S. V.
Cu o singură opintire a brațului său vânjos, Hercule cârmi piroga spre malul stâng. De altfel, în locul unde se afla luntrea, curentul nu era prea puternic, albia râului păstrându-și înclinarea normală până aproape de cataractă. După cum s-a mai spus, era vorba de o desprindere bruscă a terenului, astfel că atracția abisului nu se simțea decât cu trei-patru sute de picioare mai sus de cataractă.
Păduri înalte străjuiau malul stâng al fluviului. Nicio lumină nu răzbătea prin perdeaua deasă a frunzișului. Dick Sand privea cu spaimă ținutul acesta locuit de canibalii de pe cursul inferior al lui Congo, ținut pe care acum erau nevoiți să-l străbată pe jos, deoarece luntrea n-ar mai fi putut urma cursul apei și nici nu putea fi transportată dincolo de cataractă. O nouă și grea lovitură pentru acești oameni, primită chiar în ajunul sosirii în așezările portugheze. Totuși, până acum se ajutaseră singuri cât putuseră! Oare Cerul nu avea să le vină în ajutor?
Piroga atinse în curând malul stâng al râului. Pe măsură ce se apropiau de țărm, Dingo dădea semne ciudate de neliniște și în același timp de durere. Dick Sand, care nu-l mai slăbea din ochi, căci până și cel mai mic lucru putea însemna o primejdie, se întreba dacă printre înalții papiruși de pe țărm nu se ascundea vreo fiară sau vreun băștinaș. Înțelese însă curând că animalul nu era stăpânit de un simțământ de furie.
— S-ar părea că plânge! se miră micul Jack, îmbrățișându-și câinele.
Dingo însă se smulse din brațele lui, sări în apă când luntrea se afla la vreo douăzeci de picioare de țărm, se cățără pe malul înalt și pieri în bălării. Nici Dick Sand, nici doamna Weldon, nici Hercule nu știau ce să creadă.
După câteva clipe, barca fu trasă la mal în mijlocul unei spume verzi de mătasea broaștei și alte plante de apă. Câțiva pescărași scoaseră țipete ascuțite, și niște bâtlani, albi ca neaua, își luară zborul. Hercule legă zdravăn piroga de un trunchi de manghier. Se urcară apoi cu toții pe țărm, deasupra căruia se aplecau crengile copacilor înalți. Nicio potecă nu brăzda pădurea. Totuși, stratul de mușchi care acoperea pământul era bătătorit pe alocuri, dovedind că locul acesta fusese călcat de curând fie de fiare sălbatice, fie de băștinași.
Dick Sand, cu pușca încărcată, și Hercule, cu securea în mână, nu făcură nici zece pași și dădură peste Dingo. Câinele adulmeca mereu cu botul în pământ, căutând o urmă și lătrând din când în când. Parcă o presimțire tainică îl atrăsese în această parte a țărmului. Altă presimțire îl atrăgea acum spre inima pădurii. Faptul acesta era vădit pentru toți.
— Luați seama! atrase Dick Sand atenția celorlalți. Doamnă Weldon, domnule Benedict, Jack, nu vă depărtați! Fii cu băgare de seamă, Hercule!
În clipa aceea, Dingo înălță capul și, sărind în jurul lor, îi îndemnă să-l urmeze. Peste câteva clipe, doamna Weldon și însoțitorii ei îl ajunseră din urmă la rădăcina unui sicomor pierdut în desișul pădurii.
Acolo se afla o cocioabă dărăpănată, cu scândurile desprinse, înaintea căreia Dingo scheuna jalnic.
— Cine e acolo? strigă Dick Sand, intrând în cocioabă.
Doamna Weldon împreună cu ceilalți îl urmară. Pe jos se vedeau oseminte omenești, albite sub acțiunea decolorantă a aerului.
— Un om a murit în această cocioabă! rosti doamna Weldon.
— Dingo l-a cunoscut pe omul acesta! adăugă Dick Sand. Trebuie să fi fost stăpânul lui! Priviți!
Dick Sand arătă spre trunchiul sicomorului din fundul colibei. Pe trunchi se vedeau două litere mari, roșii, aproape șterse, dar care încă se mai puteau citi. Dingo pusese laba dreaptă pe trunchi și părea că le arată literele.
— S. V.! citi Dick Sand. Aceleași litere pe care Dingo le-a recunoscut dintre toate celelalte. Inițialele pe care le poartă pe zgardă…!
Nu sfârși bine vorbele acestea și se aplecă să ridice o cutiuță de aramă coclită, azvârlită într-un ungher al colibei. Deschise cutia și din ea căzu o bucată de hârtie, pe care Dick citi aceste cuvinte:
Asasinat… jefuit de călăuza mea Negoro…
3 decembrie 1871… aici… la 120 mile de coastă…
Dingo!… Ajutor…!
S. Vernon.
Biletul lămurea întreaga taină. Samuel Vernon, plecat cu câinele său Dingo să exploreze centrul Africii, îl avusese călăuză pe Negoro! Banii pe care îi avea asupră-i ațâțaseră lăcomia ticălosului, care hotărâse să pună mâna pe ei. Exploratorul francez, ajuns pe țărmul fluviului Congo, se adăpostise în coliba aceasta și, tot acolo, fusese lovit de moarte, jefuit, părăsit… După făptuirea acestei fărădelegi, Negoro se grăbise să părăsească aceste locuri și căzuse în mâinile portughezilor. Identificat drept unul din agenții neguțătorului de sclavi Alvez, Negoro fusese transportat la Sf. Paul de Loanda și condamnat să-și sfârșească zilele într-una din închisorile coloniei. Se știe că izbutise să evadeze, după care ajunsese în Noua Zeelandă și se îmbarcase pe Pilgrim, spre nenorocirea tuturor celor care se aflau la bord. Dar ce se întâmplase după făptuirea crimei? Ușor de închipuit! Nenorocitul Vernon, înainte de a muri, avusese timp să scrie biletul, care, împreună cu data și cu motivul crimei, dădea numele criminalului. Biletul îl închisese în aceeași cutie în care de bună seamă se aflaseră banii. Apoi, cu o ultimă sforțare, trăsese cu degetul însângerat, ca o inscripție pe mormânt, inițialele numelui său… Dingo trebuie să fi stat multe zile în fața celor două litere roșii. Învățase să le cunoască. Și n-avea să le uite niciodată! Pe urmă, întors la țărm, fusese luat de căpitanul de pe Waldeck, ca apoi, pe bordul lui Pilgrim, să-l găsească pe Negoro. În timpul acesta, osemintele călătorului albeau în inima unei păduri din Africa centrală. Și numai câinele lui își mai amintea de dânsul. Da! Așa trebuie să se fi petrecut lucrurile.
Dick Sand și Hercule se pregăteau să dea o înmormântare creștinească rămășițelor lui Samuel Vernon, când Dingo, scoțând un urlet furios, se năpusti afară din colibă. Îndată după aceea, auziră în apropiere țipete de spaimă. Pesemne că cineva fusese atacat de puternicul animal. Hercule, ca și Dingo, se năpusti afară din colibă. Dick Sand, doamna Weldon, Jack și Benedict îl urmară și-l văzură aruncându-se asupra unui om, care se zvârcolea pe jos, zdravăn înșfăcat de gât de colții înfricoșători ai câinelui.
Era Negoro.
În drum spre gurile Zairului, înainte de a se îmbarca pentru America, ticălosul își lăsase însoțitorii în urmă și venise chiar la locul unde îl asasinase pe călătorul care avusese încredere în el. Fără îndoială că nu făcuse asta fără vreun motiv temeinic, motiv pe care-l înțeleseră cu toții când văzură câțiva pumni de galbeni francezi strălucind într-o groapă de curând săpată la rădăcina unui copac. Era vădit că, după făptuirea crimei și înainte de a cădea în mâinile portughezilor, Negoro își ascunsese prada, cu gândul de a se înapoia cândva pentru a o ridica. Tocmai se pregătea să pună mâna pe tot aurul acela, când Dingo, simțindu-l prin apropiere, îl căută și își înfipse colții în gâtul lui. Luat prin surprindere, nemernicul trăsese cuțitul și lovise câinele, în clipa când Hercule se năpustise asupra lui, strigând:
— A, tâlharule! În sfârșit, pot să te sugrum!
Era însă prea târziu! Portughezul nu mai dădea semne de viață. Fusese pedepsit – de dreptatea dumnezeiască, s-ar putea spune – chiar pe locul unde făptuise crima. Dar credinciosul animal primise o lovitură de moarte. Târându-se până la colibă, veni să moară pe același loc unde murise și Samuel Vernon.
Hercule îngropă adânc rămășițele exploratorului, iar Dingo, plâns de toți, fu așezat în aceeași groapă cu stăpânul său.
Dacă Negoro murise, în schimb indigenii care îl însoțiseră de la Kazonde nu puteau fi prea departe. Văzând că nu se mai înapoiază, cu siguranță că aceștia aveau să-l caute pe malul fluviului. Această împrejurare însemna o mare primejdie.
Dick Sand și doamna Weldon se sfătuiră asupra celor ce aveau de făcut, fiindcă nu se mai putea pierde nicio clipă.
Asupra unui singur lucru nu mai aveau nicio îndoială, și anume că fluviul pe care călătoriseră era Congo, fluviul pe care indigenii îl numesc Kwango sau Ikutu ya Kongo, și căruia la o anumită longitudine i se spune Zair, iar la alta, Lualaba. Era artera aceea mare care străbate Africa centrală și căreia eroicul Stanley îi dăduse numele glorios de „Livingstone”, nume pe care geografii ar fi trebuit poate să-l înlocuiască cu acela al lui Stanley.
Dar dacă nu mai încape nicio îndoială în ceea ce privește identitatea fluviului, în schimb biletul exploratorului francez dovedea că gurile de vărsare se aflau, socotind de la locul acesta, la o depărtare de încă o sută douăzeci de mile. Din nefericire, pe toată această porțiune, fluviul nu mai era navigabil. Uriașe căderi de apă, pesemne cataractele de la Ntamo, făceau cu neputință folosirea unei bărci. Trebuiau deci să continue călătoria pe unul din cele două maluri, cel puțin până ce vor trece de cataractă, ceea ce însemna că mai aveau de mers o distanță de o milă sau două. Pe urmă vor putea să-și construiască o nouă plută, pe care să se lase din nou purtați în voia curentului…
— Așadar, nu ne mai rămâne altceva de făcut, încheie Dick Sand, decât să hotărâm dacă ne vom continua călătoria pe malul stâng, unde ne aflăm, sau pe cel drept. Pe amândouă le socotesc la fel de primejdioase, dat fiind că și pe unul și pe celălalt riscăm să dăm peste indigeni. Totuși, pe malul acesta se pare că primejdia e mai mare, deoarece putem să ne întâlnim și cu însoțitorii lui Negoro.
— Să trecem atunci pe malul celălalt, hotărî doamna Weldon.
— Să fie cumva acesta un drum mai ușor? șovăi Dick Sand. Fără îndoială că drumul cel mai indicat spre gurile de vărsare ale fluviului Congo este pe malul stâng, deoarece pe acesta l-a ales Negoro. Oricum, noi nu putem alege. Dar înainte de a trece pe celălalt țărm, trebuie să știu dacă vom putea coborî până mai jos de cataracte.
Procedând în felul acesta, tânărul marinar dădea dovadă de multă înțelepciune și spirit de prevedere. Fără să mai piardă vremea, Dick Sand trecu la îndeplinirea planului său.
În locul acela, fluviul nu era mai lat de trei-patru sute de picioare, distanță pe care tânărul marinar, obișnuit să mânuiască o barcă, o putea străbate cu ușurință. Doamna Weldon, Jack și vărul Benedict urmau să rămână pe țărm, sub paza lui Hercule, până la înapoierea lui Dick Sand. După ce luară toate aceste măsuri de prevedere și Dick Sand se pregăti să pornească, doamna Weldon îi spuse:
— Nu te temi că ai să fii târât spre cataractă, Dick?
— Nu, doamnă Weldon. Am să ajung pe celălalt mal cu vreo patru sute de picioare mai sus de ea.
— Dar pe malul celălalt…?
— N-am să mă dau jos din luntre dacă am să simt cea mai mică primejdie.
— Ia-ți pușca.
— Bine, am s-o iau. Dar nu-mi duceți grija!
— Poate că ar fi mai bine să te însoțim și noi, adăugă doamna Weldon, având parcă o presimțire.
— Nu… E mai bine să mă duc singur… răspunse Dick Sand. E necesar, pentru binele tuturor! În mai puțin de un ceas sunt înapoi! Hercule, fii cu băgare de seamă!
Și după aceste cuvinte, Dick Sand împinse piroga în larg, îndreptându-se spre celălalt țărm al Zairului. Doamna Weldon și Hercule, ascunși printre tulpinile papirușilor, îl urmăreau cu privirea. Ajunse în curând în mijlocul fluviului. Curentul, deși nu prea puternic, era totuși ceva mai repede din pricina cataractei.
La patru sute de picioare înaintea cataractei, vuietul puternic al apelor umplea văzduhul și o bură subțire, purtată de vântul dinspre apus, ajungea până la tânărul elev-marinar. Dick Sand se înfiora gândindu-se că, dacă în noaptea trecută n-ar fi stat de veghe, luntrea târâtă de curent s-ar fi putut prăbuși în adâncul cataractei, de unde valurile n-ar mai fi scos la suprafață decât niște cadavre. Dar acum primejdia fusese înlăturată. Mânuită cu dibăcie, piroga își continua drumul spre țărm, menținându-și direcția puțin pieziș față de cursul apei. În mai puțin de un sfert de oră, Dick Sand ajunse la țărm și se pregăti să debarce.
În clipa aceea însă izbucniră niște urlete și vreo zece indigeni se năpustiră asupra acoperișului de ierburi care ascundea luntrea. Erau canibalii din satul lacustru. Timp de opt zile merseseră la vale pe malul drept al râului. Sub acoperișul de ierburi smulse de stâlpii colibelor lor, îi zăriseră pe fugari și, de bună seamă, își făcuseră socoteala că prada nu le putea scăpa, dat fiind că mai devreme sau mai târziu căderile de apă îi vor sili pe acești nenorociți din luntre să debarce pe un mal sau altul.
Dick Sand se socoti pierdut. Se întreba însă dacă sacrificiul vieții sale nu i-ar putea salva pe prietenii săi. Fără să-și piardă cumpătul, în picioare în partea dinainte a pirogii, cu degetul pe trăgaciul puștii, el îi ținea la respect pe canibali.
Totuși, aceștia reușiseră să smulgă acoperișul de ierburi, sub care bănuiau că se ascund și alte victime. Când se încredințară însă că tânărul elev-marinar era singur, fură cuprinși de o dezamăgire care se manifestă prin urlete înspăimântătoare. Un băiețandru de cincisprezece ani la zece oameni! Deodată, unul dintre indigeni se ridică și întinse brațul spre malul stâng. Doamna Weldon și însoțitorii ei urmăriseră cele petrecute. Neștiind cum ar putea veni în ajutorul lui Dick Sand, părăsiseră adăpostul lor și ieșiseră la țărm. Uitând situația în care se găsea, Dick Sand aștepta de la cer o inspirație prin care să-i poată salva.
Sălbaticii împinseră luntrea în larg, cu gând să treacă pe celălalt mal. Sub amenințarea puștii, nu cutezau să se repeadă la tânărul marinar, cunoscând efectele armelor de foc. Dar unul dintre ei, apucând vâsla care servea drept cârmă și mânuind-o cu pricepere, întoarse luntrea spre malul celălalt. În câteva minute se apropiară la o sută de picioare de malul stâng.
— Fugiți! strigă Dick Sand doamnei Weldon. Fugiți!
Dar nici doamna Weldon, nici Hercule nu se clintiră. S-ar fi spus că picioarele le erau înțepenite în pământ. Să fugă! La ce bun, când în mai puțin de o oră ar fi căzut în mâinile canibalilor!
Dick Sand înțelese. Atunci îi fu trimisă inspirația supremă pe care o ceruse cerului. Întrevăzu mijlocul de a-i salva pe toți aceia pe care-i iubea, sacrificându-și el viața!… Nu șovăi nicio clipă!
— Dumnezeu să-i ocrotească, murmură el, și, în nesfârșita Lui bunătate, să se milostivească de mine!
În aceeași clipă, Dick Sand îndreptă pușca spre băștinașul care mânuia cârma și trase. Vâsla, sfărâmată de glonte, zbură în țăndări. Atacanții scoaseră un urlet de groază. Lipsită de cârmă, luntrea plutea acum în voia curentului, care o târa la vale cu o viteză din ce în ce mai mare. În câteva clipe ajunse la mai puțin de o sută de picioare de cataractă.
Cei de pe țărm înțeleseră intenția lui Dick Sand. Tânărul marinar încerca să-și salveze prietenii, aruncându-i pe canibali, odată cu el însuși, în prăpastie. Micul Jack și mama sa, îngenuncheați pe mal, îi trimiteau un ultim rămas bun. Brațul acum neputincios al lui Hercule se întindea spre tânărul său prieten!… În clipa aceea, indigenii, socotind că înotând vor putea ajunge la țărm, se aruncară în apă, sărind din piroga, care se răsturnă din pricina mișcărilor lor.
Dick Sand nu-și pierdu cumpătul în fața morții care îl pândea de aproape. O ultimă idee salvatoare îi străfulgeră atunci prin minte.
Luntrea aceea, care plutea răsturnată, putea însemna salvarea lui. Într-adevăr, două primejdii îl pândeau din clipa în care avea să se prăbușească în cataractă: asfixierea prin cădere sau înecul. Dar această cocă răsturnată era ca un fel de cutie, în care poate că va reuși să-și țină capul deasupra apei. În același timp ea l-ar feri și de sufocare, căci, căzând în gol, n-ar mai fi putut respira din pricina vitezei cu care s-ar fi prăbușit. În aceste condiții părea posibil să scape și de sufocare și de înec, chiar în mijlocul unei Niagare.
Toate aceste gânduri trecură ca un fulger prin mintea lui Dick Sand. Cu o mișcare instinctivă, se agăță de banca prinsă de marginile bărcii și, la adăpost sub coca răsturnată, se strădui să-și țină capul deasupra apei. Târât de curentul puternic, tânărul elev-marinar simți cum se prăbușește aproape vertical…
Piroga se afundă în prăpastia pe care apele o săpaseră la picioarele cataractei și ieși apoi din nou la suprafață. Dick Sand, înotător priceput, înțelese că salvarea depinde acum de vigoarea brațelor sale…
În mai puțin de un sfert de oră ajunse pe malul stâng, unde-i găsi pe doamna Weldon, micul Jack și vărul Benedict aduși în grabă acolo de Hercule.
Dar canibalii dispăruseră în vâltoarea apelor. Ei nu fuseseră ocrotiți ca Dick Sand de barca răsturnată, așa că încetaseră să mai trăiască înainte de a fi atins adâncimile. Cadavrele lor aveau să se zdrobească de stâncile ascuțite, de care se izbeau spumegând apele fluviului, mai la vale de cataractă.