ar fi putut să strige numele de Kazonde, în așa fel încât să fie auzit de Tom, comunicându-i în același timp și care va fi durata probabilă a călătoriei. Dick Sand socoti însă că ar fi mai bine să le poată da mai multe amănunte și să se înțeleagă cu ei asupra felului cum să se poarte în timpul călătoriei. Continuă deci să se apropie de ei. Cu inima plină de nădejde, Dick Sand ajunse la câțiva pași de cei patru; dar atunci, ca și când i-ar fi înțeles gândurile, havildarul se repezi deodată la el. Auzind zbierătele pline de furie ale acestuia, vreo zece soldați veniră în goană într-acolo și Dick Sand fu târât înapoi cu forța, în timp ce Tom și ai lui erau duși în cealaltă extremitate a taberei.
Înfuriat la culme, Dick Sand se aruncă asupra havildarului. Rupse în două pușca, pe care aproape izbutise să i-o smulgă din mâini, dar vreo șapte-opt soldați tăbărâră asupra lui, așa că fu silit să-i dea drumul. Furioși, soldații l-ar fi măcelărit cu siguranță dacă unul din conducătorii caravanei, un arab înalt cu o înfățișare cruntă, n-ar fi intervenit. Acest arab era chiar șeful Ibn Hamis, despre care vorbise Harris. El rosti câteva cuvinte, pe care Dick Sand nu le putu înțelege, și soldații fură nevoiți să lase prada din mâini și să se depărteze.
Din cele întâmplate reieșea limpede că se dăduse poruncă strictă ca, pe de o parte, tânărul elev-marinar să nu fie lăsat să schimbe vreo vorbă cu tovarășii lui, iar, pe de alta, să-i fie cruțată viața. Cine altul decât Harris sau Negoro ar fi putut da astfel de ordine?
În clipa aceea – erau orele 9 dimineața, în ziua de 19 aprilie – răsunară semnalele răgușite date dintr-un corn de cudu[16] și apoi bătăi de tobă. Popasul luase sfârșit. Toți – conducători, soldați, hamali și sclavi – se sculară în picioare. După ce baloturile fură luate în cârcă, mai multe grupuri de prizonieri se strânseră sub conducerea unui havildar, care desfășură un steag în culori vii. Semnalul de plecare fusese dat.
Văzduhul fu străbătut de cântece. Dar erau cântecele învinșilor, nu ale învingătorilor. Și iată ce spuneau ei în aceste cântece – amenințare plină de credință naivă, adresată asupritorilor lor, călăilor lor: „M-ați mânat voi spre țărm, dar când o să fiu mort, n-o să mai am jug și atunci o să vin eu înapoi să vă ucid!”