Vești despre doctorul Livingstone
Rămasă singură, doamna Weldon nu se mai gândea decât la faptul că în opt zile trebuia să-i dea lui Negoro răspunsul cerut. Avea destulă vreme să chibzuiască bine și să ia o hotărâre. Această hotărâre trebuia să se întemeieze nu pe faptul că portughezul ar fi un om cumsecade, ci un om care are un anumit interes. „Valoarea comercială” pe care ea o reprezenta pentru el îl făcea pe acesta să se poarte bine cu prizoniera lui și s-o țină, cel puțin deocamdată, la adăpost de orice primejdie. Poate că până la urmă se va găsi o posibilitate să se înapoieze la soțul ei, fără a-l obliga pe James Weldon să vină el până la Kazonde. Era convinsă că de îndată ce ar primi o scrisoare din partea soției sale, James Weldon n-ar șovăi o clipă, ci ar pleca imediat să înfrunte pericolele unei călătorii prin coclaurile cele mai pline de primejdii ale Africii. Dar odată ajuns la Kazonde și după ce Negoro va fi pus mâna pe cei o sută de mii de dolari, ce garanție ar mai avea James Weldon, soția sa, copilul, vărul Benedict că vor fi lăsați să plece? N-ar putea oare să-i împiedice o simplă toană a reginei Moina? N-ar fi, deci, mai nimerit ca „livrarea” prizonierilor să aibă loc undeva în apropierea coastei? În felul acesta, James Weldon ar fi scutit de primejdiile unei călătorii în interiorul Africii și s-ar îndepărta greutatea, ca să nu spunem chiar imposibilitatea, de a pleca înapoi de acolo.
Doamna Weldon se gândea la toate acestea. De aceea refuzase să accepte din capul locului propunerea lui Negoro și să-i dea o scrisoare pentru soțul ei. Și își mai spunea că Negoro îi dăduse un timp de gândire de opt zile fiindcă, de bună seamă, avea nevoie de acest răgaz pentru a se pregăti de drum. Altminteri n-ar fi pregetat să-i smulgă consimțământul pe loc.
— Oare chiar are de gând să mă despartă de copil? murmură ea.
În clipa aceea, Jack intră în colibă. Cu o mișcare instinctivă, maică-sa se repezi la el și-l înlănțui strâns în brațe, ca și cum Negoro ar fi fost gata să i-l smulgă.
— Ești necăjită tare, mamă? întrebă copilul.
— Nu, dragul meu, nu! răspunse doamna Weldon. Mă gândeam doar la tăticu'! Ți-e dor de el?
— Da, mamă! Vine încoace?
— Nu… nu! Nu trebuie să vină!
— Atunci, ne ducem noi la el?
— Da, dragul meu!
— Cu prietenul Dick… și cu Hercule, și cu bătrânul Tom?
— Da… da! răspunse doamna Weldon, ferindu-și ochii pentru a-și ascunde lacrimile.
— Ți-a scris tăticu'? întrebă micul Jack.
— Nu, dragul meu.
— Atunci îi scrii tu, mamă?
— Da… da, poate… răspunse doamna Weldon.
Fără să-și dea seama, micul Jack nu făcea decât să continue gândurile mamei sale, care, pentru a nu-i da alt răspuns, îl acoperi de sărutări.
Trebuie să spunem că printre multele motive care-o îndemnaseră pe doamna Weldon să respingă propunerile lui Negoro mai era încă unul, și nu chiar lipsit de temei. Se gândea că s-ar putea ivi vreun prilej, cu totul neașteptat, ca să-și recapete libertatea, fără să fie nevoie de ajutorul soțului și chiar împotriva planurilor lui Negoro. Nu era decât o slabă nădejde, chiar foarte slabă, dar era totuși o nădejde.
Într-adevăr, câteva cuvinte dintr-o convorbire surprinsă cu câteva zile înainte o făcuseră pe doamna Weldon să întrevadă putința ca într-un timp nu prea îndepărtat să capete un ajutor… un ajutor providențial, s-ar putea spune.
La câțiva pași de coliba în care se afla doamna Weldon, Alvez stătuse de vorbă cu un metis din Ujiji. Firește, subiectul acestei discuții nu putea fi altul decât tot negoțul de sclavi. Cei doi traficanți de carne omenească discutau despre perspectivele comerțului lor. Erau foarte îngrijorați din pricina străduințelor englezilor de a pune capăt acestui negoț, nu numai printr-un control al mărilor, ci și prin expediții în interiorul continentului, prin misionari și exploratori.
Jose-Antonio Alvez era de părere că expedițiile acestor curajoși pionieri nu puteau decât să dăuneze negoțului lor. Celălalt era de aceeași părere și adăugă că toți acești călători, laici sau clerici, trebuiau primiți cu focuri de armă.
Era, de altfel, cam ceea ce se și făcea; dar, spre furia neguțătorilor, dacă unii dintre acești „curioși” erau uciși, alții scăpau cu viață și înapoiați în patria lor, povesteau „cu multe exagerări”, cum spunea Alvez, despre ororile negoțului de sclavi. Și lucrul acesta dăuna foarte mult afacerilor lor, care și așa erau prost privite.
Metisul era de aceeași părere. Deplângea mai ales starea de lucruri de pe piețele din N'yangwe, din Ujiji, din Zanzibar și din toată regiunea marilor lacuri. Acolo sosiseră pe rând Speke, Grant, Livingstone, Stanley și alții. Era o adevărată năvală! În scurtă vreme, toată Anglia și toată America aveau să ocupe ținutul!
Alvez își plângea din toată inima prietenul și mărturisea că, în această privință, provinciile din Africa occidentală fuseseră întrucâtva cruțate, adică mai puțin vizitate. Dar epidemia de exploratori lua proporții tot mai mari. Dacă până acum Kazonde fusese scutită, nu același lucru se întâmplă cu Cassange și cu Bihe, unde Alvez avea câte o agenție pentru vânzarea de sclavi. Să ne amintim că și Harris pomenise față de Negoro de un oarecare locotenent Cameron, despre care se spunea c-ar fi avut îndrăzneala să încerce să străbată Africa de la o coastă la cealaltă și, plecând din Zanzibar, să-și termine călătoria ieșind la țărm prin Angola.
Temerile neguțătorului erau deci îndreptățite. Într-adevăr, la numai câțiva ani după aceea, Cameron și Stanley aveau să exploreze, unul prin partea sudică și celălalt prin partea nordică, provinciile acestea din apusul Africii atât de puțin cunoscute, să descrie ororile de neînchipuit ale negoțului de sclavi, să demaște complicitatea agenților străini și să tragă la răspundere pe cei vinovați.
Dar despre aceste explorări făcute de Cameron și de Stanley nu puteau ști încă nici Alvez, nici metisul; ceea ce știau însă, ceea ce discutaseră, ceea ce doamna Weldon auzise și ceea ce pentru ea era de un interes atât de mare, pe scurt ceea ce o susținuse în împotrivirea de a accepta pe loc propunerea lui Negoro era următorul lucru:
David Livingstone.
În curând, foarte probabil, doctorul David Livingstone avea să sosească la Kazonde.
Sosirea lui Livingstone și a gărzii lui, puternica influență de care faimosul explorator se bucura în Africa, concursul dat de autoritățile portugheze din Angola, toate acestea ar fi putut să ducă la punerea în libertate a doamnei Weldon și alor săi, împotriva voinței lui Negoro, împotriva voinței lui Alvez! Ar fi putut aduce chiar repatrierea lor într-un timp nu prea îndepărtat, fără ca James Weldon să mai fie nevoit să-și riște viața într-o călătorie al cărei rezultat nu putea fi decât dezastruos.
Dar era oare întemeiat zvonul că doctorul Livingstone avea să viziteze în curând această parte a continentului? Da. Căci numai urmând acest drum putea să termine explorarea Africii centrale.
Se cunoaște viața plină de eroism a fiului unui mic negustor de ceai din Blantyre, orășel din ținutul Lanark. Născut la 13 martie 1813, David Livingstone, cel de al doilea din șase copii, a făcut studii de teologie și medicină. După ce s-a pregătit într-o societate de misionari „London missionary Society”, el debarcă la Colonia Capului în 1840, cu intenția de a-l întâlni pe misionarul Moffat în Africa meridională.
De la Orașul Capului, viitorul explorator trece în țara beciuanilor, pe care o explorează pentru prima dată, se înapoiază la Kuruman. Se căsătorește cu fiica lui Moffat – această curajoasă tovarășă de viață, care avea să se dovedească demnă de soțul ei – și în 1843 întemeiază o misiune în valea Mabotsa.
Peste patru ani, îl găsim stabilit la Kolobeng, localitate situată la două sute douăzeci și cinci de mile spre nord de Kuruman, în țara beciuanilor.
După doi ani, în 1849, Livingstone, împreună cu soția sa, cu cei trei copii și cu doi prieteni, Oswell și Murray, pleacă din Kolobeng. La 1 august al aceluiași an, Livingstone descoperă lacul N'gami și, înapoindu-se la Kolobeng, coboară de-a lungul râului Zouga.
În cursul acestei călătorii, Livingstone, oprit de îndărătnicia indigenilor, nu a putut să treacă de lacul N'gami. Cea de a doua încercare nu se dovedi nici ea mai fericită. Abia a treia avea să reușească. Luând din nou drumul spre nord, împreună cu familia sa și cu Oswell, după suferințe groaznice, lipsă de alimente, de apă, care erau să-l coste viața copiilor săi, el ajunse, urmând cursul râului Ciobe, afluent al fluviului Zambezi, pe meleagurile tribului makalolo. Căpetenia de acolo, Sebituane, îi ieși înainte la Linyanti. La sfârșitul lui iunie 1851, Zambezi era descoperit și doctorul se întoarse în Orașul Capului, pentru a-și trimite familia în Anglia. Curajosul Livingstone voia să-și riște numai el singur viața în călătoria pe care își pusese de gând să o facă.
De data aceasta era vorba ca, plecând de la Orașul Capului, să străbată Africa de-a curmezișul, de la sud la vest, în așa fel încât să ajungă la Sf. Paul de Loanda.
Însoțit de câțiva băștinași, doctorul porni pe ziua de 3 iunie 1852. Ajunse la Kuruman și o luă de-a lungul deșertului Kalahari. La 31 decembrie intră în Litubaruba și dădu peste ținutul beciuanilor pustiit de buri – vechii coloniști olandezi care stăpâneau Colonia Capului înainte ca aceasta să devină posesiune engleză.
Livingstone părăsi Litubaruba la 15 ianuarie 1853, pătrunse în inima ținutului bamanguatoșilor și, la 23 mai, ajunse la Linyanti, unde tânărul rege al macalolilor, Sekeletu, îl primi cu mare cinste.
Reținut de friguri, doctorul studie acolo un timp obiceiurile țării și pentru prima dată putu să-și dea seama de pustiirea pe care o aduce negoțul de sclavi în Africa.
După o lună, coborî de-a lungul râului Ciobe, ajunse la Zambezi, intră în Naniele, vizită Katonga și Libonta și, ajungând la confluența fluviului Zambezi cu râul Leeba, își propuse să urce în susul acestuia, până la posesiunile portugheze din vest. Se înapoie, deci, la Linyanti după nouă săptămâni, ca să se pregătească pentru noua sa călătorie.
La 11 noiembrie 1853, doctorul, întovărășit de douăzeci și șapte de macaloli, părăsi Linyanti și la 27 decembrie atinse punctul de vărsare al râului Leeba. Înaintă apoi în susul acestui râu până la teritoriul balondașilor, acolo unde Leeba se întâlnește cu Makondo, care vine de la răsărit. Pentru prima dată pătrundea în această regiune un om alb.
La 14 ianuarie, Livingstone ajunse la reședința lui Șinte, cel mai puternic rege al balondașilor, care-l primi bine, și în ziua de 26 a aceleiași luni, după ce traversă Leeba, ajunse la reședința regelui Katema. Primit și aici cu multe onoruri, Livingstone cu mica sa trupă porni mai departe, iar la 20 februarie se opri pe meleagurile lacului Dilolo.
De aici înainte parcă totul era împotriva lui Livingstone: terenuri greu de străbătut, pretenții din partea băștinașilor, atacuri date de triburile localnice, răscoală între tovarășii de drum, amenințări cu moartea; poate că un om mai puțin energic ar fi părăsit lupta. Dar doctorul nu se dădu bătut și, la 4 aprilie, ajunse la Coango, marele fluviu care formează granița de răsărit a posesiunilor portugheze și se varsă, la nord, în Zair.
După șase zile, Livingstone intră la Cassange, unde neguțătorul de sclavi Alvez îl văzu în trecere, iar la 31 mai ajunse la Sf. Paul de Loanda. Pentru prima dată și după doi ani de călătorie, Africa fusese traversată de-a curmezișul, de la sud la vest.
La 24 septembrie, în același an, David Livingstone părăsi Loanda. Porni de-a lungul malului drept al Coanzei, locul unde li se întâmplaseră atâtea nenorociri lui Dick Sand și alor săi, și ajunse la punctul de confluență cu Lombe, întâlnind în drum numeroase caravane de sclavi. Trecu din nou prin Cassange, plecă de acolo la 20 februarie, traversă Coango și ajunse la Zambezi în punctul Kavava. La 8 iunie se înapoie la lacul Dilolo, îl revăzu pe Șinte, coborî de-a lungul fluviului Zambezi și veni din nou la Linyanti, de unde plecă iarăși la 3 noiembrie 1855.
Această a doua parte a călătoriei, a cărei țintă era coasta orientală, constituie ultima etapă a traversării Africii de la vest la est.
După ce văzu vestitele căderi de apă Victoria – „fumul tunător” – David Livingstone părăsi Zambezi, plecând spre nord-est. Străbătu teritoriul batocilor, băștinași abrutizați din pricina obiceiului de a fuma frunze și sămânță de cânepă, și-l vizită pe Semalembue, căpetenia atotputernică a ținutului, traversă Kafue, reveni la Zambezi, se abătu pe la regele Mburuma, cercetă ruinele din Zumbo, vechi oraș portughez, se întâlni la 17 ianuarie 1856 cu căpetenia Mpende, pe atunci în război cu portughezii, și, la 2 martie, ajunse în cele din urmă la Tete, pe malurile lui Zambezi. Acestea au fost principalele etape ale călătoriei. La 22 aprilie, Livingstone părăsi orășelul acesta, odinioară atât de bogat, coborî până la delta fluviului și, în ziua de 20 mai, la patru ani după ce părăsise Colonia Capului, ajunse la Quelimane. La 12 iulie se îmbarcă, plecând spre insulele Mauriciu, iar la 22 decembrie se înapoia în Anglia, după o absență de șaisprezece ani.
Premiul Societății de geografie din Paris, marea medalie a Societății de geografie din Londra, recepții strălucite cinstiră întoarcerea ilustrului explorator. Un altul s-ar fi gândit, poate, că și-a câștigat cu prisosință dreptul la odihnă. Doctorul era însă de altă părere. Întovărășit de fratele său Charles, de căpitanul Bedindfield, de doctorii Kirk și Meller, de Thornton și Baines, Livingstone plecă la 1 martie 1858, iar în mai debarcă pe coasta Mozambicului, având ca obiectiv studierea bazinului Zambezi.
Nu toți aveau să se înapoieze din această călătorie.
Un mic vapor, Ma-Robert, îngădui exploratorilor să urce în susul marelui fluviu pe gura Kongone. Sosiră la Tete la 8 septembrie. În ianuarie 1859 își încheiară cercetările asupra cursului inferior al lui Zambezi și al unuia din afluenții săi de pe malul stâng, Șire. În aprilie vizitară lacul Șirua. La 10 septembrie explorară teritoriul manganjașilor și descoperiră lacul Nyassa, după care, la 9 august 1860, se înapoiară la cascada Victoria. La 31 ianuarie 1861 avu loc întâlnirea cu episcopul Mackenzie și cu misionarii săi, la vărsarea lui Zambezi, după care, în martie, urmă explorarea lui Rovuma cu vasul Pionnier și înapoierea la lacul Nyassa în septembrie 1861. Rămaseră acolo până la sfârșitul lui octombrie. Sosirea, la 30 ianuarie 1862, a doamnei Livingstone și a celui de al doilea vas, Lady Nyassa, au încheiat șirul faptelor care au marcat primii ani ai acestei noi expediții. La data aceea, episcopul Mackenzie și unul dintre misionari muriseră din pricina climei, iar la 27 aprilie doamna Livingstone se stinse în brațele soțului ei.
În mai, doctorul încercă a doua explorare a lui Rovuma, apoi, la sfârșitul lui noiembrie, se întoarse pe Zambezi, ca să urce din nou cursul afluentului Șire. Pierzând în aprilie 1863 pe tovarășul său Thornton, îi trimise în Europa pe fratele său Charles și pe doctorul Kirk, amândoi măcinați de boală, iar la 10 noiembrie revăzu pentru a treia oară Nyassa, a cărei hartă hidrografică o completă. Peste trei luni se afla la vărsarea lui Zambezi, trecu prin Zanzibar și, la 10 iulie 1864, după cinci ani de absență, ajunse la Londra, unde publică lucrarea intitulată: „Explorarea fluviului Zambezi și a afluenților săi”.
La 28 ianuarie 1866, Livingstone debarcă din nou la Zanzibar. Începea a patra sa călătorie!
La 8 august, după ce asistă la scenele înfiorătoare ale negoțului de sclavi de prin regiunile acelea, doctorul, care de data aceasta nu avea cu dânsul decât câțiva soldați hinduși și câțiva negri, ajunse la Mokalaose, pe malurile lacului Nyassa. După șase săptămâni, cei mai mulți dintre oamenii care îl întovărășeau fugiră și, înapoindu-se la Zanzibar, răspândiră zvonul mincinos că Livingstone ar fi murit.
În ciuda acestor împrejurări, doctorul Livingstone nu se dădu bătut. Voia să exploreze ținutul cuprins între Nyassa și lacul Tanganyika. La 10 decembrie, ajutat de câțiva băștinași, traversă râul Loangua și, la 2 aprilie 1867, descoperi lacul Liemba. Rămase acolo o lună, bolnav, zbătându-se între viață și moarte. Cum se făcu ceva mai bine, la 30 august, ajunse până la lacul Moero, al cărui mal nordic îl cercetă în amănunțime, iar la 21 noiembrie intră în orașul Cazembe, unde rămase patruzeci de zile, timp în care mai cercetă de două ori lacul Moero.
De la Cazembe, Livingstone se îndreptă spre nord, cu scopul de a vizita însemnatul oraș Ujiji, de pe țărmul lacului Tanganyika. Surprins de creșterea apelor, părăsit de călăuze, fu nevoit să se înapoieze la Cazembe. La 6 iunie coborî spre sud, iar peste șase săptămâni ajunse la marele lac Bangweulu. Rămase aici până la 9 august, încercând apoi să urce spre lacul Tanganyika.
Ce călătorie! Începând de la 7 ianuarie 1869, acest erou era atât de slăbit, încât trebui să fie dus pe targă. În februarie ajunse în sfârșit la lacul Tanganyika și intră în Ujiji, unde găsi câteva obiecte trimise pe adresa sa de către Compania Orientală din Calcutta.
Livingstone nu mai avea decât un singur gând: să ajungă până la izvoarele sau la Valea Nilului, luând-o de-a lungul lacului Tanganyika. La 21 septembrie se afla la Bambarre, în Manyuema, ținutul canibalilor, ca să ajungă apoi la Lualaba, care – după cum avea să bănuiască Cameron și să descopere Stanley – nu era decât Zairul superior sau Congo. La Mamohela, doctorul rămase optzeci de zile grav bolnav. Nu mai avea decât trei servitori. La 21 iulie 1871 plecă în sfârșit spre Tanganyika, și de-abia la 23 octombrie intră în Ujiji. Dar doctorul David Livingstone nu mai era decât pielea și osul!
Fiindcă de multă vreme nu mai sosiseră în Europa vești de la doctorul Livingstone, toți îl socoteau mort. Dealtfel, și el pierduse aproape orice nădejde de a mai primi vreun ajutor.
În ziua de 3 noiembrie, după unsprezece zile de la intrarea sa în Ujiji, focuri de pușcă răsunară la un sfert de milă de lac. Doctorul alergă la fața locului. Un om, un alb, se afla înaintea lui.
— Doctorul Livingstone, nu-i așa?
— Da, răspunse acesta cu un zâmbet binevoitor, scoțându-și șapca din cap.
Mâinile lor se strânseră cu căldură.
— Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putința să vă întâlnesc, urmă omul alb.
— Și eu sunt fericit că mă aflu aici ca să vă primesc, zise doctorul Livingstone.
Omul alb era americanul Stanley, reporterul ziarului New York Herald, pe care domnul Bennett, directorul ziarului, îl trimisese în căutarea lui David Livingstone.
În luna octombrie 1870, americanul acesta, un adevărat erou, fără șovăire, fără să spună vreo vorbă, se îmbarcase la Bombay cu destinația Zanzibar și, plecând pe drumul parcurs de Speke și Burton, după greutăți fără număr, riscându-și viața în nenumărate rânduri, ajunsese la Ujiji.
Cei doi călători, deveniți doi prieteni, făcură împreună o expediție la nord de lacul Tanganyika. Merseră cu bărcile până la Capul Magala, și, după o explorare amănunțită, ajunseră la concluzia că marele lac alimenta un afluent al lui Lualaba. Cameron și însuși Stanley aveau să stabilească precis aceasta peste câțiva ani. La 12 decembrie, Livingstone și tovarășul său se înapoiară la Ujiji.
Stanley se pregăti de plecare. La 27 decembrie, după o călătorie de opt zile, doctorul Livingstone și Stanley ajunseră la Urimba, iar la 23 februarie intrară în Kuihara.
Ziua de 12 martie a fost ziua de rămas bun.
— Ați făcut ceea ce puțini oameni ar fi făcut, și mult mai bine decât mulți dintre marii călători, i se adresă doctorul tovarășului său. Vă sunt recunoscător din tot sufletul. Dumnezeu să vă călăuzească pașii, prietene, și să vă binecuvânteze.
— Iar pe dumneavoastră, zise Stanley, strângând mâna lui Livingstone, să vă aducă sănătos printre noi, dragă doctore.
Stanley se smulse repede din această îmbrățișare, întorcându-se pentru a-și ascunde lacrimile.
— Bun rămas, doctore, prietene drag, spuse el cu glasul sugrumat de emoție.
— Bun rămas, răspunse cu glasul stins Livingstone.
Stanley plecă, și la 12 iulie 1872 debarcă la Marsilia.
Livingstone avea să-și reia cercetările. La 25 august, după cinci luni petrecute la Kuihara, întovărășit de servitorii săi negri Suzi, Șuma și Amoda, de alți doi servitori, de Iacob Wainwright și de patruzeci și șase de oameni trimiși de Stanley, el se îndreptă spre sudul lacului Tanganyika.
După o lună, caravana ajunse la M'ura, în mijlocul furtunilor dezlănțuite de o secetă cumplită. Apoi urmară ploile, dușmănia băștinașilor, pierderea vitelor de povară, căzute sub înțepăturile muștelor țețe. La 24 ianuarie 1873, mica trupă se afla la Citunkue. La 27 aprilie, după ce înconjurase pe la răsărit lacul Bangweulu, se îndreptă spre satul Citambo.
Iată locul unde îl lăsaseră pe Livingstone câțiva negustori de sclavi. Iată ceea ce aflaseră de la ei Alvez și prietenul lui din Ujiji. Părea întemeiată presupunerea că, după ce va fi explorat sudul lacului, doctorul se va aventura prin ținutul Loanda și se va îndrepta apoi spre vest, în căutare de ținuturi necunoscute. Traversarea Angolei și cercetarea ținuturilor acelora unde negoțul de sclavi era în floare, ajungând până la Kazonde, iată de bună seamă calea cea mai indicată și pe care fără îndoială că doctorul Livingstone avea să o urmeze.
Doamna Weldon se bizuia tocmai pe această sosire apropiată a marelui explorator, dat fiind că la începutul lui iunie se împliniseră mai bine de două luni de când exploratorul ar fi trebuit să atingă sudul lacului Bangweulu. Dar la 13 iunie, adică în ajunul zilei în care Negoro avea să-i ceară doamnei Weldon scrisoarea care să-i aducă o sută de mii de dolari, printre localnici se răspândi o veste tristă, de care Alvez și negustorii nu aveau decât să se bucure: Doctorul David Livingstone murise în zorii zilei de 1 mai 1873. Într-adevăr, la 29 aprilie, caravana atinsese așezarea Citambo, la sudul lacului. Doctorul era purtat pe o targă; în noaptea de 30 spre 1, pradă unei dureri chinuitoare, el scoase un geamăt abia auzit: „Ah! Vai! Vai!” și căzu apoi într-o stare de toropeală. După un ceas, îl chemă pe servitorul său Suzi, ceru câteva medicamente, apoi rosti cu glasul stins:
— E bine! Acum poți pleca.
Pe la orele patru dimineața, Suzi, împreună cu cinci oameni din escortă, intră în coliba doctorului. Îngenuncheat lângă patul său, cu capul proptit în mâini, David Livingstone părea că se roagă. Suzi atinse încetișor obrazul cu degetul: era rece. David Livingstone murise.
După nouă luni, trupul lui, transportat de servitorii săi credincioși cu prețul unor greutăți extraordinare, fu adus la Zanzibar, iar la 12 aprilie 1874 fu înmormântat în abația Westminster din Londra, în mijlocul acelor oameni mari pe care Anglia îi cinstește la fel ca pe regi.