O sută de mile în zece zile
Călătorii care străbat codri și câmpii, când se culcă în pădure sub cerul liber, sunt deșteptați de obicei de urlete fantastice și neplăcute. În concertul acesta de dimineață distingi cotcodăceli, grohăieli, cârâituri, mârâieli, chelălăieli și aproape și glasuri omenești.
Maimuțele sunt cele care salută în felul acesta zorii zilei. Printre ele se găsește mica „marichina”, apoi maimuța cu mască pestriță, numită „mono cenușiu”, a cărei blană este folosită de indieni pentru a-și îmbrăca paturile puștilor, „saguanii”, pe care-i recunoști după cele două smocuri lungi de păr, și alte multe specii din această numeroasă familie.
Dintre aceste maimuțe, cele mai interesante sunt, fără îndoială, așa-numitele „gueribas”, cu chip ca de diavol și care stau agățate de pomi, cu coada înfășurată de vreo creangă. În zorii zilei, maimuțoiul cel mai bătrân din grup intonează cu glas gros și înfiorător o psalmodie monotonă. Este baritonul trupei. Tinerii tenori repetă după el simfonia dimineții. Indienii spun atunci că maimuțele gueribas își fac rugăciunea.
Dar în dimineața aceea, se pare că maimuțele nu-și „făceau rugăciunea”, căci nu au fost auzite, deși glasul lor răsună de obicei până departe, fiind produs de vibrația rapidă a unui fel de tobă osoasă, formată dintr-o umflătură a osului hioid din gât.
Pe scurt, dintr-un motiv sau altul, nici maimuțele gueribas, nici saguanii și nici alte cuadrumane din această uriașă pădure nu intonară în această dimineață concertul lor obișnuit.
Liniștea aceasta i-ar fi nemulțumit pe indienii nomazi. Asta nu din pricină că băștinașii s-ar da în vânt după acest fel de muzică corală, ci pentru că tare le place să vâneze maimuțe, deoarece carnea acestora este foarte bună de mâncat, mai ales când e și afumată.
Cu siguranță că Dick Sand și tovarășii lui nu cunoșteau obiceiurile maimuțelor gueribas, căci altfel liniștea care domnea i-ar fi pus pe gânduri. Se deșteptară, așadar, unul după altul, întremați după cele câteva ceasuri de odihnă netulburate de niciun motiv de alarmă. Micul Jack n-a fost printre ultimii care-și întindeau brațele să le dezmorțească. Primul lui gând a fost să-l întrebe pe Hercule dacă a mâncat vreun lup peste noapte. Dar nu venise pe-acolo niciun lup, așa că Hercule nu luase încă gustarea de dimineață.
De altfel, toți erau tot atât de flămânzi ca Hercule, așa că, după rugăciunea de dimineață, Nan începu să pregătească masa.
Felurile de mâncare erau aceleași ca la cina de ieri-seară, dar nu făcu nimeni mofturi, căci pofta de mâncare le era și mai mult mărită de aerul proaspăt al dimineții. Și, mai ales, trebuiau să recapete puteri pentru o zi întreagă de drum. Vărul Benedict înțelese poate pentru întâia oară că a mânca nu e un act indiferent sau fără de folos în viață. Declară numai că nu venise doar „în vizită” prin aceste meleaguri, pentru a se plimba cu mâinile în buzunare, și-i atrase atenția lui Hercule că o să aibă de-a face cu el, în cazul când o să-l împiedice din nou să prindă „cocuyos” și alte muște luminoase.
Părea însă că amenințarea aceasta nu-l sperie prea mult pe uriaș. Totuși, doamna Weldon îl luă deoparte și-i spuse că putea să-l mai lase pe „copilul ei cel mare” să o ia razna în dreapta și în stânga. Dar numai să nu-l piardă din ochi. Vărul Benedict nu trebuia oprit cu totul de la îndeletniciri atât de plăcute pentru vârsta lui.
La ora șapte dimineața, mica trupă o porni din nou către răsărit, păstrând aceeași ordine de marș ca în ajun.
În fața lor se întindea mereu numai pădure. Pe acest teritoriu virgin, unde căldura și umezeala se îngemănau pentru a face să crească vegetația, trebuia să te aștepți ca regnul vegetal să se arate în toată splendoarea lui. Latitudinea pe care se afla acest podiș era cuprinsă aproape în zona tropicală, așa că în unele luni ale verii soarele trecea la zenit potopind pământul cu razele sale perpendiculare. Exista, așadar, o cantitate uriașă de căldură înmagazinată în aceste terenuri, ale căror straturi adânci păstrau tot timpul umezeala. Nimic mai măreț decât această succesiune de păduri sau, mai curând, această pădure fără sfârșit…!
Totuși, Dick Sand constatase ceva: după cum spunea Harris, se aflau în regiunea pampasului. Dar, în limba indienilor quichua, cuvântul „pampas” înseamnă câmpie. Dacă nu-l înșela memoria, aceste câmpii prezintă următoarele caracteristici: lipsă totală de apă, de arbori, de stânci; belșug luxuriant de scaieți în anotimpul ploilor, scaieți care ajung aproape arbuști în anotimpul cald și formează tufe de nepătruns; de asemenea, foarte mulți arbori pitici și arbuști spinoși. Toate acestea dau pampasului o înfățișare de câmpie stearpă și pustie.
Dar priveliștea nu era deloc așa, de când mica trupă condusă de american părăsise țărmul oceanului. Dimpotrivă, pădurea se întindea mereu până la marginea zării. Nu! Nu ăsta era pampasul așa cum și-l închipuise tânărul elev-marinar! Oare – așa cum spusese Harris – natura glumise creând o regiune cu totul deosebită în acest podiș al Atacamei, despre care, de altfel, nu știa nimic altceva decât că este unul din cele mai mari pustiuri ale Americii de Sud, între Anzi și Oceanul Pacific?
În ziua aceea, Dick Sand puse americanului câteva întrebări în această privință și-i împărtăși nedumerirea lui, pricinuită de această înfățișare ciudată a pampasului. Dar Harris îl lămuri repede, dându-i amănuntele cele mai exacte asupra acestei părți a Boliviei. În cursul discuției, Dick Sand putu să-și dea seama că Harris avea cunoștințe foarte bogate asupra ținutului.
— Ai dreptate, tinere, spuse el. Adevăratul pampas este chiar așa cum ai citit în cărțile de călătorii, adică o câmpie aproape pustie și de multe ori greu de străbătut. Seamănă cu savanele noastre din America de Nord, numai că acelea sunt mai mlăștinoase. Așa cum este pampasul din Rio Colorado, așa sunt și stepele numite „llanos”, din Orinoco și din Venezuela. Dar aici ne aflăm într-un ținut a cărui înfățișare mă uimește până și pe mine. E adevărat că merg pentru prima oară pe această cale, de-a curmezișul podișului, știind însă că, în felul acesta, scurtăm drumul. Dar, deși n-am mai străbătut niciodată regiunea asta, știu că se deosebește cu totul de adevăratul pampas, pe care îl poți găsi nu între Cordilierii de Vest și lanțul înalt al munților Anzi, ci dincolo de acești munți, în toată partea răsăriteană a continentului, până la malurile Atlanticului.
— Așadar, o să trebuiască să trecem peste lanțul Anzilor? întrebă repede Dick Sand.
— Nu, prietene, nu, răspunse americanul, zâmbind. Am spus doar „îl poți găsi” și nu „îl vei găsi”. Liniștește-te! N-o să părăsim podișul ăsta, a cărui cea mai mare înălțime nu trece de o mie cinci sute de picioare. Îți spun drept că dacă ar fi trebuit să trecem peste Cordilieri numai cu mijloacele de transport pe care le avem, apoi nu v-aș fi îndemnat niciodată la o asemenea aventură.
— Desigur că, într-un asemenea caz, ar fi fost mult mai bine s-o pornim de-a lungul coastei, spre nord sau spre sud, răspunse Dick.
— Oh, de o sută de ori mai bine! răspunse Harris. Dar hacienda San Felice e așezată dincoace de Cordilieri, așa că n-o să ne fie prea greu nici acum, la început, și nici către sfârșitul drumului.
— Și nu ți-e teamă că te-ai putea rătăci prin pădurile astea pe care le străbați pentru întâia oară? întrebă Dick Sand.
— Nu, tinere, nu! răspunse Harris. Știu prea bine că pădurea asta e ca o mare uriașă sau, mai bine-zis, ca fundul unei mări, de unde niciun marinar n-ar putea să se ridice la suprafață ca să-și dea seama unde se află. Dar cum sunt obișnuit cu călătoriile prin pădure, știu să-mi găsesc calea după felul cum cresc anumiți copaci, după direcția frunzelor lor, după ondulația sau compoziția pământului și după o mie de alte amănunte care scapă unui ochi neexperimentat. Fii sigur că am să te conduc atât pe dumneata, cât și pe ai dumitale acolo unde trebuie să ajungeți!
Toate aceste lucruri erau spuse pe un ton foarte sigur. Dick Sand și cu Harris mergeau tot timpul în fruntea grupului, așa că puteau sta de vorbă adesea, fără ca altcineva să-i audă. Dacă elevul-marinar se simțea cuprins de vreo neliniște, pe care americanul nu putea s-o împrăștie, prefera să n-o mai spună și celorlalți. Zilele de 8, 9, 10, 11 și 12 aprilie trecură una după alta, fără să se întâmple ceva neobișnuit. Nu făceau mai mult de opt până la nouă mile în douăsprezece ore. Orele de masă sau de odihnă erau respectate cu regularitate și, deși arătau puțin cam obosiți, starea sănătății lor era satisfăcătoare.
Doar micul Jack începuse să sufere puțin în urma acestei vieți duse în pădure, viață cu care nu era obișnuit și care începea să fie destul de monotonă pentru el. Și apoi, cei mari nu-și ținuseră toate făgăduielile pe care le făcuseră! Paiațele de cauciuc și păsările-muște, toate aceste minunății păreau că se îndepărtează mereu. Fusese vorba să i se arate și cei mai frumoși papagali din lume, care se găseau fără îndoială în aceste păduri bogate. Unde erau oare papagalii cu pene verzi, a căror patrie este ținutul acesta? Dar papagalii „aras”, cu cozi lungi, ascuțite și viu colorate, care nu se așează niciodată pe pământ, și papagalii „camindes” care trăiesc numai în ținuturile tropicale? Dar micii papagali multicolori și, în sfârșit, toate speciile de astfel de păsări guralive, care, după spusele indienilor, mai vorbesc încă în limba triburilor dispărute?
Dar dintre acești papagali, micul Jack nu-i vedea decât pe cei „jako”, cenușii, cu coada roșie, care mișunau prin copaci. Acești jako nu-i erau însă necunoscuți, căci pot fi întâlniți în toate părțile lumii. Pe ambele continente, acești papagali umplu casele cu trăncănitul lor nesuferit, căci din toată familia papagalilor ei învață cel mai ușor să vorbească.
Mai trebuie adăugat că dacă Jack nu era mulțumit, apoi nici vărul Benedict nu se simțea mai bine. E drept că fusese lăsat să mai alerge nițeluș încolo și încoace. Totuși, nu găsea nicio insectă demnă de a-i îmbogăți colecția. Seara, licuricii refuzau cu încăpățânare să-i iasă în cale și să-l atragă prin fosforescența toracelui lor. Natura părea că-și bate joc de nefericitul entomolog, care devenise nemaipomenit de ursuz.
Marșul către nord-est continuă în aceleași condițiuni timp de patru zile. La 16 aprilie, drumul pe care-l parcurseseră de la coastă nu putea fi socotit la mai puțin de o sută de mile. Dacă Harris nu se rătăcise – și el susținea acest lucru cu tărie – hacienda San Felice nu mai era decât la douăzeci de mile depărtare de punctul unde poposiseră în ziua aceea. Nu vor mai trece, deci, nici patruzeci și opt de ore până când micul grup va avea un adăpost bun, unde va putea în sfârșit să se odihnească, după atâtea greutăți îndurate.
Dar deși podișul fusese străbătut aproape în întregime prin partea de mijloc, niciun băștinaș, niciun călător pribeag nu fusese întâlnit prin pădurea uriașă.
Dick Sand era din ce în ce mai necăjit, dar fără să spună cuiva, că nu eșuaseră într-un alt punct al țărmului. Mai la sud sau mai la nord ar fi dat peste vreun orășel, sat sau plantație, așa că doamna Weldon și tovarășii săi ar fi găsit de multă vreme un adăpost.
Dar dacă ținutul părea părăsit de om, animalele se arătară mai des în ultimele zile. Uneori se auzea un țipăt lung și plângător, pe care Harris îl atribuia unuia din acele mari tardigrade, obișnuite în aceste nesfârșite regiuni împădurite, și care se numesc „ais”.
Tot în ziua aceea, în timpul popasului de prânz, un șuierat spintecă aerul, răsunând atât de straniu, încât o neliniști pe doamna Weldon.
— Ce este oare? întrebă dânsa, ridicându-se repede.
— Un șarpe! strigă Dick Sand, care, cu pușca încărcată, se repezi în fața doamnei Weldon.
Era foarte posibil ca o reptilă să se fi furișat prin ierburi până la locul de popas. N-ar fi fost de mirare să fie unul din uriașii „sucurus”, un fel de boa care ajunge uneori la o lungime de patruzeci de picioare.
Harris o liniști îndată pe doamna Weldon și îl chemă înapoi pe Dick Sand, care fusese imediat urmat de credincioșii negri. După părerea lui Harris, șuieratul acesta nu putea fi produs de un șarpe „sucurus”, deoarece el nu șuieră, ci arăta prezența unor patrupede inofensive, destul de numeroase în acest ținut.
— Liniștiți-vă și nu faceți nicio mișcare care ar putea să sperie aceste animale! spuse Harris.
— Ce fel de animale? întrebă Dick Sand, care își făcea o datorie de conștiință să întrebe și să-l facă pe american să vorbească.
Acesta, de altfel, nu se lăsa niciodată prea mult rugat.
— Sunt antilope, prietene, spuse Harris.
— Oh! Cum aș vrea să le văd! izbucni Jack.
— E destul de greu, puișorule, spuse americanul. Foarte greu!
— N-am putea încerca să ne apropiem de aceste antilope șuierătoare? continuă Dick Sand.
— Oh, n-o să faci nici trei pași, răspunse americanul clătinând din cap, și o să le și pui pe fugă, așa că te sfătuiesc să nu te ostenești!
Însă Dick Sand avea motivele lui să fie curios. Voia să se convingă, și cu pușca în mână se furișă prin iarbă. Dar, imediat, vreo douăsprezece gazele zvelte, cu coarne mici și ascuțite, trecură prin fața lui ca vântul. Blana lor, de un roșcat aprins, părea un nor de foc prin bălăriile înalte.
— Nu ți-am spus eu? îi zise Harris, după ce elevul-marinar se înapoie.
Dacă antilopele acelea, atât de ușoare, au fost cu adevărat greu de văzut, nu același lucru se întâmplă cu un alt grup de animale, peste care au dat în aceeași zi. Acestea au putut fi văzute – deși nu prea limpede – dar apariția lor prilejui o convorbire destul de ciudată între Harris și unii din tovarășii lui.
Seara, pe la orele patru, mica trupă se oprise o clipă lângă o poiană. Deodată, vreo trei-patru animale cu picioare lungi năvăliră dintr-un tufiș, la vreo sută de pași depărtare, apoi o rupseră la fugă.
În ciuda sfaturilor americanului, de astă dată tânărul marinar puse repede pușca la umăr și trase într-unul din animale. Dar în clipa în care glonțul pornise pe țeavă, Harris îi dădu o lovitură peste armă.
Așa că Dick Sand greși ținta, cu toate că ochise cu dibăcia-i obișnuită.
— Fără împușcături! Fără împușcături! spuse americanul.
— Nemaipomenit! Astea-s girafe! strigă Dick Sand, fără să dea alt răspuns observației lui Harris.
— Girafe? repetă Jack, ridicându-se în șaua calului. Unde sunt animalele astea mari?
— Girafe! exclamă doamna Weldon. Apoi adăugă: Te înșeli, dragă Dick. Nu există girafe în America.
— Chiar așa, spuse și Harris, care părea destul de mirat. În țara asta nu există girafe!
— Atunci?… spuse Dick Sand.
— Nu știu ce să mai cred! răspunse Harris. Oare nu te-au înșelat ochii, prietene, iar animalele astea nu vor fi fost mai curând struți?
— Struți? repetară Dick Sand și doamna Weldon, uitându-se surprinși unul la altul.
— Da! Doar niște struți… repetă Harris.
— Dar struții sunt păsări, continuă Dick Sand. N-au decât două picioare!
— Ei bine, răspunse Harris, mie mi s-a părut că animalele acelea care au fugit atât de repede erau bipede!
— Bipede! exclamă tânărul marinar.
— Ba eu cred că am văzut destul de bine că erau animale cu patru picioare! spuse atunci doamna Weldon.
— Și eu la fel, adăugă bătrânul Tom, iar Bat, Austin și Acteon spuseră că tot așa au văzut și ei.
— Struți cu patru picioare! exclamă Harris, izbucnind în râs. Iată un lucru caraghios.
— Desigur că ar fi caraghios! răspunse Dick Sand. Numai că noi am crezut că vedem girafe și nu struți.
— Nu, tinere, nu! adăugă Harris. Sunt sigur că ați văzut greșit. Aceasta se explică prin repeziciunea cu care au fugit animalele acelea. De altfel, s-a întâmplat de multe ori ca unii vânători să se înșele la fel cum te-ai înșelat și dumneata acum, fiind totuși de cea mai perfectă bună credință.
Ceea ce spunea americanul era cu putință. Privind de la o oarecare distanță un struț înalt și o girafă de înălțime mijlocie, e greu de făcut vreo deosebire. Fie că e vorba de cioc, fie că e vorba de bot, și unul și altul sunt cocoțate la capătul unui gât lung, răsturnat pe spate, așa că la nevoie se poate spune că un struț este o jumătate de girafă. Nu-i lipsesc decât picioarele dinapoi. Așadar, acest biped și acest patruped, trecând repede și pe neașteptate prin fața ochilor, pot uneori să fie luați unul drept celălalt.
De altfel, cea mai sigură dovadă că doamna Weldon și ceilalți se înșelau e faptul că în America nu există girafe. Dick Sand făcu atunci această reflecție:
— Dar eu credeam că nu numai girafele, dar nici struții nu trăiesc în Lumea Nouă.
— Te înșeli, tinere, răspunse Harris. În America de Sud există o specie numită „nandu”, din care fac parte și struții pe care i-ai văzut.
Harris avea dreptate. Nandu, o pasăre cu picioare lungi, este destul de obișnuită în câmpiile Americii de Sud și carnea ei e bună de mâncat când pasărea e tânără. Această vietate voinică, a cărei înălțime depășește uneori doi metri, are ciocul drept, aripile lungi și acoperite cu pene stufoase de culoare albăstrie și picioare cu trei degete, terminate cu gheare – deosebire esențială față de struții din Africa.
Aceste amănunte exacte i-au fost spuse de Harris, care părea să cunoască foarte bine caracteristicile păsării. Dick, doamna Weldon și tovarășii ei trebuiră să-și recunoască greșeala.
— De altfel, adăugă Harris, e cu putință să mai întâlnim alt cârd de struți. Căutați atunci să vă uitați mai bine la ei și să nu mai luați păsările drept patrupede! Dar, mai ales, tinere, nu uita sfatul meu și nu mai trage cu pușca în niciun fel de animal! Nu suntem nevoiți să vânăm ca să ne facem rost de hrană, și îți repet că nu trebuie ca prezența noastră în această pădure să fie trădată prin bubuituri de armă.
Totuși, Dick Sand stătea pe gânduri. O nouă bănuială își croise drum în mintea lui.
A doua zi, 17 aprilie, porniră din nou la drum. Americanul îi asigură că nu vor trece nici douăzeci și patru de ore până când mica trupă va poposi la hacienda San Felice.
— Acolo, doamnă Weldon, adăugă el, veți primi toate îngrijirile de care aveți nevoie. Vă veți odihni și sunt sigur că, în câteva zile, o să fiți pe deplin întremată. Poate că nu o să vă simțiți în această fermă ca în locuința dumneavoastră din San Francisco, cu care sunteți obișnuită, dar veți vedea că nici locuințele noastre nu sunt lipsite cu totul de confort. Nu suntem nici noi chiar niște sălbatici.
— Domnule Harris, răspunse doamna Weldon, dacă nu vă putem oferi decât mulțumiri pentru binevoitorul dumneavoastră ajutor, cel puțin fiți sigur că vi le oferim din toată inima. De altfel, e și timpul să ajungem!
— Ați obosit, doamnă Weldon?
— De mine puțin îmi pasă, dar văd cum micul meu Jack se topește pe zi ce trece! A început să aibă friguri la anumite ore.
— Vedeți, răspunse Harris, clima acestui podiș e foarte sănătoasă, dar, din nenorocire, în martie și în aprilie bântuie uneori frigurile.
— Așa este, spuse atunci Dick Sand, dar natura, care totdeauna și pretutindeni este prevăzătoare, a pus leacul alături de boală.
— Cum asta, prietene? întrebă Harris, care părea că nu înțelege.
— Nu suntem oare în ținutul arborilor de chinină? răspunse Dick.
— Într-adevăr, spuse Harris, ai perfectă dreptate. Arborii care dau prețioasa coajă febrifugă sunt aici la ei acasă.
— Mă miră chiar, adăugă Dick Sand, că n-am văzut niciunul.
— Ei, prietene, răspunse Harris, arborii aceștia nu se pot deosebi ușor. Deși uneori sunt înalți, cu frunzele mari, cu flori trandafirii și mirositoare, totuși nu pot fi descoperiți ușor. Arareori cresc în tufe. De obicei sunt presărați prin pădure, iar indienii, care recoltează coaja de chinină[11], nu-i recunosc decât după frunzișul lor mereu verde.
— Domnule Harris, se rugă doamna Weldon, dacă dăm peste vreun arbore, arată-mi-l și mie.
— De bună seamă, doamnă Weldon. Veți găsi însă la fermă sulfat de chinină. E mai bun pentru febră decât simpla coajă a copacului.
Această ultimă zi a călătoriei trecu fără să se mai întâmple ceva deosebit. Veni seara și popasul pentru noapte fu organizat ca de obicei. Până atunci nu plouase. Vremea începea să se schimbe însă, căci o boare umedă și caldă se ridică de pe pământ și formă în curând o ceață de nepătruns.
Trebuia să înceapă anotimpul ploilor. Din fericire, mica trupă avea să se bucure chiar a doua zi de un adăpost confortabil, oferit cu multă ospitalitate. Doar câteva ore mai trebuiau să treacă până să ajungă acolo.
Deși după părerea lui Harris – care nu putea socoti distanța parcursă decât după timpul cât durase călătoria – se aflau doar la șase mile de fermă, au fost totuși luate ca de obicei toate măsurile de prevedere pentru noapte. Tom și tovarășii săi trebuiau să stea de veghe pe rând. Dick Sand ținu ca nimic să nu fie neglijat în această privință. Acum, mai mult ca oricând, nu voia să renunțe la prudența lui obișnuită, căci o bănuială îngrozitoare începea să i se strecoare în suflet. Deocamdată însă nu voia să spună nimic.
Adăpostul fusese orânduit sub un pâlc de arbori mari. Din pricina oboselii, doamna Weldon și ai săi adormiră imediat, când deodată fură treziți de un țipăt puternic.
— Ei! Ce s-a întâmplat? întrebă Dick Sand, care sări primul în picioare.
— Eu! Eu am țipat! răspunse vărul Benedict.
— Ce ai? întrebă doamna Weldon.
— Am fost mușcat!
— De un șarpe?… întrebă înspăimântată doamna Weldon.
— Nu, nu! Nu e șarpe, e insectă! răspunse vărul Benedict. Aha, am prins-o! Am prins-o!
— Ei bine, strivește gângania și lasă-ne să dormim în pace, domnule Benedict, spuse Harris.
— Să strivesc o insectă?! strigă vărul Benedict. Nu se poate! Nu se poate! Trebuie să văd ce este!
— Vreun țânțar, spuse Harris, dând din umeri.
— Ba deloc! E o muscă, răspunse vărul Benedict, și încă o muscă dintre cele mai ciudate.
Dick Sand aprinse o mică lanternă de mână și o apropie de vărul Benedict.
— Sfântă milostivire! strigă acesta. În sfârșit, o mângâiere și pentru mine! Am făcut o mare descoperire!
Sărmanul om delira de fericire. Își privea musca cu niște ochi în care se citea bucuria triumfului. Ar fi sărutat-o cu cea mai mare plăcere.
— Dar ce naiba este? întrebă doamna Weldon.
— Un dipter, verișoară, un dipter faimos!
Și vărul Benedict le arătă o muscă mai mică decât o albină, de culoare închisă, cu dungi galbene pe partea de dedesubt a trupului.
— Nu e veninoasă? întrebă din nou doamna Weldon.
— Nu, verișoară, cel puțin pentru oameni, nu. Dar pentru animale, pentru antilope, pentru bivoli, pentru elefanți… e altceva… Ah! Iubita mea insectă!
— O să ne spuneți odată, domnule Benedict, ce fel de muscă mai e și asta? izbucni Dick Sand cu nerăbdare.
— Musca aceasta, răspunse entomologul, musca aceasta pe care o țin între degete, musca aceasta… este o muscă țețe! Dipterul acesta faimos face cinste unui întreg ținut, și până acum nu s-a găsit niciodată o muscă țețe în America!
Dick Sand nu îndrăzni să-l întrebe pe vărul Benedict care este singura parte a lumii unde se găsește înfricoșătoarea muscă țețe.
Curând după această întâmplare, tovarășii elevului-marinar se adânciră din nou în somnul întrerupt. Dick Sand însă nu mai închise ochii toată noaptea, cu toată oboseala care îl copleșea.