S. V.
Pilgrim pornise din nou spre est, încercând să înainteze cât mai repede. Căpitanul Hull era tot timpul necăjit din pricină că nu aveau vânt prielnic; asta nu pentru că o întârziere de o săptămână sau două pe drumul Noua Zeelandă – Valparaiso l-ar fi îngrijorat prea mult, ci din cauza oboselii pe care această întârziere o putea pricinui pasagerei sale. Dar doamna Weldon nu se plângea și îndura cu răbdare greutățile.
Chiar în ziua aceea, la 2 februarie, către seară, epava fu lăsată în urmă.
Căpitanul Hull se ocupă în primul rând de instalarea în condiții cât mai bune a lui Tom și a tovarășilor săi. Postul echipajului de pe Pilgrim, amenajat pe punte în formă de șopron, ar fi fost prea mic pentru toți. Atunci dădu dispoziții să se facă un fel de paturi sub puntea de la prova. De altminteri, oamenii aceștia de treabă, obișnuiți cu muncile grele, erau modești din fire. Pe o vreme frumoasă, caldă și uscată, această locuință îi va putea adăposti tot drumul.
Viața de la bord, trezită o clipă din monotonia de fiecare zi, își reluă cursul.
Tom, Austin, Bat, Acteon și Hercule ar fi vrut să le fie cât mai de folos celor de pe Pilgrim. Dar cu vânturile astea, bătând din aceeași direcție, nu mai era nimic de făcut odată ce pânzele erau întinse. De câte ori era însă vorba de vreo schimbare a direcției pânzelor, bătrânul negru și tovarășii lui se grăbeau să dea ajutor echipajului: și trebuie să mărturisim că, de câte ori uriașul Hercule punea mâna, se cunoștea. Negrul acesta viguros, înalt de șase picioare, făcea singur cât o macara!
Era o fericire pentru micul Jack să-l privească pe uriaș. Nu-i era frică de el, iar când Hercule îl sălta în brațe ca pe o păpușă, copilul scotea țipete de bucurie care nu se mai terminau.
— Ridică-mă sus de tot! spunea micul Jack.
— Poftim, domnule Jack! răspundea Hercule.
— Nu-i așa că sunt greu?
— Nici nu simt!
— Bine, atunci mai sus! Cât ți-e brațul de lung!
Și Hercule, ținând în palma lui mare piciorușele copilului, îl plimba pe sus, așa cum fac acrobații la circ. Jack se vedea mare, mare, și tare-i mai plăcea! Căuta chiar „să se lase greu”, lucru de care colosul nici nu-și dădea seama.
Așadar, Dick Sand și Hercule erau cei doi prieteni ai micului Jack. Curând își făcu și un al treilea prieten. Pe Dingo.
Am spus mai înainte că Dingo era un câine nu prea prietenos. Aceasta se datora, fără îndoială, faptului că nu se împăca cu oamenii de pe Waldeck. Pe bordul lui Pilgrim, însă, lucrurile se schimbară. Pesemne că Jack înmuiase inima acestui frumos animal, căci începu să se joace cu băiețașul, căruia îi plăcea tare mult acest joc. Se dovedi îndată că Dingo era unul dintre câinii care se împacă bine cu copiii. La rândul lui, Jack nu-i făcea niciun rău. Plăcerea lui cea mai mare era să-l prefacă pe Dingo într-un „cal” tare focos. Și trebuie să recunoaștem că Jack avea toate motivele să fie încântat de „calul” său, care era, bineînțeles, mai bun decât un patruped de carton, fie el chiar cu rotițe la picioare. Jack galopa pe deșelate pe Dingo, iar acesta era bucuros să se lase călărit; la drept vorbind, Jack nu era mai greu pentru el decât ar fi fost o jumătate de jocheu pentru un cal de curse. Dar și provizia de zahăr din cămară scădea în fiecare zi!
Dingo ajunse curând răsfățatul întregului echipaj. Numai Negoro continua să evite orice întâlnire cu el. Ura câinelui față de omul acesta era pe cât de vie, pe atât de inexplicabilă.
Deși-l iubea atât de mult pe Dingo, micul Jack nu-l uitase nici pe Dick Sand, prietenul lui de demult. Elevul-marinar își petrecea tot timpul liber alături de băiețaș. Doamna Weldon, bineînțeles, era foarte mulțumită de această prietenie.
Într-una din zile, și anume la 6 februarie, doamna Weldon, discutând cu căpitanul Hull, aduse vorba despre Dick Sand. Acesta, la rându-i, îi aduse lui Dick Sand cele mai mari laude.
— Băiatul ăsta, îi spuse doamnei Weldon, o să fie într-o zi un marinar strașnic; sunt sigur de asta. Are într-adevăr instinctul mării, și acest instinct îi înlocuiește lipsurile în cunoașterea acelor taine ale meseriei pe care nu le stăpânește încă. Este uimitor cât de multe știe. Când te gândești la puținul timp pe care l-a avut pentru învățătură!
— Și unde mai pui că este și un element bun, un băiat de încredere, mult superior celor de vârsta lui și care nu și-a atras nici cea mai mică observație de când îl cunoaștem, răspunse doamna Weldon.
— Da, este un element bun, iubit și apreciat de toți, întregi căpitanul Hull.
— Știu că soțul meu are de gând să-l înscrie la un curs de hidrografie după această călătorie, ca să poată obține mai târziu brevet de căpitan, spuse doamna Weldon.
— Domnul Weldon are dreptate, răspunse căpitanul Hull. Dick va face cu siguranță cinste marinei americane.
— Bietul orfan și-a început viața atât de trist! observă doamna Weldon. Viața i-a fost o școală grea!
— Fără îndoială, doamnă Weldon, dar lecțiile nu i-au fost în zadar: a înțeles că trebuie să se descurce singur în viață și este pe drumul cel bun!
— Da, pe drumul datoriei!
— Priviți-l acum, doamnă Weldon, reluă căpitanul Hull. Șade la cârmă cu privirea ațintită în direcția arborelui trinchet. Nici cea mai mică neatenție din partea acestui tânăr marinar, deci nicio deviere a vasului. Dick Sand are de pe acum siguranța unui timonier bătrân! Bun început pentru un marinar! Meseria noastră, doamnă Weldon, este din acelea pe care trebuie să le începi de copil. Cine nu a fost mai întâi mus n-o să ajungă niciodată un marinar cum trebuie, cel puțin nu în marina comercială. Pentru un om al mării totul trebuie să fie prilej de învățătură, astfel ca atunci când urmează să ia vreo hotărâre sau să acționeze, să facă aceasta și din instinct, dar și cu mintea.
— Dar și în marina de război sunt destui ofițeri buni, adăugă doamna Weldon.
— Desigur, răspunse căpitanul Hull, dar, după mine, cei mai buni sunt aceia care și-au început cariera din copilărie. Fără să mai vorbesc de Nelson și de alți câțiva, cei mai buni marinari au fost mai întâi muși.
Tocmai atunci apăru prin tambuchiul de la pupa și vărul Benedict, mereu dus pe gânduri și tot atât de străin de lumea aceasta cum va fi proorocul Ilie când se va întoarce pe pământ. Vărul Benedict începu să meargă încoace și încolo pe punte, ca un apucat de ducă-se pe pustii, scormonind cu privirea crăpăturile bastingajului, scotocind pe sub cotețele de găini, plimbându-și palma pe la încheieturile punții unde se scorojise rășina.
— Ce mai faci, vere Benedict? întrebă doamna Weldon. Cum stai cu sănătatea?
— Bine… verișoară Weldon… bineînțeles că bine… dar abia aștept să ajungem la țărm.
— Dar ce căutați atât de grijuliu sub bancă, domnule Benedict? întrebă căpitanul Hull.
— Insecte, domnule, insecte! răspunse vărul Benedict. Ce altceva ați vrea să caut, dacă nu insecte?
— Insecte?! Trebuie să vă resemnați, căci nu pe mare vă veți îmbogăți colecția!
— De ce nu, domnule? Nu-i deloc imposibil să dau chiar aici pe bord peste câteva exemplare de…
— Vere Benedict, îl întrerupse doamna Weldon, ai tot dreptul să-l blestemi pe căpitanul Hull! Nava sa este atât de bine întreținută, încât n-o să poți vâna nimic.
Căpitanul Hull începu să râdă.
— Doamna Weldon exagerează, răspunse dânsul. Totuși, domnule Benedict, cred că vă pierdeți timpul cotrobăind prin cabine!
— O știu prea bine! izbucni vărul Benedict, dând din umeri. Am căutat degeaba până acum…
— Poate să găsiți libărci pe fundul calei, continuă căpitanul. Cred că asemenea gândaci nu prezintă interes pentru dumneavoastră.
— Credeți că nu prezintă niciun interes aceste ortoptere nocturne care au atras asupra lor blestemele lui Vergiliu și ale lui Horațiu? răspunse vărul Benedict, scoțându-și pieptul în afară… Să nu prezinte niciun interes aceste rude apropiate ale „periplanetei orientalis” și ale kakerlacului american, care locuiesc…
— Care mișună… îl corectă căpitanul Hull.
— Care domnesc pe bord… răspunse cu mândrie vărul Benedict.
— Plăcută domnie!
— Cum, dumneata nu ești entomolog, domnule?
— Niciodată pe propria-mi spinare!
— Ei, vere Benedict, spuse doamna Weldon zâmbind, te rog nu ne dori să fim mâncați de insecte numai de dragul științei.
— Eu nu doresc nimic altceva, verișoară Weldon, răspunse pătimașul entomolog, decât să adaug la colecția mea câteva exemplare rare, care să-i facă cinste.
— Nu ești mulțumit de ceea ce ai cucerit în Noua Zeelandă?
— Ba da, verișoară Weldon. Am avut norocul să găsesc una din acele staphylinide care n-au fost descoperite până acum decât la câteva sute de mile mai departe, în Noua Caledonie.
În momentul acela, Dingo, care se juca cu Jack, se apropie zburdând de vărul Benedict.
— Pleacă de-aici! mormăi acesta, împingând animalul.
— Să te-mpaci cu libărcile și să urăști câinii! exclamă căpitanul Hull. Vai, domnule Benedict!
— Un câine atât de bun! spuse micul Jack, cuprinzând cu mânuțele capul mare al lui Dingo.
— E drept… nu zic nu… răspunse vărul Benedict, dar ce vreți? Animalul ăsta nu mi-a îndreptățit speranțele pe care le-am avut când am dat cu ochii de el!
— Vai de mine! strigă doamna Weldon. Nu cumva sperai să-l poți clasa în ordinul dipterelor sau al himenopterelor?
— Nu, răspunse foarte serios vărul Benedict. Dar nu e așa că Dingo, cu toate că e de rasă neozeelandeză, a fost găsit pe coasta occidentală a Africii?
— E foarte adevărat, răspunse doamna Weldon. Tom l-a auzit adesea pe căpitanul de pe Waldeck spunând aceasta.
— Ei bine, credeam… speram… că acest câine va aduce cu sine câteva specimene de hemiptere, caracteristice faunei africane…
— Doamne sfinte! exclamă doamna Weldon.
— Și s-ar mai fi putut, adăugă vărul Benedict, ca vreun purice care intră-n piele sau care irită pielea… de o specie necunoscută încă…
— Auzi, Dingo? spuse căpitanul Hull. Auzi, dulăule? Nu ți-ai făcut datoria!
— Degeaba l-am puricat… adăugă entomologul cu mare părere de rău, n-am găsit nici măcar o insectă…!
— Pe care nădăjduiesc că ați fi ucis-o imediat și fără nicio cruțare! izbucni căpitanul Hull.
— Domnule, răspunse scurt vărul Benedict, află că sir John Franklin își făcea mustrări de conștiință pentru uciderea celei mai mici insecte, fie chiar și un țânțar, a cărui înțepătură este mai primejdioasă decât a puricelui; și totuși, John Franklin, trebuie să recunoașteți, a fost un om al mării ca puțini alții!
— Așa e, spuse căpitanul Hull, făcând o plecăciune.
— Într-o zi, când a fost pișcat îngrozitor de o dipteră, suflă peste ea și o goni, spunându-i, fără măcar să o tutuiască: „Ia du-te, mătăluță, lumea este destul de mare, așa că e loc pentru amândoi!”
— Hm! făcu căpitanul Hull.
— Chiar așa, domnule!
— Ei bine, domnule Benedict, răspunse căpitanul Hull, altcineva a spus vorbele astea, cu mult înainte de sir John Franklin.
— Altcineva?
— Da, și acel cineva este unchiul Toby.
— Un entomolog? întrebă repede vărul Benedict.
— Nu, unchiul Toby al lui Sterne. Acest unchi a rostit aceleași cuvinte făcând vânt unui țânțar care îl tot necăjea, dar pe care a crezut totuși că poate să-l tutuiască: „Du-te, dragul meu, i-a spus el, lumea este destul de mare și pentru mine, și pentru tine!”
— De treabă om acest unchi Toby! răspunse vărul Benedict. A murit?
— Cred și eu, răspunse serios căpitanul Hull, deoarece nici n-a existat.
Izbucniră cu toții în hohote de râs, uitându-se la vărul Benedict.
Asemenea discuții cu privire la entomologie și multe altele aveau loc adesea între cei de la bord. Datorită lor, multe ore lungi din această călătorie plictisitoare păreau mai plăcute și mai ușor de suportat. Marea era mereu frumoasă, dar vânturile îl sileau pe bricul-goeletă să navigheze strâns pe vânt. Pilgrim nu înainta decât foarte încet înspre est, din cauza brizei slabe; dorința cea mai vie a tuturor era să ajungă cât mai degrabă pe niște meleaguri cu vânturi mai prielnice.
Trebuie să spunem că, în timpul acesta, vărul Benedict încercase să-l inițieze pe tânărul elev-marinar în tainele entomologiei, dar Dick Sand se arăta destul de refractar față de aceste propuneri. Din lipsă de elevi, savantul îi luase în primire pe negri, care nu înțelegeau nimic din povestea asta. Tom, Acteon, Bat și Austin sfârșiră prin a da bir cu fugiții, așa că profesorul se trezi cu un singur elev, Hercule, pe care îl socotea având oarecari înclinări pentru a putea deosebi un parazit de o tisanură.
Așadar, uriașul negru trăia în lumea coleopterelor, a carnivorelor, a vânătorilor, a bombardierilor, a groparilor, a cicindelelor, a carabilor, a silfidelor, a pocnitorilor, a cărăbușilor, a rădaștelor, a tenebrionidelor, a gărgărițelor, a buburuzelor, studiind toată colecția vărului Benedict, nu fără ca acesta să tremure văzând gingașele exemplare între degetele groase ale lui Hercule, care aveau duritatea și forța unei menghine. Dar uriașul elev asculta cu atâta răbdare lecțiile profesorului, încât acesta avea de ce să-și permită unele riscuri.
În timp ce vărul Benedict lucra astfel, doamna Weldon nu-l lăsa pe micul Jack să stea fără ocupație: îl învăța să citească și să scrie. Cât despre socotit, prietenul lui mai mare, Dick Sand, îi dădea primele cunoștințe.
La vârsta de cinci ani, copilul este încă destul de fraged, așa că învățătura prin jocuri practice este mai potrivită decât lecțiile teoretice, desigur mai puțin atrăgătoare.
Jack învăța să citească nu după abecedar, ci cu ajutorul unor cuburi de lemn, care aveau pe ele litere imprimate cu roșu. Copilul se juca cu aceste cuburi, potrivindu-le în așa fel, încât să formeze cuvinte. Uneori, doamna Weldon lua cuburile, forma un cuvânt, pe urmă le amesteca și era rândul lui Jack să le așeze în aceeași ordine.
Băiețașului îi plăcea mult acest fel de a învăța să citească. Petrecea câteva ore pe zi, când în cabină, când pe punte, amestecând și potrivind literele alfabetului.
Joaca aceasta dădu loc într-o zi unei întâmplări atât de neașteptate, încât merită să fie povestită mai amănunțit.
În dimineața zilei de 9 februarie, Jack, tolănit pe punte, se juca formând un cuvânt, pe care bătrânul Tom trebuia să-l reconstituie după ce literele ar fi fost amestecate. Tom, cu mâna la ochi, așa cum stabiliseră, nu trebuia să vadă nimic și nici nu vedea nimic din ceea ce făcea băiețașul.
Din mulțimea aceea de litere – cam vreo cincizeci – unele erau litere mari, altele litere mici. Unele cuburi aveau și o cifră, ceea ce îngăduia să se formeze și numere, pe lângă cuvinte.
Cuburile erau orânduite pe punte și micul Jack lua când unul, când altul, pentru a compune un cuvânt – lucru greu de tot.
Dingo, care se învârtea de câteva minute în jurul copilului, se opri la un moment dat cu privirea fixă, cu laba dreaptă ridicată, dând nervos din coadă. Deodată, se repezi asupra unui cub, îl luă în gură și apoi îl lăsă jos pe punte, la câțiva pași de Jack.
Cubul acela avea o literă mare: litera „S”.
— Dingo, ce faci? Dingo! strigă băiețașul care se temuse mai întâi că litera „S” o să fie înghițită de câine.
Dar Dingo se înapoiase și, făcând aceeași mișcare, apucă alt cub și-l puse lângă primul. Pe cubul acesta era un „V” mare.
De data aceasta, Jack scoase un țipăt.
Auzindu-l țipând, doamna Weldon, căpitanul Hull și tânărul elev-marinar, care se plimbau pe punte, veniră în grabă la el. Micul Jack le povesti imediat cele întâmplate.
Dingo cunoștea literele; Dingo știa să citească. Era lucru sigur! Jack, cu ochii lui, văzuse asta!
Dick Sand voi să ia cele două cuburi ca să le dea înapoi prietenului său Jack, dar Dingo mârâi, arătându-și colții. Totuși, elevul-marinar reuși să ia două cuburi și le puse la un loc cu celelalte. Dingo se repezi din nou, înșfăcă aceleași litere și le duse iarăși mai la o parte. De data aceasta puse amândouă labele deasupra lor, părând hotărât să le păstreze cu orice preț. Cât despre celelalte litere ale alfabetului, păreau să nici nu existe pentru el.
— Ciudat lucru! spuse doamna Weldon.
— Foarte ciudat, într-adevăr, răspunse căpitanul Hull, uitându-se cu atenție la cele două litere.
— S. V., rosti doamna Weldon.
— S. V., repetă căpitanul Hull. Tocmai literele de pe zgarda lui Dingo!
Apoi se întoarse brusc spre bătrânul negru, întrebându-l:
— Tom, nu mi-ai spus oare dumneata că acest câine a fost găsit de puțină vreme de căpitanul de pe Waldeck?
— Ba da, domnule, răspunse Tom. Dingo nu se afla pe bord decât de cel mult doi ani.
— Și n-ai mai spus că acest câine fusese găsit de căpitanul de pe Waldeck pe coasta occidentală a Africii?
— Da, domnule, în jurul gurilor fluviului Congo. L-am auzit adesea pe căpitan spunând aceasta.
— Prin urmare, nu s-a aflat niciodată al cui a fost câinele și de unde se pripășise acolo?
— Niciodată, domnule. Un câine de pripas e mai de plâns decât un copil de pripas! Nu are cu el nicio hârtie care să arate al cui e și, mai mult încă, nu știe să vorbească.
Căpitanul Hull tăcu și rămase dus pe gânduri.
— Aceste două litere trezesc în dumneata vreo amintire? întrebă doamna Weldon, după câteva clipe de tăcere.
— Da, doamnă Weldon, o amintire sau mai curând o bănuială ciudată.
— Care?
— Aceste două litere ar putea foarte bine să capete un sens și să ne lămurească asupra sorții unui călător îndrăzneț…
— Ce vrei să spui? întrebă doamna Weldon.
— Iată, doamnă Weldon. În anul 1871 – sunt deci doi ani de atunci – un călător francez a plecat din îndemnul Societății de geografie din Paris, pentru a traversa Africa de la vest spre est. Punctul de plecare era locul de vărsare al fluviului Congo. Punctul de sosire trebuia să fie, pe cât posibil, capul Deldago, la gurile fluviului Rovuma, al cărui curs trebuia să-l urmeze. Călătorul francez se numea Samuel Vernon.
— Samuel Vernon! repetă doamna Weldon.
— Da, doamnă Weldon, și aceste două nume încep tocmai cu cele două litere pe care Dingo le-a ales dintre toate literele lui Jack. Ele sunt săpate și pe zgarda lui.
— Chiar așa… răspunse doamna Weldon. Și ce s-a mai aflat despre acest călător?
— Acest călător a plecat, dar de atunci nu s-a mai auzit nimic de dânsul, continuă căpitanul Hull.
— Nimic? întrebă elevul-marinar.
— Nimic, repetă căpitanul Hull.
— Ce concluzie trageți? întrebă doamna Weldon.
— Că Samuel Vernon nu a putut să ajungă pe coasta orientală a Africii, fie din cauză că a fost luat prizonier de indigeni, fie din cauză că moartea l-a doborât pe drum.
— Și atunci… câinele acesta…?
— S-ar putea ca acest câine să fi fost al lui. Mai norocos decât stăpânul, în cazul în care ipoteza mea e justă, câinele s-a înapoiat pe malul fluviului Congo, pentru că acolo și cam pe atunci a fost găsit de căpitanul lui Waldeck.
— Dar, observă doamna Weldon, călătorul acela francez fusese întovărășit, oare, de un câine la plecare? Nu cumva faci o simplă presupunere?
— E drept că nu-i decât o presupunere, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. Dar ceea ce este sigur e că Dingo cunoaște aceste două litere „S” și „V”, care sunt tocmai inițialele celor două nume: Samuel Vernon. În ce împrejurări a învățat animalul acesta să le deosebească nu pot să știu, dar, repet, câinele le cunoaște foarte bine și iată cum le împinge cu laba, de parcă ne îndeamnă să le citim.
Într-adevăr, nu te puteai înșela asupra intențiilor lui Dingo.
— Samuel Vernon fusese singur atunci când părăsise gurile fluviului Congo? întrebă Dick Sand.
— Asta n-o știu, răspunse căpitanul Hull. Este posibil să fi luat însă cu el o escortă de indigeni.
În momentul acela, Negoro ieși din cabina comună și veni pe punte. Mai întâi, nimeni nu-i remarcă prezența și nici nu putu să observe privirea ciudată pe care i-o aruncă lui Dingo când zări cele două litere în fața cărora câinele parcă stătea de gardă. Dar Dingo, zărindu-l pe bucătar, începu să dea semne de furie. Negoro se întoarse imediat în postul echipajului, lăsând să-i scape totuși un gest de amenințare la adresa câinelui.
— Aici e ceva la mijloc! șopti căpitanul Hull, care urmărise cu atenție toată scena.
— Dar, domnule, răspunse elevul-marinar, nu este uimitor ca un câine să cunoască literele alfabetului?
— Ba nu! strigă micul Jack. Mămica mi-a povestit de multe ori despre un câine care știe să citească, să scrie și chiar să joace domino, ca un adevărat profesor!
— Dragul meu, răspunse doamna Weldon zâmbind, câinele acesta se numea Munito și nu era deloc un savant cum crezi tu. După câte mi s-a spus și mie, câinele nu putea să deosebească literele care îi serveau la compunerea cuvintelor. Dar stăpânul lui, un american șmecher, observând că Munito are auzul foarte fin, începu să-i exerseze simțul acesta, pentru a trage anumite foloase, uimind lumea cu anumite trucuri.
— Dar cum făcea, doamnă Weldon? întrebă Dick Sand, pe care povestea îl interesa aproape tot atât de mult ca și pe micul Jack.
— Iată cum, dragul meu: de câte ori Munito trebuia să „dea o reprezentație” în fața publicului, litere asemănătoare acestora erau întinse pe o masă pe care câinele se învârtea încoace și încolo, așteptând să i se spună din public un cuvânt fie cu glas tare, fie încet. O condiție esențială era însă ca stăpânul lui să știe cuvântul.
— Care va să zică, în lipsa stăpânului… spuse elevul-marinar.
— Câinele nu ar fi putut face nimic, răspunse doamna Weldon. Și iată pentru ce: literele erau așezate pe masă și Munito se plimba printre ele. Cum ajungea înaintea acelora pe care trebuia să le aleagă pentru a forma cuvântul cerut, se și oprea; câinele se oprea, însă, numai din pricină că auzea un zgomot, imperceptibil pentru altcineva: stăpânul său rupea în buzunar o scobitoare. Zgomotul acela era pentru Munito semnalul să ia litera din fața lui și să o așeze în ordinea dorită.
— Care va să zică, ăsta e secretul! izbucni Dick Sand.
— Ăsta-i secretul, răspunse doamna Weldon. E foarte simplu, ca de altfel tot ce se face în materie de scamatorie. În lipsa stăpânului său, Munito nu ar fi fost Munito. De aceea mă miră că, deși nu-i este de față stăpânul – dacă Samuel Vernon i-a fost vreodată stăpân – Dingo a recunoscut totuși aceste două litere.
— Într-adevăr, răspunse căpitanul Hull. E foarte ciudat. Dar observați că aici nu este vorba decât de două litere, două litere anumite, și nu de un cuvânt ales la întâmplare. La urma urmei, este știută povestea cu câinele care suna la poarta unei mănăstiri pentru a lua farfuria destinată trecătorilor săraci. La fel și a aceluia care, împreună cu un altul, fusese învățat să învârtă frigarea din două în două zile și refuza să facă aceasta dacă nu era rândul lui; acești doi câini cred că îl întreceau pe Dingo în acest domeniu al inteligenței, care este rezervat omului. De altfel, ne aflăm acum în fața unui lucru indiscutabil. Din toate literele alfabetului, Dingo nu a ales decât pe acestea două: „S” și „V”. Pe celelalte pare că nu le cunoaște deloc! Trebuie, deci, să tragem concluzia că, dintr-un motiv pe care nu-l putem ști, atenția lui a fost atrasă îndeosebi asupra acestor două litere.
— Oh, căpitane Hull! răspunse tânărul elev-marinar. Dacă Dingo ar putea să vorbească! Poate că ne-ar spune ce înseamnă aceste două litere și ce are împotriva bucătarului, căruia îi tot arată colții.
— Și încă ce colți! răspunse căpitanul Hull, când Dingo căscă botul, arătându-și dinții mari și puternici.