La drum
După cei trei sute de pași făcuți pe prundiș, până la țărmul râului, Dick Sand pătrunse în pădurea deasă cu oarecare strângere de inimă, senzație care, de altfel, părea că nu-i cu nimic justificată. Înainte-i se întindea pădurea, ale cărei poteci șerpuitoare avea să le cutreiere cu tovarășii săi vreme de zece zile.
Doamna Weldon, dimpotrivă, era cu totul încrezătoare, deși, ca femeie și ca mamă, s-ar fi putut teme de două ori mai mult. Avea însă două motive foarte serioase pentru a se simți liniștită: mai întâi, faptul că în această regiune a pampasului nu aveau să se teamă nici de băștinașii și nici de animalele care se găseau pe acolo; în al doilea rând, faptul că se aflau sub conducerea lui Harris – o călăuză atât de sigură de sine, pe cât părea să fie americanul – o îndreptățea să nu ducă grijă că s-ar putea rătăci.
Ordinea care trebuia să fie păstrată pe cât posibil în tot timpul călătoriei era următoarea: Dick Sand și Harris, amândoi înarmați, unul cu pușcă cu țeavă lungă, altul cu carabină, se aflau în fruntea micii coloane. Urmau apoi Bat și Austin, de asemenea înarmați cu câte o carabină și câte un cuțit. În spatele lor veneau doamna Weldon și Jack, călare pe calul lui Harris; apoi Nan și Tom. După aceștia urma Acteon, înarmat cu a patra carabină, iar Hercule, cu o secure la brâu, încheia coloana.
Dingo alerga încoace și încolo și, după cum observă Dick Sand, era mereu neliniștit, părând că adulmecă o urmă. Purtarea lui se schimbase de când naufragiul lui Pilgrim îi aruncase pe acest țărm. Părea agitat și aproape fără întrerupere lăsa să-i scape un mârâit ușor, mai mult jalnic decât furios. Neliniștea animalului fusese observată de toți, deși nimeni nu putea lămuri motivul.
Fixarea unui loc în coloană pentru vărul Benedict se dovedise un lucru tot atât de imposibil ca și fixarea unui loc pentru Dingo. Ca să-l facă să stea în rând, ar fi trebuit să i se pună zgardă. Cu cutia de tablă petrecută în bandulieră la spate, cu plasa în mână, cu lupa mare atârnată de gât, vărul Benedict o lua prin bălării, când înaintea coloanei, când în urmă, pândind ortopterele sau orice altă insectă a cărei denumire sfârșește în „pteră”, chiar cu riscul de a fi mușcat de vreun șarpe veninos.
La începutul călătoriei, doamna Weldon, neliniștită, îl strigă de zeci de ori; dar degeaba.
— Vere Benedict, îi spuse în cele din urmă, te rog foarte serios să nu te mai depărtezi, și-ți spun pentru ultima oară să ții seama de vorbele mele.
— Dar, verișoară, răspunse neînduplecatul entomolog, când am să văd o insectă…
— Când ai să vezi o insectă, continuă doamna Weldon, ai să fii atât de bun și ai s-o lași să zboare în pace, că, dacă nu, am să pun să-ți ia cutia.
— Să-mi ia cutia?! țipă vărul Benedict, de parcă ar fi fost vorba să-i smulgă cineva rărunchii.
— Să-ți ia cutia și plasa! adăugă fără milă doamna Weldon.
— Plasa mea, verișoară? Și de ce nu și ochelarii? N-ai să îndrăznești! Nu! N-ai să îndrăznești!
— Ba chiar și ochelarii, pe care îi uitasem! Îți mulțumesc, vere Benedict, că mi-ai adus aminte că mai am și mijlocul de a-ți lua vederea… în felul ăsta cred că am să te forțez să fii cuminte!
Această întreită amenințare îl făcu pe răzvrătitul văr Benedict să stea liniștit cam vreo oră. După aceea începu din nou să se îndepărteze și, deoarece tot așa ar fi făcut chiar și fără plasă, și fără cutie, și fără ochelari, n-au mai avut încotro și l-au lăsat să-și facă mendrele. Hercule se obligă însă să-l supravegheze în mod special, lucru cu care era de altfel obișnuit. Urma să se poarte față de dânsul întocmai ca și vărul Benedict față de o insectă, adică, la nevoie, să-l înșface și să-l aducă lângă ceilalți, tot atât de gingaș cum ar fi procedat entomologul cu cea mai rară dintre lepidoptere.
După ce toate acestea au fost puse la punct, nu se mai îngriji nimeni de vărul Benedict.
După cum s-a văzut, micul grup era bine înarmat și-și luase măsuri de pază severe. Dar, așa cum spuse din nou Harris, nu aveau a se teme de altă întâlnire, decât de aceea cu indieni nomazi și, după toate probabilitățile, părea că nici cu aceștia nu aveau să dea ochii. În orice caz, măsurile luate erau de ajuns ca să-i țină la distanță.
Cărările care șerpuiau prin pădurea deasă nu meritau deloc acest nume. Erau mai multe poteci de fiare sălbatice, nu poteci pentru oameni. Înaintarea prin ele era foarte anevoioasă, așa că bine socotise Harris când spusese că micul grup o să facă în medie vreo cinci sau șase mile în douăsprezece ore de mers.
De altfel, timpul era foarte frumos, soarele se urca spre zenit, răspândind valuri de raze aproape perpendiculare. În câmpie, avu grijă Harris să spună, căldura aceasta ar fi fost greu de suportat, dar frunzișul de nepătruns al pădurii îi ocrotea.
Cei mai mulți copaci erau necunoscuți atât de doamna Weldon, cât și de tovarășii ei – negri sau albi. Un specialist ar fi observat însă că arborii se deosebeau mai mult prin speciile lor decât prin înălțime. Ici creștea „bauhinia” sau arborele de fier, colo „molompi”, identic cu pterocarpul, lemn tare și ușor, bun de făcut vâsle sau pagaie, și din al cărui trunchi se scurgea o rășină abundentă; mai departe se înălțau „fusteți” încărcați cu materie colorantă și „gaiaci”, care aveau cam vreo douăsprezece picioare diametru, fiind însă de o calitate inferioară gaiacilor obișnuiți.
În timp ce mergea, Dick Sand căuta să afle de la Harris numele diferiților arbori.
— N-ai mai fost niciodată pe coasta Americii de Sud? îl întrebă Harris, mai înainte de a-i răspunde la întrebare.
— Niciodată, răspunse elevul-marinar. În călătoriile de până acum, n-am avut niciodată prilejul să vizitez părțile astea. Și, ca să fiu sincer, nu cred ca vreun cunoscător al acestor meleaguri să-mi fi vorbit vreodată despre ele.
— Dar, cel puțin, ai călătorit pe coastele Columbiei, cele ale republicii Chile sau ale Patagoniei?
— Nu, niciodată!
— Dar poate că doamna Weldon a vizitat această parte a noului continent, se interesă Harris. Americancele nu se tem de călătorii și fără îndoială că…
— Nu, domnule Harris, răspunse doamna Weldon. Interesele comerciale ale soțului meu l-au făcut să se ducă numai în Noua Zeelandă, așa că n-am avut unde să-l însoțesc în altă parte. Nimeni dintre noi nu cunoaște partea aceasta a Boliviei de Sud.
— Ei bine, doamnă Weldon, dumneavoastră și însoțitorii dumneavoastră aveți acum prilejul să vedeți un ținut straniu, ale cărui ciudățenii îl fac să se deosebească cu totul de regiunile din Peru, Brazilia și Argentina. Flora sau fauna de aici ar uimi pe un naturalist. Zău că s-ar putea spune că ați naufragiat tocmai unde trebuia! Ați putea mulțumi întâmplării care v-a adus aici… continuă Harris.
— Aș vrea să cred că nu întâmplarea, ci bunul Dumnezeu ne-a adus încoace, domnule Harris.
— Dumnezeu! Hm, Dumnezeu! spuse americanul, cu tonul unui om care nu admite amestecul ceresc în cele pământești.
Așadar, cum nimeni din micul convoi nu cunoștea nici ținutul și nici flora sau fauna, Harris începu bucuros să spună numele celor mai ciudați copaci din pădure.
Păcat că vărul Benedict, entomologul, nu era și botanist! Dacă până acum nu găsise insecte rare sau necunoscute, apoi ar fi făcut, în schimb, descoperiri frumoase în domeniul botanicii. Erau acolo arbori și plante de toate mărimile, despre care încă nu se știa că ar exista în pădurile tropicale ale Lumii Noi. Vărul Benedict și-ar fi legat cu siguranță numele de o descoperire în acest domeniu. Dar nu-i era dragă botanica și nu se pricepea deloc în acest domeniu. Ba chiar nu putea suferi florile, lucru, de altfel, firesc, din pricină că unele din ele își îngăduie să închidă insecte în corole și să le otrăvească cu sucul lor veninos.
Pădurea era uneori plină de mlaștini. Se simțea sub picioare mustind o întreagă rețea de firicele de apă, care alimentau afluenții râului. Unele pârâiașe, ceva mai late, nu puteau fi trecute decât căutându-se anumite vaduri. Pe malurile lor creștea trestie, căreia Harris îi dădu numele de „papirus”. El nu se înșela câtuși de puțin asupra acestor plante, care creșteau din belșug la poalele malurilor umede. Apoi, odată mlaștina trecută, desișul copacilor acoperea din nou potecile înguste ale pădurii.
Harris atrase atenția doamnei Weldon și lui Dick Sand asupra unor abanoși foarte frumoși, mai mari decât cei obișnuiți, care dau un lemn mai negru și mai tare decât cel cunoscut în comerț. Manghierii erau încă destul de numeroși, deși se aflau la o mare depărtare de țărm. Un fel de blană de licheni acoperea trunchiurile copacilor până la coroană. Umbra lor deasă, fructele lor minunate fac ca manghierii să fie niște copaci de preț; totuși, după cum spunea Harris, niciun băștinaș n-ar fi îndrăznit să-i cultive. „Cine sădește un manghier, moare!” spune o zicală, arătând o superstiție de prin aceste meleaguri.
În a doua jumătate a acestei prime zile de călătorie, după ce făcu un popas la prânz, mica trupă începu să urce pe un teren ușor înclinat. Nu erau încă pantele primului lanț de munți, ci un fel de podiș plin de văi și vâlcele, care unea câmpia cu muntele.
Pe aici, copacii nu erau atât de deși și uneori creșteau în grupuri; această împrejurare ar fi putut face ca drumul să fie mai ușor, dacă pământul n-ar fi fost năpădit de tot felul de buruieni: parcă erau în junglele Indiei orientale! Vegetația părea mai puțin luxuriantă decât în valea joasă a râului, însă era mai bogată decât în regiunile temperate ale Vechiului sau ale Noului Continent. Indigoul creștea din belșug și, după cum spunea Harris, această leguminoasă era socotită, pe drept cuvânt, buruiana cea mai cotropitoare din întreaga regiune. De îndată ce o bucată de pământ rămânea necultivată, parazitul acesta, tot atât de disprețuit ca scaiul sau urzica, îl și năpădea.
Un singur copac părea că lipsește din pădurea aceasta, un copac pe care ar fi trebuit să-l întâlnească foarte des în această parte a Noului Continent. E vorba de arborele de cauciuc. În adevăr, „ficus prinoides”, „castilloa elastica”, „cecropia peltata”, „collophora utilis”, „cameraria latifolia” și mai cu seamă „syphonia elastica”, care fac parte din familii de arbori diferite, se găsesc din belșug în provinciile Americii de Sud. Și totuși, lucru destul de ciudat, nu văzuseră niciunul măcar în tot lungul drumului.
Dar Dick Sand apucase să-i făgăduiască prietenului său Jack că are să-i arate arbori de cauciuc, așa că băiețașul era foarte dezamăgit. El își închipuia că pe acești arbori cresc în mod obișnuit păpuși care vorbesc, paiațe care dau din mâini și din picioare, mingi elastice și alte jucării și, de aceea, începu să se smiorcăie, cerând să le vadă cât mai curând.
— Răbdare, puiule, îi răspunse Harris. O să găsim sute de astfel de arbori, în jurul fermei.
— Frumoși și elastici? întrebă micul Jack.
— Cum nu se poate mai elastici! Dar până atunci am să-ți dau un fruct bun, ca să-ți potolești setea.
Spunând aceasta, Harris se duse să culeagă dintr-un copac câteva fructe care păreau să fie tot atât de gustoase ca piersicile.
— Ești sigur, domnule Harris, că fructul acesta e bun de mâncat? întrebă doamna Weldon.
— Doamnă Weldon, am să vă conving imediat, răspunse americanul, mușcând cu poftă dintr-una din aceste poame. Asta e rodul manghierului.
Fără să se mai lase rugat, micul Jack urmă pilda lui Harris. În timp ce mânca, mărturisi că „perele astea” erau foarte gustoase, așa că tăbărâră toți pe arbore.
Acești manghieri făceau parte dintr-o specie ale cărei fructe se coc în martie-aprilie și nu în septembrie, ca la speciile obișnuite; prin urmare, roadele lor erau numai bune de mâncat.
— Da! E bun, bun!… spunea mereu micul Jack, cu gura plină. Dar prietenul meu Dick mi-a făgăduit c-o să-mi arate jucării de gumă în niște pomi, dacă am să fiu cuminte. Vreau jucăriile!
— O să le capeți curând, dragă Jack, răspunse doamna Weldon. Doar ți-a făgăduit și domnul Harris!
— Bine, bine, dar asta nu e tot ce vreau! continuă Jack. Prietenul meu Dick mi-a mai făgăduit ceva.
— Ce ți-a făgăduit prietenul Dick? îl întrebă Harris zâmbind.
— Păsări-muște, domnule.
— O să capeți și păsări-muște, puiule, dar mai încolo, când o să ajungem mai departe! răspunse Harris.
Bineînțeles că micul Jack avea tot dreptul să vrea să vadă acești încântători colibri, căci se aflau într-un ținut unde păsărelele acestea minunate trebuiau să roiască cu zecile de mii. Indienii, care știu să-și împletească artistic în păr penele păsărilor colibri, au dat cele mai poetice nume acestor exemplare minunate ale neamului păsărilor. Ei le numesc când „razele” sau „părul soarelui”, când „micul rege al florilor”, când „floarea din cer, care vine în zbor să dezmierde floarea de pe pământ”, sau „mănunchiul de nestemate care strălucește în lumina zilei”. Și e posibil chiar ca imaginația lor să fi putut iscodi un nume poetic pentru fiecare din cele o sută cincizeci de specii de colibri, câte se cunosc.
Totuși, oricât de numeroase trebuiau să fie aceste specii de păsări-muște în pădurile Boliviei, micul Jack trebui să se mulțumească deocamdată tot numai cu făgăduiala lui Harris. După cum spunea americanul, erau încă prea aproape de coastă, și păsărilor colibri nu le plac pustietățile din apropierea oceanului. Prezența omului nu le sperie însă, și la hacienda se auzea cât e ziulica de mare numai ciripitul lor „terr-teerr” și zumzetul aripilor lor, asemănător zgomotului făcut de o vârtelniță.
— Ah, cum aș vrea să fiu acolo! strigă micul Jack.
Cel mai sigur mijloc de a fi acolo, adică de a ajunge la hacienda San Felice, era de a nu sta pe loc. De aceea, doamna Weldon și tovarășii ei nu poposeau decât pentru a se odihni puțin.
De la un timp, pădurea începu să-și schimbe înfățișarea. Copacii nu mai erau atât de deși, ici-colo se deschideau poiene întinse. Pământul ieșea la iveală de sub covorul de iarbă, arătându-și compoziția de granit trandafiriu și de sienit, cu care se amesteca o rocă asemănătoare unor plăci de lapis-lazuli. Pe unele înălțimi creștea „salseparila” – plantă cu tubercule cărnoase, care forma un desiș de nestrăbătut. De bună seamă că era de preferat pădurea cu potecile ei înguste.
Înainte de apusul soarelui, mica trupă se găsea cam la opt mile depărtare de punctul de unde plecase. Drumul fusese făcut fără niciun incident, ba chiar fără mare oboseală. Este drept că nu era decât prima zi de mers, așa că se prea putea să urmeze și zile mai grele. Căzură toți la învoială să facă popas chiar pe locul unde ajunseseră. Nu era vorba de organizat o tabără, ci doar de a-și face un loc de mas peste noapte. Un om de gardă, schimbat la două ore, era de ajuns pentru paza din timpul nopții, deoarece nu aveau să se teamă nici de băștinași și nici de sălbăticiuni.
Aleseră ca adăpost un manghier uriaș, ale cărui crengi foarte lungi și foarte stufoase formau un fel de șopron natural. La nevoie, se puteau cuibări în frunzișul lui. Numai că la venirea micii trupe, un concert asurzitor izbucni în vârful copacului. Manghierul servea drept adăpost peste noapte și unei colonii de papagali cenușii, gureși și certăreți, zburătoare sălbatice, care atacă păsările și asupra cărora te-ai fi înșelat amarnic dacă le-ai fi judecat după confrații pe care europenii îi țin în colivii.
Papagalii aceștia cârâiau atât de tare, încât Dick Sand se gândi să tragă un foc de pușcă, pentru a-i sili să tacă sau pentru a-i pune pe goană. Dar Harris îl povățui să nu facă așa ceva, arătând că prin pustietățile acelea e mai bine să nu-ți trădezi prezența prin detunătura unei arme de foc.
— Dacă trecem fără zgomot, apoi trecem și fără primejdii, spuse el.
Cina fu pregătită îndată; nici n-a mai fost nevoie să se fiarbă alimentele, căci era compusă din conserve și pesmeți. Un pârâiaș care șerpuia pe sub ierburi le dădu apă bună de băut, care fu amestecată cu câteva picături de rom. Cât despre desert, manghierul îi îmbia cu fructele sale zemoase: papagalii nu-i lăsară să le culeagă fără să protesteze prin țipete stridente.
Către sfârșitul cinei, începu să se întunece. Umbrele amurgului se ridicară încet de la pământ spre vârful copacilor, al căror frunziș se profilă curând, ca o dantelă gingașă, pe bolta senină a cerului. Cele dintâi stele păreau niște flori strălucitoare, scânteind printre ultimele ramuri din vârful copacilor. Vântul se domoli odată cu noaptea și nu mai fremăta prin ramuri. Papagalii amuțiră și ei. Natura adormea și îndemna pe fiecare viețuitoare s-o urmeze în acest somn adânc. Pregătirile de culcare au fost cât se poate de simple.
— Nu aprindem un foc mare peste noapte? îl întrebă Dick Sand pe american.
— La ce bun? răspunse Harris. Din fericire, nopțile nu sunt friguroase și copacul ăsta uriaș o să ne apere și de umezeală, și de răcoare. Îți mai spun o dată, tinere prieten, ceea ce ți-am mai spus adineauri: să trecem neobservați. Dacă se poate, nu trebuie nici să facem foc și nici să tragem cu pușca!
— Eu însă cred, spuse atunci doamna Weldon, că nu trebuie să ne fie teamă de indieni, nici chiar de aceia care – după cum ne-ai spus dumneata, domnule Harris – cutreieră pădurile. Dar, oare, nu sunt și alte ființe, cu patru labe, pe care focul le-ar ține departe de noi?
— Doamnă Weldon, faceți prea multă cinste sălbăticiunilor de prin meleagurile astea, răspunse americanul. Adevărul e că mai mult se tem ele de om, decât omul de ele!
— Dar ne găsim într-o pădure, spuse Jack, și în pădure sunt mereu fiare sălbatice!
— Sunt păduri și păduri, puiule, după cum sunt fiare și fiare! răspunse Harris, râzând. Închipuiți-vă că vă găsiți acum în mijlocul unui parc. Nu degeaba spun indienii despre acest ținut: „Es como el paradiso!” E ca raiul pe pământ!
— Sunt oare șerpi?
— Nu, dragul meu Jack, răspunse doamna Weldon, nu sunt șerpi, așa că poți dormi liniștit.
— Nici lei? întrebă Jack.
— Nici urmă de lei, puiule, răspunse Harris.
— Dar tigri?
— Întreab-o pe mămica dacă a auzit vreodată că ar fi tigri pe acest continent.
— Niciodată! răspunse doamna Weldon.
— Mda!… mormăi vărul Benedict, care din întâmplare se afla de față. Dar dacă-i foarte adevărat că nu există nici lei, nici tigri în Lumea Nouă, se găsesc, în schimb, o mulțime de cuguari și jaguari.
— Sunt răi? întrebă micul Jack.
— Da' de unde! exclamă Harris. Băștinașii nu se tem să înfrunte singuri aceste animale, iar noi suntem atâția… Uite, Hercule e destul de voinic ca să sugrume doi jaguari deodată, fiecare cu câte o mână.
— Să ne păzești bine, Hercule, spuse micul Jack, și dacă vine vreo fiară să ne muște…
— Am s-o mușc eu pe ea, domnule Jack! răspunse Hercule, arătându-i gura ferecată cu dinți puternici.
— Ai să veghezi, Hercule, desigur, dar n-ai să fii singur. Tovarășii dumitale și cu mine te vom înlocui pe rând, spuse Dick Sand.
— Nu, domnule Dick, răspunse Acteon. Hercule, Bat, Austin și cu mine suntem de ajuns pentru asta. Dumneata trebuie să te odihnești toată noaptea.
— Mulțumesc, Acteon, răspunse Dick Sand, dar trebuie…
— Nu, dragă Dick, lasă-i pe oamenii aceștia de treabă să facă singuri de pază în noaptea asta! interveni atunci doamna Weldon.
— Am să stau și eu de veghe! adăugă Jack somnoros.
— Desigur, dragul meu! Ai să stai și tu de veghe!… îl aprobă doamna Weldon, nevrând să-l supere.
— Bine, dar dacă nu-s lei, dacă nu-s nici tigri, atunci or fi lupi în pădure!… continuă copilul, gata să adoarmă.
— Oh, niște lupi tare caraghioși, răspunse americanul. Pe aici nu există nici măcar lupi adevărați, ci un soi de vulpi sau, mai curând, câini de pădure numiți „guaras”.
— Și acești guaras mușcă? întrebă micul Jack.
— Da' de unde! Dingo ar putea să înghită dintr-o dată o sălbăticiune de-asta…
— Și ce are a face? răspunse Jack, căscând din nou. Eu cred că guarașii sunt lupi, deoarece li se spune lupi…
Și, imediat apoi, Jack ațipi în brațele lui Nan, care se rezemase de trunchiul manghierului. Doamna Weldon se întinse lângă Nan și își sărută încă o dată băiețașul. Ochii ei osteniți nu întârziară să se închidă de îndată pentru tot timpul nopții.
După câteva clipe, Hercule îl aducea înapoi în tabără pe vărul Benedict, care o luase razna în căutare de pirofore, acei „cocuyos”, sau muște luminoase, pe care femeile elegante îi pun în păr ca pe niște pietre scumpe, vii. Aceste insecte, care răspândesc o puternică lumină albăstrie prin două puncte aflate la baza toracelui, sunt foarte numeroase în America de Sud.
Vărul Benedict socotea să-și facă o provizie serioasă, dar Hercule nu-i dădu vreme și, cu toate împotrivirile lui, îl aduse la locul de odihnă. Hercule știa să execute ordinele militărește. Intervenția lui a mai avut o urmare: numeroase muște luminoase, care urmau să aibă trista soartă de a fi închise în cutia de tablă a entomologului, au fost salvate de la pieire.
Câteva minute după aceea, toți erau cufundați într-un somn adânc, în afară de Hercule, care stătea de veghe.