Capitolul XV

Unde poate duce o manticoră

Când se află în nenorocire, nu se agață oare omul de cel mai neînsemnat fir de pai? Și există oare o licărire de nădejde, oricât de slabă, pe care ochii celui condamnat să nu caute s-o descopere? Aceasta era situația doamnei Weldon. E lesne de înțeles, deci, ce a simțit când a aflat, chiar de la Alvez, că doctorul Livingstone murise într-un sătuc din Bangweulu. I se părea că acum e mai singură ca oricând; parcă se rupsese un fir prin care se simțea legată de acest călător și, prin el, de lumea civilizată. Paiul de care voia să se agațe îi scăpase din mâini, ultima licărire de nădejde se stinsese. Tom și tovarășii lui părăsiseră Kazonde, îndreptându-se spre regiunea lacurilor. Despre Hercule n-avea nici cea mai mică știre. Hotărât lucru: doamna Weldon nu se mai putea bizui pe nimeni!… Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să primească propunerea lui Negoro, încercând să obțină condiții mai bune și să se asigure că ele vor fi aduse la îndeplinire.

La 14 iunie, în ziua fixată, Negoro se înfățișă în coliba doamnei Weldon.

Ca de obicei, portughezul se dovedi – după cum îi plăcea s-o spună singur – un om practic; de altfel, n-a trebuit să scadă nimic din prețul de răscumpărare, pe care prizoniera nici măcar nu-l puse în discuție. Dar, la rândul ei, doamna Weldon dădu și ea dovadă de un ascuțit spirit practic, spunându-i:

— Dacă vrei să închei o afacere, nu o face imposibilă prin condițiuni care nu pot fi acceptate. Obținerea libertății noastre în schimbul sumei pe care o ceri se poate face fără ca soțul meu să vină într-o țară în care vezi foarte bine ce i se poate întâmpla unui alb! Sub niciun cuvânt nu voi accepta ca soțul meu să vină aici!

După ce șovăi puțin, Negoro primi, așa că doamna Weldon obținu în cele din urmă ca James Weldon să nu se aventureze până la Kazonde. Un vapor avea să-l lase la Mossamedes, un mic port de pe coasta de sud a Angolei, destul de des vizitat de negustorii de sclavi și bine cunoscut de Negoro. Portughezul avea să-l aducă pe James Weldon acolo, iar la o dată ce urma să fie stabilită, agenții lui Alvez aveau să o aducă tot acolo pe doamna Weldon, cu Jack și vărul Benedict. Suma urma să fie înmânată acestor agenți, în schimbul prizonierilor. Negoro, care avea să joace față de James Weldon rolul unui om cinstit, trebuia să se facă nevăzut la sosirea vaporului.

Izbutind să-și impună condițiile, doamna Weldon câștigase un punct foarte important: îl scăpase pe soțul său de primejdiile unei călătorii la Kazonde, de riscul de a fi luat prizonier, după ce va plăti suma cerută, sau de primejdiile drumului la înapoiere. Cât despre parcurgerea celor șase sute de mile de la Kazonde până la Mossamedes, dacă drumul era făcut în condițiunile în care venise de la Coanza, doamna Weldon nu avea a se teme decât de puțină oboseală. Dealtminteri, interesul lui Alvez, căci și el era amestecat în afacere, cerea ca prizonierii să ajungă vii și nevătămați.

După ce căzură de acord, doamna Weldon îi scrise soțului ei în sensul acesta, lăsându-i lui Negoro grija de a se da drept un servitor credincios scăpat din mâinile băștinașilor. Negoro luă scrisoarea care trebuia să-l facă pe James Weldon să vină la Mossamedes. A doua zi, însoțit de vreo douăzeci de negri, porni spre nord. De ce luă această direcție?! Intenționa oare să se îmbarce pe vreunul din vapoarele, care străbat gurile fluviului Congo, ocolind astfel ținuturile de sub stăpânire portugheză și, deci, temnițele al căror oaspete fusese fără voie? Poate că da. Cel puțin aceasta a fost explicația pe care i-a dat-o lui Alvez.

După plecarea lui, doamna Weldon se strădui să-și orânduiască astfel viața, încât să-și ușureze condițiile de trai pe timpul cât avea să mai rămână la Kazonde, adică vreo trei sau patru luni, în cel mai bun caz. Călătoria lui Negoro nu putea să dureze mai puțină vreme.

Doamna Weldon nu avea deloc de gând să părăsească factoria. Și ea, și copilul ei, și vărul Benedict se găseau aici oarecum în siguranță. Grija pe care le-o purta Halima îndulcea întrucâtva asprimea acestei captivități. De altfel, probabil că nici negustorul de sclavi nu i-ar fi îngăduit să părăsească locul acela. Suma însemnată ce trebuia să-i revină din răscumpărarea prizonierei merita oboseala de a o păzi cu strășnicie. De aceea lui Alvez îi părea bine că nu era silit să plece din Kazonde pentru a inspecta celelalte două agenții din Bihe și din Cassange. Coimbra se dusese ca să-l înlocuiască la începerea de noi vânători de oameni și nu avea niciun motiv să regrete absența acestui bețiv.

De altfel, înainte de plecare, Negoro îi făcuse lui Alvez cele mai stăruitoare recomandări cu privire la doamna Weldon. Trebuia supravegheată îndeaproape. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu Hercule. Dacă nu pierise prin pădurile acestui ținut îngrozitor, poate că avea să încerce să se apropie de prizonieră și s-o smulgă din mâinile lui Alvez. Negustorul înțelesese foarte bine situația, văzută prin prisma unei mari sume de bani, pe care trebuia să pună mâna. O păzea, deci, pe doamna Weldon așa cum își păzea buzunarul.

Viața monotonă a prizonierei, în timpul primelor zile după sosirea la factorie, continua neschimbată. Cele petrecute aici, în agenție, nu se deosebeau cu nimic de viața dusă de băștinașii dinafară. Alvez nu încercase să schimbe felul de trai al localnicilor. Femeile munceau așa cum făceau și în târg, spre cea mai mare satisfacție a soților sau a stăpânilor. Băteau orezul cu maiul în piulițe de lemn până la decorticarea totală; cojeau și dădeau la ciur grăunțele de porumb și făceau toate muncile necesare pentru extragerea acelei substanțe granuloase care servește la prepararea supei numită „mtyele”; culegeau costreiul – un fel de mei mare, a cărui recoltare începuse printr-o mare solemnitate; extrăgeau un ulei mirositor, din fructe de „mpafu” – un fel de măsline, din al căror suc se scoate un parfum foarte căutat de băștinași: scărmănau bumbacul, ale cărui fire erau toarse cu ajutorul unui fus lung de un picior și jumătate și pe care țesătoarele îl răsuceau repede: băteau cu un fel de ciocănele stofele țesute din scoarță de copac; smulgeau rădăcini de manioc și pregăteau răsadurile necesare unor produse ale regiunii: „cassave”, făină extrasă din manioc, bob ale cărui păstăi, lungi de aproape patruzeci de centimetri, numite „mosițanes”, cresc în niște copaci înalți de douăzeci de picioare, alune din care se extrage ulei, mazăre de un albastru deschis, cunoscută sub numele de „cilobes”, ale cărei flori înviorează gustul puțin sălciu al supei de „costrei”, cafeaua indigenă, trestia de zahăr, din al cărei suc se face siropul, ceapă, pere exotice, numite „goyave”, susan, castraveți ale căror semințe le prăjeau ca pe castane; preparau băuturi fermentate, „malofu”, făcut din banane, „pombe” și alte licori, îngrijeau de animalele domestice, de vacile care nu se lasă mulse decât în prezența vițelului lor sau a unui vițel împăiat, de juncile mici cu coarne scurte, dintre care unele au o cocoașă, de caprele care, în unele regiuni, sunt crescute pentru carnea lor și sunt un important obiect de schimb, ba se poate spune chiar o monedă la fel de obișnuită ca și sclavul; în sfârșit, îngrijeau de orătăniile din ogradă și de porci, oi, boi etc. Această lungă enumerare arată grelele munci pe care le fac femeile în regiunile sălbatice din continentul african.

În acest timp, bărbații fumează tutun sau cânepă, vânează elefanți sau bivoli, intră cu simbrie la negustorii de sclavi pentru razii. Recoltele de porumb sau de sclavi sunt totuși recolte care se fac în anotimpuri dinainte hotărâte. Așa că din aceste felurite îndeletniciri, doamna Weldon nu cunoscuse la agenția lui Alvez decât pe cele rezervate femeilor. Uneori se oprea și le privea, iar ele, trebuie s-o spunem, nu-i răspundeau decât prin strâmbături deloc prietenoase. Un instinct de rasă le îndemna pe aceste nefericite să urască o femeie albă, și în inima lor n-ai fi găsit pic de milă pentru ea. Numai Halima făcea excepție, iar doamna Weldon, care învățase câteva cuvinte din limba băștinașilor, ajunse curând să poată schimba câteva vorbe cu tânăra sclavă.

Micul Jack își însoțea adesea mama în plimbările ei prin curtea îngrădită, dar ar fi dorit mult să treacă dincolo de gard. Zărise el, într-un baobab uriaș, cuiburi de „marabu”, alcătuite din câteva nuiele, și cuiburi de „suimangas” cu gâtul și pieptul roșu, care semănau cu cele ale păsărilor țesătoare; pe urmă, de „văduvioare”, care strică acoperișurile colibelor în folosul puișorilor lor; „calaoși”, care cântă nespus de frumos, papagali de un cenușiu deschis, cu coada roșie, cărora în Manjema li se spune „roșcați”, și după care sunt numiți și șefii triburilor, „drugoși” insectivori, care ar semăna cu câneparii cenușii dacă ar avea un cioc mare, roșu. Se mai puteau vedea sute de fluturi de specii diferite, zburând mai cu seamă prin vecinătatea pârâiașelor care străbăteau domeniul lui Alvez. Dar fluturii intrau mai degrabă în preocupările vărului Benedict decât într-ale micului Jack, căruia îi părea foarte rău că nu este mai înalt, pentru a putea privi peste gard. Ah! Unde era oare bunul său prieten Dick Sand, care îl suia așa de sus pe catargele lui Pilgrim? Cum l-ar mai fi urmat prin ramurile acestor copaci, ale căror vârfuri se ridicau la mai bine de o sută de picioare! Cum s-ar mai fi jucat împreună!

În schimb, vărul Benedict se simțea întotdeauna mulțumit oriunde s-ar fi găsit, numai să nu-i lipsească gângăniile. Din fericire, descoperise destule pe domeniul lui Alvez și le studia cu mare atenție, pe cât putea s-o facă fără lupă și fără ochelari, indiferent dacă era vorba de o mică albină, care-și construia alveolele în lemnul ros de carii, sau o viespe care își depunea ouăle în celulele străine, așa cum cucul își depune ouăle în cuibul altor păsări. Nu lipseau nici țânțarii din preajma apelor, care îl tatuau cu înțepăturile lor până ce-l făceau de nerecunoscut. Când doamna Weldon îl mustra că se lasă pișcat în așa hal de aceste insecte răufăcătoare, vărul Benedict îi răspundea scărpinându-se de-i dădea sângele:

— Bietele făpturi o fac din instinct de conservare și nu trebuie să le-o luăm în nume de rău.

Într-o bună zi, la 17 iunie, vărul Benedict era cât pe-aci să se socotească cel mai fericit dintre entomologi. Dar întâmplarea aceasta, care avu urmări neașteptate, merită să fie povestită mai pe îndelete.

Era pe la orele unsprezece dimineața. O zăpușeală de nesuferit alungase în colibele lor pe toți locuitorii din factorie. Până și ulițele din Kazonde erau pustii.

Doamna Weldon ațipise lângă micul Jack, care dormea dus. Din pricina arșiței dogoritoare a soarelui tropical, chiar și vărul Benedict renunțase la vânătoarea sa favorită – lucru pe care nu-l făcuse deloc cu inima ușoară, căci auzea zumzăind în razele soarelui o întreagă lume de insecte. Se refugiase, cu multă părere de rău, în fundul colibei, și somnul tocmai începuse să-l toropească.

Deodată, în clipa când pleoapele erau gata să i se închidă, auzi un zumzet, adică un bâzâit supărător de insectă, pricinuit de bătaia aripilor; unele insecte pot atinge până la cincisprezece-șaisprezece mii de bătăi din aripi pe secundă.

— Un hexapod! strigă vărul Benedict trezit din toropeală și trecând de la poziția orizontală la cea verticală.

Că în colibă bâzâia un hexapod nu mai încăpea nicio îndoială. Dacă vărul Benedict era foarte miop, avea în schimb auzul foarte ascuțit, atât de ascuțit, încât putea să deosebească o insectă de alta numai după intensitatea bâzâitului. Dar bâzâitul acela i se părea necunoscut, deși nu putea fi pricinuit decât de un uriaș al speciei.

„Ce hexapod o fi acesta?” se întrebă vărul Benedict.

Și iată-l străduindu-se să zărească insecta, lucru destul de anevoios pentru ochii săi, fără ochelari; încercă însă s-o identifice după bătăile aripilor.

Instinctul său de entomolog îi spunea că era vorba de o descoperire însemnată și că insecta care pătrunsese atât de providențial în colibă nu putea fi un exemplar de rând.

Vărul Benedict stătea în capul oaselor și nu mai făcea nicio mișcare. Asculta. Câteva raze de soare pătrundeau până la dânsul. Ochii săi descoperiră atunci un punct mare, negru, ce se tot rotea în jurul lui, dar care nu se apropia îndeajuns de entomolog, pentru ca acesta să-l poată identifica. Abia mai cuteza să respire și, chiar dacă ar fi simțit că-l pișcă de obraz sau de mâini, era hotărât să nu facă nici cea mai mică mișcare, temându-se să nu alunge hexapodul.

În cele din urmă, după ce-i dăduse de câteva ori târcoale bâzâind neîncetat, insecta i se așeză drept pe creștet. Gura vărului Benedict se lărgi un moment, ca pentru a schița un zâmbet, și ce mai zâmbet! Simțea cum mica făptură îi aleargă prin păr și avea o poftă nebună să ducă mâna la cap și s-o prindă; se abținu însă și făcu foarte bine.

„Nu, nu, chibzui el. O s-o scap sau, și mai rău, am s-o ucid. Mai bine s-o las să-mi vină la îndemână. Na, c-a-nceput să meargă! Coboară! Îi simt piciorușele cum aleargă pe craniu! Trebuie să fie un hexapod strașnic! Doamne! Fă-l numai să coboare pe vârful nasului! Dacă mi-ar ajunge aici și m-aș uita puțin sașiu, poate că aș reuși să-l văd și să-mi dau seama din ce ordin, gen, specie sau varietate face parte!”

Astfel gândea vărul Benedict. Era însă un drum lung din creștetul capului său, destul de țuguiat, până pe vârful nasului destul de lung și el. Dar capricioasa insectă putea foarte bine să-și aleagă și alte drumuri, cum ar fi pe lângă urechi, sau spre ceafă; aceste drumuri ar fi îndepărtat-o de privirea savantului, fără a mai socoti că în orice clipă ar fi putut să-și ia din nou zborul, să iasă din colibă, să se piardă în razele soarelui în care își petrecea viața, plecând spre zumzetul semenelor ei, care până la urmă aveau s-o atragă afară!

Vărul Benedict știa toate acestea. Niciodată, în toată cariera lui de entomolog, nu trecuse prin clipe mai emoționante. Un hexapod african, dintr-o specie, sau cel puțin dintr-o subvarietate nouă, era acolo, pe capul său, și el nu-l putea identifica decât numai dacă gângania avea să se îndure să se apropie la mai puțin de o șchioapă de ochii lui.

Până la urmă, rugăciunea vărului Benedict avea să fie ascultată. După ce i se plimbă prin claia de păr ca pe un vârf de arbust sălbatic, gângania începu să coboare spre marginea frunții. Vărul Benedict simți crescând într-însul nădejdea că insecta se va aventura și pe rădăcina nasului. Odată ajunsă acolo, de ce n-ar coborî și spre vârf!

„Eu, în locul ei, aș coborî”, își spunea savantul.

La drept vorbind, orice alt om în locul vărului Benedict și-ar fi tras o scatoalcă puternică pe frunte, ca să omoare plicticoasa insectă sau măcar să o facă să zboare. Să simți șase picioare care se plimbă pe pielea ta, fără a mai pomeni de primejdia de a fi mușcat, precum și de teama de a nu alunga insecta printr-o mișcare involuntară – apoi așa ceva e adevărat eroism! Spartanul care și-a lăsat pieptul să-i fie sfâșiat de o vulpe, romanul care a ținut jeratic în mână nu dăduseră dovadă de mai multă stăpânire de sine decât vărul Benedict, care de bună seamă că avea printre strămoșii săi și pe acești doi eroi.

După ce se roti de vreo douăzeci de ori, insecta se hotărî să coboare pe nas. Când gângania stătu o clipă pe gânduri, vărul Benedict simți că inima aproape încetează să-i mai bată. Va urca hexapodul spre frunte, sau va coborî pe nas?

Și hexapodul coborî. Vărul Benedict îi simți piciorușele păroase înaintând spre baza nasului. Insecta nu se abătu nici la dreapta, nici la stânga, ci rămase între cele două nări, care fremătau, adică drept la rădăcina acestui nas puțin coroiat, de savant, anume făcut parcă pentru a purta ochelari. Trecu apoi peste micul șanț produs de întrebuințarea neîncetată a acelui instrument optic, de a cărui lipsă suferea atât de mult bietul văr Benedict, și poposi chiar la extremitatea apendicelui nazal.

Nu era loc mai bun pe care l-ar fi putut alege hexapodul. La distanța aceea, ochii vărului Benedict, privind nițel cruciș, puteau să se ațintească asupra insectei ca focarele a două lentile.

— Dumnezeule mare! nu-și putu reține un strigăt vărul Benedict. E o manticoră! O manticoră buburoasă!

N-ar fi trebuit însă să strige, ci să se mulțumească doar să facă această constatare în gând. Dar n-ar fi însemnat oare să cerem prea mult înflăcăratului entomolog? Să ai pe vârful nasului o manticoră cu elitre mari, o insectă din tribul cicindeletelor, o mostră rară în colecție, specifică regiunilor meridionale ale Africii, și să nu scoți un strigăt de admirație! Așa ceva ar întrece puterile unui om!

Din nefericire, manticora auzi strigătul, urmat aproape imediat de un strănut care scutură apendicele pe care poposise insecta. Vărul Benedict se repezi s-o prindă, întinse mâna și o închise brusc, dar nu reuși să-și apuce decât vârful nasului.

— Afurisit ghinion! strigă el.

După aceea, însă, dădu dovadă de un sânge rece extraordinar.

Știa că manticora buburoasă zboară foarte încet, că mai mult merge decât zboară. Se lăsă așadar în genunchi și reuși să descopere, la mai puțin de zece șchioape de ochiul său, punctul negru care aluneca repede într-o rază de soare. La drept vorbind, în poziția aceasta putea să o studieze mai în voie. Dar cu niciun preț nu trebuia să-i scape din vedere.

„Dacă aș încerca s-o prind, aș risca s-o strivesc, își spuse vărul Benedict. Nu! Mai bine s-o urmăresc și s-o admir! Am tot timpul s-o prind!”

Se înșela oare vărul Benedict? Poate că da, poate că nu, dar iată-l de-a bușilea, scurmând țărâna cu nasul, ca un câine de vânătoare adulmecând vânatul, și urmărind de aproape frumosul hexapod. Peste o clipă era afară din colibă, sub soarele de amiază, și după câteva minute se afla la poalele gardului care împrejmuia domeniul lui Alvez.

Nu cumva avea de gând manticora, odată ajunsă aici, să treacă dintr-o săritură dincolo de gard, punând un zid de netrecut între ea și urmăritorul ei? Nu, hexapodul nu obișnuia să facă astfel de salturi, și vărul Benedict o știa prea bine. Continuă să se târască, deci, ca o șopârlă, fiind prea departe pentru a observa, entomologicește vorbind, insecta, dar destul de aproape pentru a observa punctul acela mare, mișcător, care mergea pe pământ.

Ajunsă lângă gard, manticora dădu peste gura unui șanț subteran destul de adânc, care trecea chiar pe sub gard. Gângania nu șovăi nicio clipă, ci se strecură în această galerie subterană, căci îi place să caute locuri întunecate. Vărul Benedict crezu că o va pierde din vedere. Dar, spre marea lui surprindere, deschizătura era mai largă de două picioare, șanțul formând un fel de galerie, prin care corpul lung și slab al savantului se putu furișa ușor. Urmărea cu o încordare atât de pătimașă mișcările insectei, încât nu băgă de seamă că, târându-se astfel, trecea pe dedesubtul gardului. Într-adevăr, galeria stabilea o comunicație naturală între interior și exterior. În jumătate de minut, vărul Benedict se afla dincolo de factorie. Dar nu-l interesa deloc acest lucru! Era cucerit cu totul de frumoasa gânganie, care parcă îl ducea de nas. Fără îndoială însă că manticora se plictisise de atâta drum pe pământ, căci își depărtă elitrele și își desfăcu aripile. Vărul Benedict simți primejdia și, întinzând mâna, se pregăti să prindă insecta în podul palmei… când, frrr!… manticora își luă zborul.

Mare supărare! Noroc că manticora nu poate zbura prea departe! Vărul Benedict se ridică fără s-o scape din ochi și se avântă pe urmele ei, cu palmele deschise…

Insecta îi zbura pe deasupra capului și vajnicul nostru savant nu mai zărea decât un punct mare, negru, fără o formă precisă.

Oare manticora se va lăsa din nou pe pământ, după ce avea să descrie câteva cercuri la întâmplare în jurul capului ciufulit al vărului Benedict? Poate că da!

Din nefericire pentru nenorocosul savant, această parte a domeniului lui Alvez, situată la capătul de nord al târgului, se mărginea cu o pădure mare, care acoperea teritoriul Kazondei pe o suprafață de mai multe mile pătrate. Dacă manticora ajungea în desișul copacilor și dacă acolo începea să zboare din creangă în creangă, savantul ar fi fost nevoit să renunțe la orice nădejde de a o mai avea în faimoasa cutie de tinichea, în care ar fi figurat la loc de cinste, fiind cea mai prețioasă bijuterie.

Și vai! Chiar așa se întâmplă! Manticora se așeză din nou pe pământ. Vărul Benedict, având de data aceasta neașteptatul prilej de a o prinde, se năpusti imediat asupra ei, cu fața în jos. Insecta însă nu mai mergea, ci se depărta cu sărituri mici.

Obosit, cu genunchii și degetele de la mâini însângerate, vărul Benedict sări după ea. Brațele sale, cu palmele desfăcute, se întindeau când la dreapta, când la stânga, după cum punctul acela negru sărea când ici, când colo. S-ar fi spus că înoată la suprafața pământului încins, făcând gesturile pe care un înotător le face la suprafața apei.

Dar osteneală zadarnică! Mâinile sale frământau aerul fără să prindă nimic. Insecta îi scăpa mereu de parcă și-ar fi bătut joc de el, până când, în cele din urmă, ajunsă în frunzișul verde, își luă din nou zborul, după ce mai întâi atinse urechea vărului Benedict cu bâzâitul foarte puternic și parcă și mai ironic al aripilor sale de coleopteră.

— Afurisită gânganie! strigă din nou vărul Benedict. Iar mi-a scăpat! Blestemat hexapod! Și când te gândești că îți rezervasem un loc de cinste în colecție! Ei bine, nu! Nu te las cu una, cu două! Am să mă țin scai de tine și tot am să te prind!

Nenorocosul văr uită că, cu ochii săi miopi, nu putea să mai vadă manticora în frunziș. Dar nu-și mai dădea seama ce se petrece cu el. Furia, necazul îl scoseseră din minți. El și numai el era de vină în toată întâmplarea! Dacă ar fi pus mâna de la început pe insectă, în loc s-o lase liberă, nimic din toate acestea nu s-ar mai fi întâmplat și minunatul exemplar de manticoră africană, care poartă un nume de animal fabulos, cu cap de om și trup de leu, s-ar afla acum în mâinile sale.

Vărul Benedict își ieșise din fire. Nici nu-i trecea prin minte că o întâmplare cu totul neprevăzută îi dăduse libertatea. Încă nu se dumerise că galeria prin care se strecurase răspundea de partea cealaltă a gardului și că, deci, ieșise din curtea lui Alvez. El nu știa decât că se găsea în pădure, iar pe sub copaci zbura o manticoră pe care voia să pună mâna cu orice preț!

Iată-l, așadar, alergând prin pădurea aceea deasă, fără să-și dea măcar seama de ce face, închipuindu-și pesemne că vede mereu prețioasa insectă și bătând aerul cu brațele sale lungi, ca un păianjen gigant. Nu se întreba nici încotro merge, nici cum va găsi drumul la înapoiere, dacă bineînțeles se va mai înapoia. Se afundă astfel o milă bună în pădure, fără să-i treacă prin minte că s-ar putea întâlni cu vreun băștinaș sau că ar putea fi atacat de vreo fiară sălbatică.

Deodată, trecând pe lângă un hățiș, o făptură uriașă se năpusti asupra lui. Pe urmă, așa cum ar fi făcut și vărul Benedict cu o manticoră, făptura aceea îl prinse cu o mână de ceafă, cu cealaltă de fundul pantalonilor și, fără să-i dea răgaz să se dezmeticească, pieri cu el în desișul pădurii.

Nu mai încăpea nicio îndoială că vărul Benedict pierduse în ziua aceea cel mai bun prilej de a se putea numi cel mai fericit entomolog de pe toate cele cinci continente!