Epava
La strigătul lui Dick Sand, tot echipajul sări în picioare. Cei ce nu erau de cart se urcară pe punte. Ieșind din cabină, căpitanul Hull se îndreptă spre prova.
Doamna Weldon, Nan și până și nepăsătorul văr Benedict veniră cu toții pe punte și se sprijiniră în coate pe balustrada de la tribord ca să poată vedea mai bine epava semnalată de tânărul elev-marinar.
Numai Negoro nu părăsi cabina care-i servea de bucătărie și, ca întotdeauna, el fu singurul din tot echipajul pe care părea că nu-l interesează descoperirea unei epave.
Toată lumea privea cu atenție obiectul plutitor pe care valurile îl legănau la trei mile de Pilgrim.
— Ei, ce mai poate fi și asta? întrebă un marinar.
— Vreo plută părăsită! răspunse un altul.
— Poate că pe pluta asta se găsesc niște bieți naufragiați, spuse doamna Weldon.
— O să vedem, răspunse căpitanul Hull. Dar epava asta nu-i o plută, ci o corabie răsturnată pe o coastă.
— Ei! Nu credeți mai curând că este vreun animal marin, vreun mamifer uriaș? intră în vorbă vărul Benedict.
— Nu cred, răspunse elevul-marinar.
— Dar tu ce crezi că e, Dick? întrebă doamna Weldon.
— Este o corabie răsturnată, doamnă Weldon, așa cum a spus și căpitanul. Ba chiar mi se pare că-i văd carena de aramă strălucind în soare.
— Da… într-adevăr… răspunse căpitanul Hull. Pe urmă se adresă timonierului: Prova sub vânt, Bolton! Lași să devieze un cart spre dreapta, așa încât să ne apropiem dintr-o parte de epavă.
— Am înțeles, răspunse timonierul.
— Și totuși, începu din nou vărul Benedict, sunt sigur de ceea ce am spus. Cu siguranță că-i un animal.
— Atunci trebuie să fie un cetaceu de aramă, răspunse căpitanul Hull, pentru că tot cu atâta siguranță văd și eu cum lucește la soare!
— În orice caz, vere Benedict, adăugă doamna Weldon, trebuie să ne faci hatârul să recunoști că cetaceul ar părea să fie mort, căci e lucru sigur că nu face nicio mișcare!
— Ei, verișoară Weldon, răspunse vărul Benedict, care ținea cu încăpățânare la părerea lui, n-ar fi prima dată când se întâlnește o balenă adormită pe valuri.
— Într-adevăr, n-ar fi prima dată, răspunse căpitanul Hull, dar în cazul nostru nu e vorba de o balenă, ci de un vas.
— O să vedem noi, răspunse vărul Benedict, care, de altminteri, ar fi dat toate mamiferele din mările arctice sau antarctice pentru o insectă dintr-o specie rară.
— Cârmește, Bolton, cârmește, strigă din nou căpitanul Hull, și nu ciocni epava! Apropie-te până la un cablu. Dacă noi nu-i mai putem face mult rău acestei corăbii, ea în schimb ne-ar putea pricinui oarecari stricăciuni, așa că n-am poftă să se ciocnească de coastele lui Pilgrim. Orzează puțin, Bolton, orzează!
Prova navei, care fusese îndreptată spre epavă, își schimbă direcția în urma unei scurte mișcări a timonei.
Bricul-goeletă se afla încă la o milă depărtare de corabia naufragiată. Marinarii o priveau cu ochi lacomi: poate că avea vreo încărcătură de preț care s-ar putea transborda pe Pilgrim! Se știa doar că în asemenea cazuri o treime din valoare aparține salvatorilor și, dacă încărcătura aceasta nu ar fi fost încă avariată, oamenii echipajului ar fi prins, cum se spune, „un flux strașnic”. Ar fi fost o oarecare consolare după rezultatul atât de slab al pescuitului. Peste un sfert de oră, epava se afla la mai puțin de o jumătate de milă de Pilgrim.
Era într-adevăr o corabie care plutea cu coasta tribordului în sus. Cufundată până la parapet, epava era atât de culcată pe o parte, încât nimeni n-ar fi putut sta pe punte. Din catarge nu se mai vedea aproape nimic. De port-sarturi nu mai atârnau decât bucăți de parâme și lanțurile rupte ale capetelor de berbec. În tribord se căsca o gaură largă între coaste și bordajul înfundat.
— Corabia aceasta a fost ciocnită! strigă Dick Sand.
— Fără îndoială, răspunse căpitanul Hull, și este o adevărată minune că nu s-a scufundat pe loc.
— Dacă a fost ciocnită, interveni doamna Weldon, să sperăm că echipajul ei a fost salvat de cei care au ciocnit-o.
— Să sperăm, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull, dacă nu cumva echipajul s-a salvat cu propriile lui bărci după ciocnire, în cazul când nava care i-a lovit și-a continuat drumul, așa cum din nefericire se întâmplă câteodată.
— Să fie oare cu putință? Ar fi o dovadă de mare lipsă de omenie, domnule Hull.
— Aveți dreptate, doamnă Weldon… aveți dreptate!… Și totuși asemenea cazuri se-ntâmplă destul de des. Cât despre oamenii din echipaj, cred că au părăsit corabia, deoarece nu văd nicio barcă de salvare; bănuiesc că au încercat să ajungă singuri la țărm, dacă n-or fi fost salvați de vreun vas. Dar tare mă tem că, găsindu-se la o distanță atât de mare de continentul american sau de insulele Oceaniei, n-au să poată reuși!
— Poate că niciodată n-o să se afle taina acestei catastrofe! spuse doamna Weldon. Și totuși, s-ar putea să se mai găsească la bord vreun marinar din echipaj.
— Nu cred, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. Apropierea noastră l-ar fi făcut să dea vreun semnal. Dar o să aflăm îndată. Cârmește mai mult, Bolton, mai mult! strigă căpitanul Hull, arătând direcția cu mâna.
Pilgrim se găsea acum doar la vreo trei cabluri de epavă; nu mai încăpea nicio îndoială că vasul fusese părăsit de tot echipajul.
Dar în clipa aceea, Dick Sand făcu un gest care impunea tăcere.
— Ascultați! Ascultați! spuse el.
Ascultară toți, cu urechile ciulite.
— Parcă aud un lătrat! strigă Dick Sand.
Într-adevăr, un lătrat îndepărtat răsuna dinăuntrul epavei. Cu siguranță că se afla acolo un câine viu, poate încuiat în vreo încăpere, căci se putea ca ușile să fie ermetic închise. Dar deocamdată nu se știa încă nimic, deoarece puntea navei răsturnate nu se vedea din partea aceea.
— Chiar de-ar fi numai un câine, domnule Hull, tot o să-l salvăm! spuse doamna Weldon.
— Da… da, strigă micul Jack, o să-l salvăm! Eu am să-i dau de mâncare… iar el o să ne iubească… Mămico, mă duc să caut o bucățică de zahăr…!
— Stai liniștit, puiule, îl potoli doamna Weldon, zâmbind. Cred că sărmanul animal e mort de foame, așa că ar fi mai bucuros să înfulece o bucată de pâine în loc de zahăr!
— Bine, atunci dă-i supa mea! strigă micul Jack. I-o dăruiesc bucuros!
În clipa aceea, lătratul începu să se audă mai deslușit. Între cele două nave era o distanță de cel mult trei sute de picioare. Aproape în același timp, un dulău se ivi pe parapetul tribordului și se sprijini pe labele dinainte, lătrând mai deznădăjduit ca niciodată.
— Howik, spuse căpitanul Hull, întorcându-se spre șeful echipajului, oprește corabia și lasă la apă barca mică!
— Așteaptă nițel, cuțule, așteaptă nițel! îi strigă micul Jack animalului, care păru că-i răspunde printr-un scheunat.
Pânzele lui Pilgrim fură imediat orientate în așa fel, încât nava rămase aproape nemișcată la mai puțin de o jumătate de cablu de epavă.
Barca fu lăsată la apă. Căpitanul Hull, Dick Sand și doi marinari se îmbarcară imediat.
Câinele lătra mereu. Încerca să se țină de parapet, dar aluneca mereu pe punte. S-ar fi putut spune că lătratul nu se mai adresa celor care veneau spre el. Se adresa oare unor marinari sau pasageri închiși în nava naufragiată?
„Să mai fie oare vreun supraviețuitor pe bord?” se întreba doamna Weldon.
După câteva lovituri de vâslă, barca de pe Pilgrim ajunse foarte aproape de corabia naufragiată.
Deodată însă atitudinea câinelui se schimbă. După primele lătrături, prin care chemase salvatorii, urmă un lătrat plin de furie. Acum, ciudatul animal era mânia întruchipată.
— Dar ce-i cu câinele ăsta? spuse căpitanul Hull, în timp ce barca ocolea epava pentru a ajunge la puntea intrată sub apă.
Ceea ce nu putea să observe atunci căpitanul Hull și ceea ce nu putea să fie văzut nici de la bordul lui Pilgrim era faptul că furia câinelui se dezlănțuise exact în clipa în care Negoro, ieșind din bucătărie, se îndreptase spre teuga de la prova.
Să-l fi recunoscut, oare, câinele pe bucătar? Nu prea era de crezut.
După ce se uită la câine fără să arate cea mai mică surprindere, Negoro, ale cărui sprâncene se încruntaseră totuși o clipită, intră în postul echipajului.
Între timp, barca ocolise pupa vasului naufragiat pe care era scris un singur nume: Waldeck. În afară de Waldeck nu era indicat niciun nume de port. Dar după formele carenei, după unele amănunte, pe care un marinar le observă de la prima vedere, căpitanul Hull își dădu îndată seama că această navă era de construcție americană. De altminteri, chiar numele vasului întărea această constatare. Acum, însă, dintr-un bric de cinci sute de tone, mai rămăsese numai coca.
În partea din față a vasului, o spărtură largă arăta locul în care se produsese ciocnirea. În urma răsturnării, spărtura se ridicase cu vreo cinci-șase picioare deasupra apei; așa se explica de ce epava nu se scufundase încă. Pe puntea pe care căpitanul Hull o vedea acum în întregime nu era țipenie de om.
Câinele părăsise parapetul: se lăsase să alunece în jos, până la bocaportul din mijlocul punții, care era deschis, și lătra când spre interiorul vasului, când în afară.
— Animalul ăsta nu-i singur pe bord, zise Dick Sand.
— Nu, sigur că nu, răspunse căpitanul Hull.
Barca pluti de-a lungul parapetului de la babord, care era pe jumătate scufundat. Dacă marea ar fi fost ceva mai agitată, cu siguranță că Waldeck s-ar fi scufundat în câteva minute.
Puntea bricului fusese măturată de la un capăt la altul. Nu mai rămăseseră decât ciotul arborelui mare și cel al arborelui trinchet, rupte la două picioare deasupra etambreului. Catargele trebuie să se fi rupt chiar în clipa ciocnirii, trăgând după ele toate straiurile, șarturile și manevrele. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedea nicio epavă în jurul lui Waldeck, fapt care arăta că trecuseră câteva zile de la catastrofă.
— Dacă unii nefericiți vor mai fi supraviețuit ciocnirii, spuse căpitanul Hull, probabil că foamea sau setea i-a doborât, căci apa a pătruns cu siguranță în cambuză. De aceea cred că la bord nu mai pot fi decât cadavre.
— Ba nu, strigă Dick Sand, nu! Atunci câinele n-ar mai lătra așa! Trebuie să fie acolo oameni în viață!
În clipa aceea, animalul, răspunzând chemării tânărului marinar, se aruncă în valuri și începu să înoate cu greu spre barcă, părând istovit.
Când fu scos din apă, câinele se azvârli cu înfrigurare nu spre bucata de pâine pe care i-o întindea Dick Sand, ci spre o găleată în care se mai găsea puțină apă dulce.
— Bietul animal e mort de sete! strigă Dick Sand.
Vâslașii căutară un loc bun pentru a se apropia mai ușor de epavă; pentru aceasta, barca se îndepărtă puțin. Câinelui i se păru, desigur, că salvatorii lui nu mai aveau de gând să urce pe epavă, căci îl apucă cu colții de haină pe Dick Sand și începu din nou să scheaune jalnic.
L-au înțeles. Privirea și lătrăturile câinelui erau atât de grăitoare, cum numai vorba omenească ar mai fi putut fi. Barca înaintă imediat spre vinciul ancorei babord. Acolo, cei doi marinari o amarară temeinic, în timp ce căpitanul Hull și Dick Sand se urcară pe punte, cățărându-se nu fără greutate până la bocaportul deschis între cioturile celor două catarge.
Prin acest bocaport intrară amândoi în cala pe jumătate plină de apă; aici nu era niciun fel de marfă. Bricul naviga cu balast, fiind încărcat doar cu nisip, care alunecase spre babord, făcând astfel ca vasul să rămână aplecat pe o coastă. Așadar, nu mai era vorba de salvat nimic.
— Nu-i nimeni aici! spuse căpitanul Hull.
— Nimeni, răspunse elevul-marinar, după ce se duse până în partea din față a calei.
Dar câinele, care rămăsese pe punte, lătra mereu și părea că vrea să atragă cu mai multă tărie atenția căpitanului.
— Să ne întoarcem, spuse căpitanul Hull elevului-marinar.
Ieșiră amândoi din nou pe punte.
Câinele, alergând spre ei, căută să-i ducă spre dunetă. Ei îl urmară. Acolo, în careul ofițerilor, cinci trupuri omenești, fără îndoială cinci leșuri, zăceau întinse pe podea.
La lumina zilei, care pătrundea în voie prin luminator, căpitanul Hull recunoscu cinci trupuri de negri. Dick Sand, mergând de la unul la altul, avu impresia că sărmanii mai respiră încă.
— Pe bord! Pe bord! strigă căpitanul Hull.
Cei doi marinari care păzeau barca fură chemați și ajutară la scoaterea naufragiaților din dunetă.
N-a fost prea ușor, dar după două minute cei cinci negri erau culcați în barcă, fără ca vreunul din ei să-și fi venit în fire. Câteva picături de vin întăritor, apoi puțină apă proaspătă, dată cu grijă, i-ar fi putut probabil aduce din nou la viață.
Pilgrim se găsea tot la vreo jumătate de cablu de epavă, așa că barca ajunse curând la el.
De pe verga mare se lăsă o parâmă și fiecare negru fu ridicat separat, fiind apoi culcați toți pe puntea bricului. Câinele îi întovărășise.
— Sărmanii de ei! șopti doamna Weldon, privind la bietele ființe care păreau niște trupuri neînsuflețite.
— Trăiesc, doamnă Weldon! O să-i salvăm! Da, o să-i salvăm! strigă Dick Sand.
— Dar ce li s-a întâmplat? întrebă vărul Benedict.
— Așteptați să-și recapete graiul și au să ne spună totul, răspunse căpitanul Hull. Acum o să le dăm să bea puțină apă cu câteva picături de rom. Apoi, întorcându-se, strigă: Negoro!
Auzind numele acesta, câinele ciuli urechile, părul i se zbârli și-și arătă colții. Bucătarul nu se arătă.
— Negoro! repetă căpitanul Hull.
Câinele dădu din nou semne de mare furie.
Negoro ieși din bucătărie. Îndată ce se arătă pe punte, câinele se repezi la el și voi să-i înfigă colții în grumaz. Bucătarul respinse animalul, lovindu-l cu vătraiul pe care-l ținea în mână. Câțiva marinari de-abia reușiră apoi să țină câinele pe loc.
— Cunoști cumva câinele ăsta? îl întrebă căpitanul pe bucătar.
— Eu? răspunse Negoro. Nu l-am văzut niciodată!
— Ciudat lucru! șopti Dick Sand.