Căpitanul Sand
Prima impresie a pasagerilor de pe Pilgrim în fața acestei zguduitoare catastrofe a fost un amestec de milă și de groază. Ei nu se mai gândeau decât la sfârșitul înspăimântător al căpitanului Hull și al celor cinci marinari. Această scenă înfricoșătoare se întâmplase aproape sub ochii lor, fără ca vreunul să poată face ceva pentru a-i salva. Nu putuseră nici măcar să ajungă la timp pentru a-i smulge din valuri pe bieții lor tovarăși răniți, dar încă în viață, și pentru a opune corpul lui Pilgrim loviturilor formidabile ale jubartului. Căpitanul Hull și oamenii săi dispăruseră pentru totdeauna.
Când bricul-goeletă ajunse la locul nenorocirii, doamna Weldon căzu în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer.
— Să ne rugăm, spuse evlavioasa femeie.
Lângă ea îngenunche, plângând, micul Jack. Bietul copil înțelesese totul. Dick Sand, Nan, Tom și ceilalți negri stăteau în picioare, cu capetele plecate. Repetau toți rugăciunea prin care doamna Weldon cerea lui Dumnezeu îndurare pentru cei ce veniseră în fața lui.
Apoi doamna Weldon se adresă tovarășilor săi de drum:
— Acum, prieteni, să cerem și pentru noi, Cerului, putere și curaj.
Într-adevăr, nu aveau altceva de făcut decât să se roage Atotputernicului să le vină în ajutor, căci situația lor era dintre cele mai grele. Nava pe care se aflau nu mai avea nici căpitan pentru a o comanda, nici echipaj pentru a o manevra. Se afla în mijlocul acestui imens Ocean Pacific, la sute de mile de orice țărm, în voia vânturilor și a valurilor.
Ce întâmplare nenorocită făcuse ca în drumul lui Pilgrim să se ivească balena aceea? Ce-l determinase pe sărmanul căpitan Hull, atât de chibzuit de obicei, să înfrunte o asemenea primejdie, numai pentru a-și completa încărcătura? Și cât de mari erau proporțiile acestei catastrofe – una dintre cele mai mari pomenite vreodată în istoria vânătorii de balene – deoarece nu izbutise să se salveze nici măcar un singur om de pe balenieră!
Hotărât, fusese o întâmplare nenorocită!
Oare nu mai rămăsese în viață niciun marinar de la bordul lui Pilgrim? Ba da! Unul singur! Dick Sand, dar care nu era decât elev-marinar și nu avea decât cincisprezece ani! Căpitan, șef de echipaj, marinari, se putea spune că tot echipajul era acum întruchipat de el.
La bord se afla o pasageră, o mamă cu un copil, și prezența ei făcea ca situația să fie și mai grea. Mai erau câțiva negri, oameni de treabă, curajoși și muncitori, fără îndoială, gata să asculte de oricine ar fi fost în stare să le dea ordine, dar lipsiți de cea mai elementară noțiune în meseria de marinar.
Dick Sand rămase nemișcat, cu brațele încrucișate, privind locul în care se scufundase căpitanul Hull, protectorul său, pe care îl iubise ca pe un adevărat părinte. Cercetă apoi orizontul cu privirea, căutând să descopere vreo navă, căreia să-i ceară ajutor și sprijin, căreia ar fi putut cel puțin să i-o încredințeze pe doamna Weldon. El nu ar fi părăsit bricul – asta sigur nu! – mai înainte de a fi încercat totul pentru a-l aduce într-un port. Dar doamna Weldon și cu băiețașul ar fi fost în siguranță. N-ar mai fi avut de ce se teme pentru ființele acestea, cărora le era devotat trup și suflet.
Oceanul era pustiu. De la dispariția jubartului, niciun punct nu mai păta luciul mării. De jur împrejurul lui Pilgrim – numai cer și apă. Tânărul elev-marinar știa prea bine că se află în afara drumurilor urmate de navele de comerț și că celelalte corăbii se aflau încă foarte departe, prin locurile prielnice pescuitului. Și totuși, trebuia să privească situația în față, să vadă lucrurile așa cum erau. Și Dick Sand chiar așa făcu, cerând lui Dumnezeu, din adâncul inimii, ajutor și sprijin.
Ce hotărâre avea să ia?
În momentul acela, Negoro, care părăsise puntea imediat după catastrofă, apăru din nou. Nimeni nu ar fi putut spune ce simțea în fața acestei ireparabile nenorociri o ființă atât de enigmatică. Privise tot timpul dezastrului fără să facă un gest, fără să scoată o vorbă. Ochii lui urmăriseră cu sete toate amănuntele. Dacă cineva s-ar fi uitat la el în clipele acelea, ar fi rămas uimit văzând că niciun mușchi nu tresărea pe fața lui nepăsătoare. Nici măcar nu răspunsese, ca și cum nu l-ar fi auzit, chemării evlavioase a doamnei Weldon, care se rugase pentru echipajul înghițit de valuri.
Negoro înaintă spre puntea-pupa, acolo unde stătea nemișcat Dick Sand, și se opri la trei pași de elevul-marinar.
— Ai de spus ceva? întrebă Dick Sand.
— Am de vorbit cu căpitanul Hull sau, în lipsa lui, cu maistrul Howik, răspunse cu răceală Negoro.
— Știi prea bine că amândoi au pierit! strigă tânărul marinar.
— Atunci, cine comandă? întrebă Negoro, plin de obrăznicie.
— Eu! răspunse fără șovăire Dick Sand.
— Dumneata! exclamă Negoro, ridicând din umeri. Un căpitan de cincisprezece ani!
— Da, un căpitan de cincisprezece ani! răspunse tânărul înaintând spre bucătarul-șef, care se dădu înapoi.
— Să nu se uite, spuse atunci doamna Weldon, că nu există decât un singur căpitan pe bord… Căpitanul Sand. Și socot că e bine ca fiecare să țină seama că Dick Sand va ști să se facă ascultat…!
Negoro se înclină, murmură pe un ton ironic câteva cuvinte pe care nu le auzi nimeni și se întoarse la locul său.
După cum se poate vedea, hotărârea lui Dick Sand fusese luată.
Între timp, împins de briza care începuse să sufle mai tare, bricul-goeletă lăsase în urmă marele banc de crustacee.
Dick Sand cercetă starea velelor. Pe urmă coborî privirea jos, pe punte. Abia atunci își dădu seama că asupra lui apăsa o răspundere uriașă și că va trebui să aibă puterea s-o ducă bine până la capăt. Cuteză să-și ridice privirea către supraviețuitorii de pe Pilgrim, ai căror ochi erau fixați asupra lui și, citind în privirile lor că putea avea încredere în ei, le spuse în două cuvinte că și ei se puteau bizui pe el.
Dick Sand își făcuse cu toată sinceritatea examenul de conștiință.
E drept că putea să schimbe sau să fixeze pânzele bricului-goeletă, după împrejurări, folosind brațele lui Tom și ale tovarășilor lui, dar nu avea totuși toate cunoștințele necesare pentru a-și da seama, prin calcule, de locul în care se află. Peste vreo patru sau cinci ani, Dick Sand ar fi cunoscut temeinic această grea și frumoasă meserie de marinar. Ar fi știut să se folosească de sextant, instrumentul acela pe care-l mânuia zilnic căpitanul Hull și cu care afla înălțimea stelelor, ar fi știut să citească pe cronometru ora meridianului de la Greenwich și ar fi dedus longitudinea prin unghiul orar. Soarele i-ar fi fost sfetnicul de fiecare zi. Luna, planetele i-ar fi spus: aici, în acest punct al oceanului, se află nava ta. Bolta cerească pe care se mișcă stelele, aidoma acelor unui ceasornic perfect, pe care nicio zguduire nu le poate abate și a căror exactitate este absolută, bolta aceasta i-ar fi spus orele și distanțele. Prin observații astronomice ar fi stabilit, așa cum stabilea în fiecare zi căpitanul Hull, locul unde se afla Pilgrim, cu aproximație de o milă, drumul urmat, ca și drumul pe care trebuia să-l urmeze.
Pe când așa, doar prin deducție, adică după distanța parcursă, măsurată cu lochul, după indicațiile busolei și cu corecția derivei, putea să-și dea seama de drumul pe care-l avea de parcurs.
Dar Dick Sand nu se lăsă copleșit.
Doamna Weldon înțelegea tot ce se petrecea în inima atât de hotărâtă a tânărului elev-marinar.
— Mulțumesc, Dick, spuse dânsa, fără ca glasul să-i tremure. Căpitanul Hull nu mai este. Tot echipajul a pierit odată cu el. Soarta navei e în mâinile tale. Dick, știu bine că ai să salvezi corabia și pe cei ce călătoresc pe ea!
— Da, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Da, voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu.
— Tom cu tovarășii lui sunt oameni de treabă, pe care te poți bizui.
— Știu! Am să fac din ei marinari pricepuți și vom munci toți laolaltă, ca să ducem totul la bun sfârșit. Dacă va fi vremea frumoasă, ne va fi ușor! Pe vreme rea… ei, pe vreme rea vom lupta și tot vă vom salva, doamnă Weldon, pe dumneavoastră, pe micul Jack, pe toți!… Da, cred că am să reușesc!
Și repetă:
— Cu ajutorul lui Dumnezeu.
— Acum, Dick, poți să afli care e poziția lui Pilgrim? întrebă doamna Weldon.
— Foarte ușor, răspunse tânărul marinar. Nu am decât să consult harta de bord, pe care a fost însemnat ieri, de căpitanul Hull, punctul unde se afla corabia.
— Și poți să conduci nava pe direcția bună?
— Da, pot s-o îndrept spre est, în direcția litoralului american, unde trebuie să acostăm.
— Dar, Dick, reluă doamna Weldon, tu trebuie să înțelegi că această catastrofă poate, și chiar trebuie, să modifice primele noastre proiecte. Nu mai poate fi vorba ca Pilgrim să meargă la Valparaiso. Portul nostru de destinație trebuie să fie acum portul cel mai apropiat de pe coasta americană.
— Fără îndoială, doamnă Weldon, răspunse tânărul. De altfel, fiți fără grijă: coasta americană înaintează adânc spre sud, așa că nu se poate să nu dăm peste ea.
— Încotro se află? întrebă doamna Weldon.
— Acolo, în direcția aceasta, răspunse Dick Sand, arătând cu degetul spre est, punct cardinal pe care-l găsise cu ajutorul busolei.
— Bine, Dick, fie că atingem Valparaiso, fie că acostăm în orice alt punct de pe litoral, puțin interesează. Principalul este să ajungem la țărm!
— Vom ajunge, doamnă Weldon, și vă voi debarca într-un loc sigur! răspunse elevul-marinar cu glas hotărât. De altfel, sper că atunci când ne vom apropia de uscat, o să dăm peste vreuna din navele care navighează din port în port de-a lungul coastei. Oh, doamnă Weldon, vântul începe să sufle stabil dinspre nord-vest! Dea Domnul să bată mereu așa, și atunci o să înaintăm, și încă bine de tot! O să înaintăm cu toate pânzele sus, de la brigantină, până la focul mic.
Dick Sand vorbise hotărât, ca un marinar stăpân pe o navă bună din toate punctele de vedere. Se pregătea să treacă la timonă și să-și cheme tovarășii de călătorie pentru a orienta pânzele, când doamna Weldon îi aminti că primul lucru ce trebuia făcut era stabilirea poziției vasului.
Într-adevăr, era primul lucru care trebuia făcut. Dick Sand aduse din cabina căpitanului harta pe care era însemnat punctul din ajun, și putu să-i arate astfel doamnei Weldon că bricul-goeletă se afla la 43°35' latitudine și 164° 13' longitudine, căci de douăzeci și patru de ore nu înaintaseră aproape deloc.
Doamna Weldon se aplecase peste hartă. Privea culoarea cafenie care indica pământul pe partea dreaptă a oceanului acesta atât de întins. Era litoralul Americii de Sud, o imensă stavilă aruncată între Pacific și Atlantic, de la Capul Horn până la țărmul Columbiei. Privind harta astfel desfășurată sub ochii lor, hartă pe care se întindea un ocean întreg, puteai crede că era ușor să repatriezi pasagerii de pe Pilgrim. Era o iluzie pe care o are orice om neobișnuit cu hărțile marine, unde o distanță de un centimetru înseamnă în realitate zeci și sute de mile. Într-adevăr, doamnei Weldon i se părea că pământul trebuia să se vadă în curând, așa cum îl vedea pe bucata aceea de hârtie.
Dar dacă în mijlocul acelei pete albastre, care închipuia oceanul, Pilgrim ar fi figurat la o scară exactă, el ar fi fost mai mic decât cel mai microscopic dintre infuzori. Acel punct matematic, fără dimensiuni posibil de apreciat, ar fi părut că se pierde, după cum și era în realitate, în imensitatea Pacificului!
Dick Sand nu avusese aceeași impresie ca doamna Weldon. El știa cât de departe este pământul și că nici multe sute de mile nu ar fi fost de ajuns pentru a măsura distanța care-i despărțea de țărm. Dar hotărârea lui era luată: în fața răspunderii care apăsa acum pe umerii lui, devenise un bărbat în toată puterea cuvântului.
Sosise momentul să acționeze! Trebuia să se folosească din plin de briza de nord-vest care se întețea. Vântul potrivnic făcuse loc unui vânt favorabil și câțiva nori împrăștiați la zenit, sub formă de nori Cirus, arătau că timpul se va menține neschimbat, cel puțin câtăva vreme.
Dick Sand îl strigă pe Tom și pe tovarășii lui.
— Prieteni, le spuse el, nava noastră nu are alt echipaj în afară de voi. Nu pot manevra fără ajutorul vostru. Nu sunteți marinari, dar aveți brațe puternice. Puneți-le în serviciul lui Pilgrim și vom putea să-l manevrăm. Trebuie ca totul să meargă bine la bord, pentru că de aceasta depinde salvarea noastră, a tuturor.
— Domnule Dick, răspunse Tom, tovarășii mei și cu mine suntem marinarii dumitale. Bunăvoința n-o să ne lipsească. O să facem tot ce ne-o sta în putere.
— Ai vorbit bine, bătrâne Tom, spuse doamna Weldon.
— Da, a vorbit bine, zise și Dick Sand. Dar trebuie să fim prevăzători și să nu întindem prea multe pânze. Mai puțină viteză, dar mai multă siguranță, iată ce ne poruncesc împrejurările. Am să vă arăt, prieteni, ce are de făcut fiecare în parte pentru manevrarea pânzelor. În ce mă privește, eu am să rămân la cârmă, până când oboseala o să mă facă s-o las din mâini. Câteva ceasuri de somn, din când în când, au să-mi fie de ajuns ca să mă odihnesc. Dar în aceste câteva ceasuri va trebui ca unul din voi să mă înlocuiască. Tom, am să-ți arăt cum să conduci corabia cu ajutorul busolei. Nu-i greu și, cu puțină atenție, o să înveți repede să ții nava în direcția bună.
— Oricând doriți, domnule Dick, răspunse bătrânul negru.
— Atunci, îi spuse elevul-marinar, rămâi lângă mine la cârmă până la sfârșitul zilei. Dacă mă doboară oboseala, ai să și poți să mă înlocuiești câteva ceasuri.
— Dar eu, spuse micul Jack, eu nu pot să-l ajut puțin pe prietenul meu Dick?
— Ba da, dragul meu, răspunse doamna Weldon, îmbrățișându-l, ai să înveți și tu să conduci corabia și sunt sigură că atâta vreme cât ai să fii la cârmă, o să bată vântul cel bun!
— Sigur, sigur, mamă, îți promit! răspunse băiețașul, bătând din palme.
— Sigur! spuse și elevul-marinar, zâmbind. Este lucru știut de toți mateloții că un mus bun se pricepe să păstreze un vânt bun.
Pe urmă se adresă lui Tom și celorlalți negri:
— Prieteni, să îndreptăm vergile în direcția vântului. Să faceți numai ce vă spun eu!
— La ordinele dumneavoastră! răspunse Tom. La ordinele dumneavoastră, căpitane Sand!