Capitolul III

În marș

Africa! Acest cuvânt atât de îngrozitor, în asemenea împrejurări, acest nume cu care trebuia să-l înlocuiască în cele din urmă pe cel de America, nu putea să se șteargă nici măcar o clipă din mintea lui Dick Sand. Când se gândea la săptămânile din urmă, o făcea numai pentru a se întreba cum de sfârșise Pilgrim prin a acosta pe acest țărm primejdios, cum de ocolise Capul Horn și cum de trecuse dintr-un ocean într-altul? Desigur că acum își explica pentru ce se arătase uscatul atât de târziu, cu toată iuțeala cu care naviga Pilgrim, căci, fără ca el să știe, corabia parcursese o cale de două ori mai lungă decât drumul pe care l-ar fi avut de făcut pentru a atinge coasta americană.

— Africa! Africa! repeta Dick Sand.

Apoi, deodată, în timp ce se frământa să-și aducă aminte incidentele acestei călătorii de neînțeles, îi veni ideea că busola fusese în așa fel deranjată, încât să dea indicații false. Își aminti de asemenea că prima busolă fusese spartă, că parâma lochului fusese ruptă luându-i-se astfel putința de a verifica viteza vasului.

„Da! gândi el. Pe bord nu mai rămăsese decât o singură busolă, ale cărei indicații nu le puteam controla… și într-o noapte am fost trezit de un țipăt al bătrânului Tom… Negoro era acolo, la pupa!… Căzuse peste busolă!… Oare nu cumva o stricase atunci…?”.

În mintea lui Dick Sand începea să se facă lumină. Vedea adevărul din ce în ce mai limpede. Acum înțelegea tot ceea ce i se păruse nelămurit și ciudat în purtarea lui Negoro. Îl vedea amestecat în acest șir de întâmplări care duseseră la pierderea lui Pilgrim și care primejduiseră atât de grav viața călătorilor de pe corabie.

Dar cine era acest ticălos? Fusese vreodată marinar deși tăinuise totdeauna un asemenea fapt? Se pricepea oare să urzească o suită de mașinații atât de mârșave, care urmau să arunce vasul pe coastele Africii?

În orice caz, dacă privind trecutul mai avea încă unele nelămuriri, prezentul era cât se poate de limpede. Tânărul știa acum prea bine că se află în Africa și foarte probabil în primejdioasa provincie Angola, la mai mult de o sută de mile de coastă. Știa, de asemenea, că trădarea din partea lui Harris nu putea fi pusă la îndoială. De aici trăgea imediat concluzia sigură că americanul și portughezul se cunoșteau mai de mult, că o întâmplare nefericită îi făcuse să se întâlnească pe acest țărm și că amândoi puseseră la cale un plan al cărui rezultat trebuia să fie fatal pentru naufragiații de pe Pilgrim.

Dar pentru ce toate acestea? Se putea admite că Negoro voia să pună mâna pe Tom și pe tovarășii lui ca să-i vândă ca sclavi și că, mânat de ură, căuta să se răzbune pe Dick Sand, fiindcă acesta se purtase cu el așa cum meritase. Dar ce avea de gând ticălosul cu doamna Weldon și cu copilașul?

Dacă Dick Sand ar fi putut auzi măcar un crâmpei din conversația dintre Harris și Negoro, ar fi știut la ce să se aștepte și ce primejdie o amenința pe doamna Weldon, pe negri și pe el însuși!

Situația era îngrozitoare, dar tânărul marinar nu-și pierdu curajul. Căpitan pe bord, va continua să rămână căpitan și pe uscat! Numai el putea s-o salveze pe doamna Weldon, pe micul Jack și, în sfârșit, pe toți cei a căror soartă cerul i-o pusese în mâini. Misiunea lui de abia începea! Și o va duce până la capăt!

După vreo două-trei ore, în timpul cărora examină situația și posibilitățile – bune sau rele, acestea din urmă, din păcate, mai numeroase – pentru a ieși din impas, Dick Sand se ridică dârz și hotărât. Primele licrăriri ale zorilor luminau creasta înaltă a pădurii. În afară de Dick Sand și de Tom, toți ceilalți dormeau.

Dick Sand se apropie de bătrânul negru.

— Tom, îi spuse el încetișor, ai auzit răgetul leului, ai văzut uneltele neguțătorilor de sclavi, așa că ți-ai dat seama că ne aflăm în Africa.

— Da, domnule Dick, mi-am dat seama!

— Ei bine, Tom, să nu spui un cuvânt nici doamnei Weldon, nici tovarășilor tăi. Numai noi doi trebuie să știm adevărul, numai noi trebuie să purtăm teama în suflet!

— Numai noi doi… așa e… trebuie!… răspunse Tom.

— Tom, continuă tânărul, trebuie să fim cu ochii-n patru mai mult ca oricând. Suntem într-o țară dușmană. Ce țară! Și ce dușmani! Cred că o să fie de ajuns să le spunem tovarășilor noștri că am fost trădați de Harris, pentru ca să se păzească și ei. Au să creadă doar că ne putem aștepta la atacul vreunui trib de indieni nomazi, și asta o să fie destul.

— Te poți bizui pe curajul și devotamentul lor, domnule Dick.

— Știu că mă pot bizui pe ei, așa cum mă bizui și pe bunul simț și experiența ta. Bunule Tom, o să-mi fii de ajutor?

— Pe deplin și pretutindeni, domnule Dick.

Dick Sand luase o hotărâre, iar hotărârea lui fusese aprobată și de bătrânul negru. Deoarece Harris se văzuse descoperit ca trădător mai înainte de a putea da lovitura, aceasta însemna că tânărul marinar și tovarășii lui nu erau amenințați de o primejdie imediată. Într-adevăr, pricina dispariției neașteptate a americanului fusese răgetul leului și găsirea celor câteva lanțuri părăsite de niscaiva sclavi. Înțelesese că a fost descoperit și fugise, probabil, mai înainte ca micul grup pe care-l călăuzea să fi ajuns la locul unde trebuia să fie atacat. Cât despre Negoro, a cărui prezență fusese simțită de Dingo în ultimele zile, cu siguranță că se întâlnise cu Harris ca să se înțeleagă cu el. În orice caz, aveau să treacă vreo câteva ore până să fie atacați; răgazul acesta trebuia folosit cât mai bine.

Singura cale de scăpare era să ajungă cât mai repede pe coastă. Tânărul credea, și pe bună dreptate, că era coasta Angolei. Odată ajuns la țărm, Dick Sand avea să se străduiască să găsească, fie spre nord, fie spre sud, așezări portugheze, unde tovarășii lui puteau aștepta în siguranță să se ivească un mijloc de a se întoarce în patrie.

Dar pentru a se înapoia la țărm trebuiau oare să meargă neapărat tot pe drumul pe care veniseră? Dick Sand era împotriva unui asemenea plan și Harris avusese dreptate când spusese că împrejurările au să-l silească pe tânărul marinar să ia drumul cel mai scurt…

Într-adevăr, ar fi însemnat să facă o greșeală, ca să nu spunem chiar o imprudență, dacă s-ar fi înapoiat pe același drum, prin pădure, ca să ajungă în cel mai bun caz tot acolo de unde plecaseră. În felul acesta ar fi îngăduit complicilor lui Negoro să se ia pe urmele lor pe o cale cunoscută. Singura posibilitate de a călători fără să lase urme era să plutească în josul unui râu. În felul acesta erau și mai feriți de atacurile fiarelor sălbatice, care din fericire nu se iviseră până atunci. Plutind pe un râu, ar fi fost mai puțin de temut chiar un atac al băștinașilor. Odată îmbarcați pe o plută solidă și bine înarmați, Dick Sand și tovarășii lui ar fi fost în stare să facă față oricărui atac. Rămânea doar de găsit cursul de apă.

Trebuie să spunem că, ținând seama de starea în care se aflau acum doamna Weldon și micul Jack, acest fel de transport le-ar fi convenit mai mult. Firește, la nevoie s-ar fi găsit cine să ducă în brațe copilul bolnav, iar în lipsa calului lui Harris s-ar fi putut înjgheba o targă din crengi pe care să fie dusă doamna Weldon. Dar, în felul acesta, din cei cinci negri, doi ar fi fost ocupați să ducă targa; Dick Sand însă dorea, și pe bună dreptate, ca toți tovarășii lui să se poată mișca liberi, în cazul unui atac neașteptat. Și apoi plutirea de-a lungul unui curs de apă însemna pentru Dick Sand să fie din nou în elementul lui.

Mai rămânea doar să știe dacă se află prin împrejurimi vreo apă pe care să poată călători cu pluta. Dick Sand era sigur de aceasta, și iată de ce:

Fluviul care se vărsa în Atlantic în locul unde naufragiase Pilgrim nu putea curge nici prea la nord, nici prea la est, de vreme ce un lanț de munți, destul de apropiați unii de alții – aceia pe care călătorii îi luaseră drept Cordilieri – închidea orizontul în aceste două părți. Prin urmare, fluviul trebuia fie să izvorască din acele înălțimi, fie să cotească spre sud. În amândouă cazurile, nu se putea ca Dick Sand să nu dea peste cursul apei. Ba chiar era cu putință ca mai înainte de a întâlni fluviul – i se putea da acest nume, deoarece se vărsa direct în ocean – să dea peste unul din afluenții lui, pe care micul grup să poată naviga cu ajutorul unei plute. În orice caz, nu încăpea nicio îndoială că prin apropiere se afla un curs de apă.

Într-adevăr, pe ultimele mile parcurse în timpul călătoriei, înfățișarea terenului se schimbase. Povârnișurile erau mai adânci și mai umede. Printre bălării, ici și colo, șerpuiau pârâiașe repezi, dovedind că subsolul ascundea o întreagă rețea de apă. În ultima zi de marș, caravana trecuse pe lângă unul din aceste pârâiașe, ale cărui ape colorate în roșu, datorită oxidului de fier, rodeau malurile surpate. Pârâul acesta putea fi găsit ușor. Cursul lui era, de bună seamă, prea năvalnic pentru a putea fi coborât pe o plută, dar era ușor să meargă de-a lungul lui până la vărsarea în vreun afluent mai important și, deci, bun de navigat.

După ce se sfătui și cu bătrânul Tom, Dick Sand se hotărî pentru acest plan foarte simplu.

Când mijiră zorile, tovarășii săi se treziră unul după altul. Doamna Weldon îl puse în brațele lui Nan pe micul Jack, care dormita încă. Îți era mai mare mila să vezi cât de palid era copilașul, între două accese de friguri.

Doamna Weldon se-apropie de Dick Sand.

— Dick, întrebă dânsa după ce îl privi îndelung, unde e Harris? Nu-l văd.

Tânărul marinar socoti că, deși urma să-i lase pe tovarășii săi să creadă că se află pe pământul Boliviei, era bine să dea în vileag trădarea americanului. De aceea spuse fără să șovăie:

— Harris nu mai e cu noi!

— A plecat înainte? continuă doamna Weldon.

— A fugit, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Harris este un trădător și ne-a târât până aici în bună înțelegere cu Negoro!

— În ce scop? întrebă repede doamna Weldon.

— Nu știu, răspunse Dick Sand, dar e sigur că trebuie să ne înapoiem cât mai curând pe coastă.

— Omul ăsta… un trădător! repetă doamna Weldon. Mi-o spunea mie inima! Și tu crezi, Dick, că este înțeles cu Negoro?

— Așa trebuie să fie, doamnă Weldon. Acest nemernic era pe urmele noastre. Întâmplarea a făcut ca acei doi ticăloși să se întâlnească și…

— Și nădăjduiesc că atunci când o să-i întâlnesc din nou, au să fie tot împreună! spuse Hercule. Am să-i bat cap în cap până o să le sară țăndări din țeastă! adăugă uriașul, arătându-și pumnii mari.

— Dar copilașul?… spuse doamna Weldon. Îmi făcusem atâtea speranțe că am să-l pot îngriji la ferma San Felice…

— Jack o să se însănătoșească atunci când o să ne apropiem de ținuturile mai sănătoase de lângă țărm, răspunse bătrânul Tom.

— Dick, continuă doamna Weldon, ești sigur că acest Harris ne-a trădat?

— Da, doamnă Weldon, răspunse tânărul marinar, care se ferea să dea prea multe explicații în legătură cu acest subiect.

De aceea se și grăbi să adauge, privind către bătrânul negru:

— Noaptea trecută am descoperit împreună cu Tom că Harris e un trădător. Dacă n-ar fi zbughit-o călare, l-aș fi ucis!

— Dar ferma de care vorbea?

— Prin împrejurimi nu-i nicio fermă, niciun sat, niciun orășel, răspunse Dick Sand. Vă repet, trebuie să ne înapoiem pe coastă.

— Pe același drum, Dick?

— Nu, doamnă Weldon, ci coborând pe o apă care ne va duce, fără oboseală și fără primejdii, până la mare. Mai avem câteva mile de străbătut pe jos și nu mă îndoiesc că…

— O! sunt în stare să merg! răspunse doamna Weldon, răzvrătindu-se împotriva propriei ei slăbiciuni. Am să merg pe jos și am să-mi duc și copilul în brațe!

— Mai suntem și noi pe aici, doamnă Weldon, răspunse Bat. Vă putem duce și pe dumneavoastră.

— Da! Da!… adăugă Austin. Facem o targă din două crengi, peste care punem de-a curmezișul ramuri și frunze…

— Mulțumesc, prieteni, răspunse doamna Weldon, dar vreau să merg pe jos… și am să merg! Să pornim!

— Să pornim! răspunse tânărul marinar.

— Dați-mi-l mie pe Jack! spuse Hercule, care-i luă lui Nan copilul din brațe. Dacă nu duc nimic, încep să obosesc!

Și bunul negru îl luă cu gingășie în brațele-i vânjoase pe băiețașul adormit, care nici nu se trezi.

Cercetară cu grijă armele și strânseră ceea ce mai rămăsese din provizii într-un singur balot, pe care-l luă în cârcă Acteon, astfel că tovarășii săi aveau mâinile libere.

Vărul Benedict, ale cărui picioare lungi și oțelite sfidau orice oboseală, era și el gata de drum. Observase oare dispariția lui Harris? Greu de spus așa ceva! În orice caz, asta l-ar fi interesat foarte puțin, fiindcă în clipa aceea era lovit de cea mai cumplită nenorocire; într-adevăr, mare pacoste – vărul Benedict își pierduse lupa și ochelarii.

Din fericire, însă, Bat găsise aceste două obiecte prețioase în iarba în care dormise vărul Benedict, dar, sfătuit de Dick Sand, el nu i le dăduse, pentru că numai așa puteau fi siguri că acest copil mare va fi liniștit în timpul mersului, neputând să vadă mai departe de vârful nasului.

De aceea, obligat să meargă între Acteon și Austin și primind ordin să nu se depărteze de ei, bietul văr Benedict nu protestase și mergea ca un orb dus de mână.

Micul grup nu făcuse nici cincizeci de pași, când bătrânul Tom se opri.

— Unde e Dingo? întrebă el.

— Adevărat, Dingo nu-i aici! răspunse Hercule.

Și, cu glasul lui puternic, negrul strigă de mai multe ori câinele. Dar niciun lătrat nu-i răspunse.

Dick Sand rămase pe gânduri. Lipsa câinelui era un lucru destul de grav, fiindcă el i-ar fi putut păzi de orice surpriză neplăcută.

— S-o fi luat după Harris? întrebă Tom.

— După Harris nu s-a luat el, nu… răspunse Dick Sand, dar poate să se fi dus după Negoro. Îl simțise tot timpul că-i pe urmele noastre!

— Te pomenești că blestematul de bucătar o să-l împuște! exclamă Hercule.

— Numai dacă nu i-o face Dingo de petrecanie mai înainte! răspunse Bat.

— Se prea poate! spuse tânărul marinar. Dar nu putem sta pe loc ca să-l așteptăm pe Dingo. De altfel, dacă mai trăiește, o să ne găsească, fiindcă e inteligent. Și acum, înainte!

Era mare zăpușeală. Încă din zori, nori groși întunecau orizontul, în văzduh se arătau semne amenințătoare de furtună. Aproape sigur că ziua nu avea să sfârșească fără să se audă tunetul. Din fericire, pădurea, deși nu prea deasă, păstra puțină răcoare la suprafața pământului. Din loc în loc, pâlcuri de arbori înalți înconjurau pajiști acoperite cu buruieni înalte și țepoase. În unele locuri, trunchiuri uriașe, împietrite, zăceau pe pământ, arătând că acolo se găsesc terenuri carbonifere, care se întâlnesc destul de des pe continentul african. În luminișuri, al căror covor verde era smălțuit cu flori de toate culorile, puteai vedea ghimbir galben sau albastru, lobelii palide și orhidee roșii, în jurul cărora roiau tot timpul insecte care le polenizau.

Arborii nu mai formau ziduri de nepătruns, dar erau de cele mai felurite specii. Se găseau acolo „elais”, un fel de palmieri care dau un ulei foarte căutat în Africa, arbuști de bumbac, formând tufișuri înalte de opt până la zece picioare, și ale căror trunchiuri lemnoase produc un fel de fire de bumbac, lungi și mătăsoase, asemănătoare cu cele produse de bumbacul din Fernambuc; „copaii”, care lăsau să se prelingă, din găurile făcute de unele insecte, o rășină aromată pe care indigenii aveau să o strângă de pe pământ, lămâi, rodii sălbatice și zeci de alte plante arborescente – mărturie a uimitoarei rodnicii a acestui podiș al Africii centrale. În unele locuri erai izbit de parfumul delicat al copacului de vanilie, fără să-l poți descoperi unde se află.

Toți acești arbori și toate aceste plante erau verzi, în ciuda anotimpului secetos, deși aceste ținuturi cu vegetație atât de bogată erau udate de ploaie doar când erau bântuite de vreo furtună. Acum era anotimpul frigurilor. Dar, după cum observase Livingstone, poți să scapi de friguri doar depărtându-te de locul unde te-ai îmbolnăvit. Dick Sand cunoștea această observație a marelui explorator și spera că nu va fi dezmințită nici în cazul micului Jack. El îi spuse aceasta și doamnei Weldon, după ce constatase că accesul periodic, de care se temeau atât, nu se produsese și că băiețașul se odihnea liniștit în brațele lui Hercule.

Mergeau astfel cu băgare de seamă și cât puteau mai repede. Uneori dădeau peste locuri unde se vedea că pe acolo trecuseră de curând animale sau oameni. Ramurile tufișurilor și bălăriilor, date la o parte sau rupte, le îngăduiau atunci să meargă ceva mai repede. Dar, spre necazul lui Dick Sand, înaintarea micului grup era întârziată mai tot timpul de piedici numeroase, care trebuiau învinse. Erau lianele încâlcite, pe care le puteai asemui cu greementul încurcat al unei corăbii, unii curpeni agățători, încovoiați ca niște iatagane cu tăișul plin de spini lungi, șerpi vegetali lungi de cincizeci sau șaizeci de picioare, care au proprietatea de a se răsuci în așa fel încât să-i înțepe pe trecători cu acele lor ascuțite. Negrii străbăteau această vegetație tăind-o cu toporișca, dar mereu alte liane se înălțau până în vârful celor mai înalți copaci, pe care-i împodobeau ca niște ghirlande.

Nici regnul animal nu era mai puțin ciudat în această parte a provinciei Angola. Stoluri de păsări zburau pe sub bolta de ramuri, dar se înțelege că n-aveau de ce să se teamă de niște oameni care voiau să se strecoare cât mai în grabă și neștiuți de nimeni. Erau cârduri de bibilici, francoline de toate soiurile, de care era foarte greu să te apropii, și unele din acele păsări pe care americanii din nord le-au numit onomatopeic „whip-poor-will”, prin trei silabe care reproduc întocmai strigătele lor. Pe bună dreptate, Dick Sand și Tom s-ar fi putut crede într-una din provinciile Noului Continent. Dar, vai, știau prea bine despre ce este vorba!

Până atunci, fiarele, care sunt atât de primejdioase în Africa, nu se apropiaseră de acești călători singuratici. În prima parte a drumului, zăriseră numai girafe, despre care Harris ar fi continuat să spună că sunt struți – dar în zadar de data asta. Animalele acestea iuți treceau în goană, speriate de apariția unei caravane prin aceste coclauri atât de puțin umblate. În depărtare, la marginea câmpiilor, se înălța din când în când un nor gros de praf. Era vreo turmă de bivoli ce galopau zguduind pământul, de parcă ar fi trecut niște care pline.

Cale de vreo două mile, Dick Sand urmă cursul unui pârâu, care trebuia să ajungă la vreun râu mai mare. Zorea întruna, căutând să încredințeze cât mai repede soarta tovarășilor săi unuia dintre fluviile care se îndreptau spre țărm. Credea că în felul acesta primejdiile și încercările vor fi mai mici.

Spre prânz străbătuseră vreo trei mile, fără să li se întâmple nimic. Nici urmă de Harris sau Negoro, și nici Dingo nu apăruse.

Se opriră să se odihnească și să mănânce. Poposiră într-un tufiș de bambuși, care ascundea întregul grup.

În timpul mesei schimbară doar câteva cuvinte. Doamna Weldon își luase din nou băiețașul în brațe; nu-l mai slăbea din ochi și nu putea să mănânce nimic.

— Trebuie să mâncați cât de cât, doamnă Weldon, îi spuse de mai multe ori Dick Sand. Cum veți putea rezista altfel? Mâncați, doamnă Weldon, mâncați! Vom porni îndată și apa unui râu o să ne ducă fără osteneală până la coastă.

În timp ce Dick Sand îi vorbea, doamna Weldon îl privea țintă. Ochii lui înflăcărați arătau că tânărul marinar era însuflețit de o mare voință. Văzând cât de hotărât era Dick Sand și cât de inimoși se arătau negrii, doamna Weldon, femeie și mamă, nu voi să-și piardă nădejdea. La urma urmei, de ce s-ar fi lăsat pradă desperării? Nu credea ea, oare, că se află într-un ținut ospitalier? În ochii ei, trădarea lui Harris nu putea avea urmări prea grave. Dick Sand îi ghicea gândurile și parcă se simțea obligat să-și plece capul.