Căpitan la cincisprezece ani · Partea întâi
27 min de ascultat

Cele patru zile care au urmat

Așadar, Dick Sand era căpitanul lui Pilgrim. Fără să piardă o clipă, el luă toate măsurile pentru ca vasul să navigheze cu toate pânzele sus.

Bineînțeles că pasagerii nu puteau nutri decât o singură nădejde, și anume să ajungă în orice port de pe litoralul american, dacă nu chiar Valparaiso.

Dick Sand avea de gând să țină seama de viteza și direcția lui Pilgrim pentru a putea calcula astfel media vitezei cu care navigau. Pentru aceasta, era de ajuns să însemne pe hartă, în fiecare zi, drumul parcurs, așa cum avea să stabilească cu ajutorul lochului și al busolei. Desigur, la bord se găsea unul din acele „patent-loch”, cu cadran și elice, care indică foarte exact viteza pe un timp anumit. Instrumentul acesta folositor și foarte ușor de manevrat urma să le aducă cele mai mari servicii; chiar și negrii ar fi putut foarte bine să-l mânuiască.

Rămânea o singură posibilitate ca să se ivească vreo greșeală în calcule: curenții. În privința acestora, o corecție aproximativă nu ar fi fost de niciun folos. Numai calculele astronomice ar fi putut să dea o situație exactă. Dar tânărul marinar nu era încă în stare să facă asemenea observații și calcule.

Dick Sand se gândise o clipă să întoarcă nava din drum și s-o îndrepte spre Noua Zeelandă. Drumul era mai scurt și ar fi făcut cu siguranță manevra de întoarcere, dacă vântul, potrivnic până atunci, n-ar fi devenit prielnic. De aceea socoti că e mai bine să se îndrepte spre America.

Într-adevăr, vântul se schimbase aproape în direcția contrară și sufla acuma dinspre nord-vest, cu tendința de a se înteți. Trebuia folosit din plin pentru a parcurge un drum cât mai lung. Dick Sand se pregăti, deci, să întindă toate pânzele.

Pe un bric-goeletă, arborele trinchet are patru pânze pătrate: jos de tot, trinca, apoi, deasupra, gabierul; pe urmă a treia – zburătorul – și, sus de tot, o pânză mică, numită rândunică.

Catargul mare, dimpotrivă, are mai puține pânze. În partea de jos are brigantina, iar deasupra, săgeata.

Între aceste două catarge, pe straiurile care le susțin spre prova, se poate așeza încă un triplu etaj de pânze triunghiulare.

În sfârșit, la bompres – catargul orizontal din prova, cu vârful în afară – se leagă cele trei pânze triunghiulare: focurile.

Focurile, brigantina, săgeata și pânzele de pe straiuri sunt ușor de mânuit. Ele pot fi înălțate de pe punte, fără să fie nevoie să te urci în arboradă, pentru că nu sunt strânse pe vergi cu parâme, care ar trebui mai întâi desfăcute.

Dimpotrivă, manevrarea pânzelor de pe arborele trinchet cere o mai largă practică a meseriei de marinar. Într-adevăr, atunci când e vorba să le așezi, trebuie să te urci pe șarturi, fie la gabia trinchetului, fie pe vergile zburătorului, fie pe verga rândunică, și aceasta atât pentru a le desfășura sau a le strânge, cât și pentru a le micșora suprafața, înfășurându-le parțial pe vergi. De aici, necesitatea de a te deplasa repede, călcând pe niște parâme întinse dedesubtul vergilor – de a lucra cu o mână în vreme ce cu cealaltă te sprijini – manevră primejdioasă pentru cine nu este obișnuit. Legănările navei dinspre un bord spre celălalt și dinainte-înapoi – ruliul și tangajul – foarte accentuate de înălțimea catargului, ca și vibrațiile pânzelor umflate de o adiere mai puternică, pot arunca ușor de tot un om peste bord. Pentru Tom și tovarășii lui, manevra la pânzele de pe arborele trinchet era, așadar, o operație cu adevărat primejdioasă.

Din fericire, vântul nu bătea prea tare. Marea nu avusese încă timp să se umfle. Legănarea navei era foarte slabă, aproape nesimțită. Când Dick Sand se îndreptă spre locul catastrofei, la semnalul căpitanului Hull, Pilgrim nu avea întinse decât focurile, brigantina, trinca și gabierul. Pentru a pune corabia în mișcare elevul-marinar nu trebuise decât să inverseze poziția pânzelor arborelui trinchet. Negrii îl ajutaseră cu ușurință la această manevră.

Acum trebuia să manevreze altfel, orientând pânzele pe direcția vântului; urma să ridice zburătorul, rândunica, săgeata și velele de strai.

— Prieteni, spuse elevul-marinar celor cinci negri, urmați întocmai indicațiile mele și atunci totul o să meargă bine…

Dick Sand rămase la roata cârmei.

— Începeți! strigă el. Tom, slăbește această manevră!

— Să slăbesc… manevra?… spuse Tom, care nu înțelegea deloc expresia.

— Da… Desfă-o! Dumneata, Bat… același lucru… Bine!… Trageți!… întindeți tare!… Trageți în jos!

— Cum, așa? întrebă Bat.

— Da, așa, foarte bine!… Haide, Hercule… cu putere! O dată!

Să-i spui „cu putere” lui Hercule era foarte imprudent. Fără să-și dea prea bine seama de ce se va întâmpla, uriașul trase o dată de parâmă, de era să se năruiască o parte din pânze.

— Ei, nu chiar atât de tare, viteazule! strigă Dick Sand, zâmbind. O să dobori toată velatura.

— Păi, abia am tras! răspunse Hercule.

— Atunci, doar fă-te că tragi! O să fie de ajuns și atât!… Bine!… Slăbiți legăturile!… Dați drumul!… Luați mâinile!… Prindeți… Așa!… Bine!… Toți odată!… Trageți!… Dați drumul…!

Și toate pânzele arborelui trinchet, ale cărui vergi fuseseră slăbite spre babord, se întoarseră încetișor. Vântul le umflă, dând corăbiei o oarecare viteză. Dick Sand slăbi atunci și școtele focurilor. După aceea îi chemă pe negri la pupa.

— Bravo, prieteni, ați făcut treabă bună! Să ne ocupăm acum de catargul mare. Iar tu, Hercule, vezi să tragi mai ușurel, ca nu cumva să fărâmi ceva…

— Am să mă străduiesc, răspunse uriașul, fără să promită mai mult.

Această a doua manevră fu destul de ușoară. Parâma ghiului fu slăbită puțin câte puțin și brigantina prinse vânt mai ușor, adăugând acțiunea ei puternică la forța pânzelor dinainte. Fu ridicată apoi și săgeata deasupra brigantinei. Cum pânza aceasta nu era înfășurată pe vergă, nu a fost nevoie decât să fie trasă funga pentru a o întinde în direcția vântului și apoi a o fixa. Dar Hercule trase cu atâta putere, împreună cu prietenul său Acteon – fără să-l mai socotim pe micul Jack, care se amestecase și el în treabă – încât parâma se rupse. Toți trei căzură pe spate – dar fără să se lovească, din fericire. Jack nu mai putea de bucurie!

— Nu face nimic! Nu face nimic! strigă elevul-marinar. Înnodați provizoriu capetele și ridicați pânza mai încet.

Așa și făcură, sub privirea lui Dick Sand, care nu părăsise timona nicio clipă. Pilgrim înainta acum cu repeziciune spre est și nu mai trebuia făcut nimic altceva decât să fie menținut pe direcție – lucru destul de ușor, pentru că vântul era lin și nu se mai temeau să se întâmple vreo deviere neprevăzută.

— Bine, prieteni! spuse tânărul comandant. O să ajungeți niște marinari strașnici înainte de sfârșitul călătoriei!

— O să facem tot ce ne stă în putință, căpitane Sand, răspunse Tom.

Doamna Weldon îi felicită de asemenea pe acești oameni curajoși și harnici. Chiar și micul Jack își primi partea lui de laude, căci muncise și el cu tragere de inimă.

— Ba eu cred, domnule Jack, spuse Hercule râzând, că mătăluță ai rupt frânghia! Ce mai pumnișori ai! Fără matale n-am fi putut face nimic.

Micul Jack, foarte mândru de el, scutură cu putere mâna prietenului său Hercule.

Dar nu toate pânzele fuseseră întinse. Lipseau velele de sus, a căror acțiune este destul de importantă. Zburătorul, rândunica și velastraiurile erau de cel mai mare folos pentru ca bricul-goeletă să navigheze în cele mai bune condiții, și Dick Sand se hotărî să le folosească. Manevra aceasta avea să fie mai grea decât celelalte, nu din cauza velelor de pe straiuri, care puteau fi orientate în direcția vântului și fixate de jos, ci din cauza pânzelor arborelui trinchet; trebuia să te urci până la vergi pentru a le da drumul. Dick Sand nu voia să expună pe nimeni din echipajul său improvizat, așa că se urcă singur.

Îl chemă pe Tom și îl așeză la roata timonei, arătându-i cum trebuie păstrată direcția. Pe urmă, după ce îi puse pe Hercule, Bat, Acteon și Austin, unii la fungile rândunicii, alții la ale zburătorului, se sui pe catarg. Cățăratul pe trinchet, pe crucetă sau pe vergi era un joc pentru tânărul elev-marinar. Într-un minut se și afla sus pe crucea catargului, la verga zburătorului, de unde slăbi legăturile care țineau pânza strânsă.

Pe urmă puse din nou piciorul pe traversă, urcă scara de pisică de-a lungul arboretului până la verga pe care se afla strânsă rândunica și o desfășură în bătaia vântului.

Dick Sand termină de făcut toate aceste operațiuni și apucă una din parâmele de la tribord, lăsându-se să alunece până jos pe punte. Acolo, după indicațiile lui, cele două pânze fură îndreptate în direcția vântului și fixate puternic; apoi cele două vergi fură ridicate până sus. Pânzele susținute de parâme fură așezate între catargul mare și arborele trinchet, manevra fiind astfel terminată.

De data aceasta, Hercule nu rupsese nimic. Pilgrim înainta cu toate pânzele întinse. Dick Sand ar fi putut, desigur, să desfășoare și pânzele mici de la babord, dar aceasta era o manevră grea în împrejurările de față și, dacă ar fi trebuit să le strângă în caz de vijelie, treaba aceasta ar fi cerut prea mult timp. Elevul-marinar se mulțumi deci doar cu atât. Tom fu schimbat din postul său de la timonă, pe care îl luă din nou Dick Sand.

Vântul bătea din ce în ce mai tare și Pilgrim, aplecat puțin spre tribord, aluneca repede pe suprafața mării, lăsând în urmă un siaj nu prea adânc, mărturie a măiestritei sale construcții.

— Iată-ne pe drumul cel bun, doamnă Weldon, spuse Dick Sand. Dea Domnul să ne păstreze vântul acesta favorabil!

Doamna Weldon strânse mâna tânărului. Pe urmă, copleșită de toate emoțiile din ziua aceea, se întoarse în cabină și căzu într-un fel de amorțeală grea, căreia nu i se putea spune somn.

Noul echipaj rămase pe puntea bricului-goeletă, veghind lângă trinchet, gata să dea ascultare ordinelor lui Dick Sand, adică să modifice direcția pânzelor după variațiile vântului. Cât timp briza își menținea aceeași forță și aceeași direcție, nu era absolut nimic de făcut.

Dar cu ce se ocupa oare vărul Benedict în vremea asta?

Vărul Benedict se ocupa cu studierea unui articulat, pus sub lupă, pe care îl descoperise, în sfârșit, pe bord, un biet ortopter, al cărui cap dispărea sub protorace, o insectă cu elitrele plate, cu abdomenul burduhănos, cu aripile destul de lungi, care aparținea familiei libărcilor, și anume speciei de libarcă americană. Făcuse această prețioasă descoperire tot scotocind prin bucătăria lui Negoro, tocmai în clipa în care bucătarul se pregătea să strivească fără milă gângania de care am vorbit, fapt care îl făcuse pe entomolog să-și iasă din pepeni. Dar toate cuvintele entomologului nu reușiseră să-l scoată pe Negoro din nepăsarea lui.

Știa oare acest văr Benedict ce se petrecuse cu cei de la bord din clipa în care căpitanul Hull și tovarășii săi porniseră la funesta vânătoare a jubartului? Da, fără îndoială. Se aflase chiar pe punte când Pilgrim sosise lângă sfărâmăturile balenierei. Echipajul bricului-goeletă pierise sub ochii lui.

Dacă s-ar pretinde că groaznica nenorocire nu-l mișcase, ar însemna să fie învinuit pe degeaba. Sentimentul de milă față de semenii lui, sentiment pe care-l are toată lumea, l-a făcut să se înduioșeze, cu siguranță, și pe dânsul. Totodată era mișcat și de situația verișoarei sale. Venise să-i strângă mâna doamnei Weldon, vrând parcă să-i spună: „Nu-ți fie teamă! Sunt aici! Rămân lângă tine!”.

Pe urmă, vărul Benedict pornise spre cabina lui, fără îndoială pentru a se gândi la consecințele acelui eveniment dezastruos și la măsurile energice care trebuiau luate… Dar pe drum dăduse peste libarca de care am pomenit și, cum pretenția lui – justificată de altfel, deși unii entomologi sunt de altă părere – era de a dovedi că libărcile din genul phoraspeelor, remarcabile prin coloritul lor, au obiceiuri foarte deosebite de libărcile propriu-zise, se apucase să o studieze, uitând că până nu de mult pe navă se aflase căpitanul Hull, comandantul lui Pilgrim, și că acest nefericit pierise împreună cu echipajul său. Și acum libarca îl absorbea în întregime. O admira din tot sufletul și se interesa de ea, de parcă această gânganie scârboasă ar fi fost un cărăbuș de aur.

Așadar, viața pe navă își reluase cursul obișnuit, cu toate că fiecare rămase încă multă vreme impresionat de această catastrofă, atât de dureroasă și de neașteptată.

Dick Sand munci din răsputeri toată ziua, pentru ca totul să fie pus în ordine și gata pentru orice împrejurare. Negrii îl ascultau cu multă tragere de inimă. Ordinea cea mai desăvârșită domnea la bord. Se putea deci nădăjdui că totul va merge bine.

În ceea ce-l privește pe Negoro, acesta nu mai făcu nicio încercare de a se împotrivi autorității lui Dick Sand. Se părea că înțelesese să se supună. Era mereu ocupat în bucătăria lui îngustă și nu se arăta mai des ca înainte. De altfel, Dick Sand era hotărât ca la cea mai mică abatere, la prima dovadă de nesupunere, să-l trimită în fundul calei, pentru tot timpul călătoriei. La un semn al său, Hercule și-ar fi înfipt mâna în ceafa bucătarului. N-ar fi durat mult. Într-un asemenea caz, Nan, care știa să gătească, l-ar fi înlocuit pe bucătar în atribuțiile sale. Pesemne că Negoro își dăduse seama că nu era neapărată nevoie de el și, pentru că era supravegheat îndeaproape, părea că nu vrea să dea niciun motiv de nemulțumire.

Deși vântul se înteți către seară, poziția pânzelor de pe Pilgrim nu fu schimbată. Catargele solide și greementul de fier, aflat în stare bună, i-ar fi permis să suporte un vânt și mai puternic.

În timpul nopții se obișnuiește adesea să se reducă numărul pânzelor și mai cu seamă să se strângă velele de sus: săgețile, zburătorul, rândunica și celelalte. Aceasta se face ca măsură de prevedere, pentru cazul în care s-ar isca pe neașteptate vreo furtună. Dar Dick Sand crezu de cuviință că poate renunța la o asemenea măsură de precauție. Starea atmosferei nu lăsa să se prevadă nimic supărător; de altfel, tânărul elev-marinar hotărâse să petreacă pe punte această primă noapte, pentru a supraveghea el însuși mersul navei. Și apoi, voia să înainteze cât mai repede, fiind nerăbdător să ajungă într-o regiune a oceanului mai puțin pustie.

S-a mai spus că lochul și busola erau singurele instrumente de care se putea folosi Dick Sand pentru a-și da seama cu aproximație de drumul parcurs de Pilgrim. În cursul zilei, elevul-marinar aruncase lochul în apă la fiecare jumătate de ceas și notase indicațiile date de instrument.

Busole (busola se mai numește și compas) existau două pe bord. Una era așezată într-un habitaclu, chiar sub privirea timonierului. Cadranul ei, luminat ziua de soare, iar noaptea de două lămpi laterale, arăta în orice moment direcția pe care o urma nava. Cealaltă era o busolă răsturnată, fixată de grinzile tavanului cabinei pe care o ocupase până atunci căpitanul Hull. În felul acesta, fără să-și părăsească odaia, căpitanul putea să știe în fiecare clipă dacă direcția indicată este urmată întocmai sau dacă omul de la cârmă, din lipsă de îndemânare sau din neglijență, lasă nava să facă ocoluri prea mari.

De altfel, nu există navă de cursă lungă care să nu aibă cel puțin două busole, așa cum are și două cronometre. Datele acestor instrumente sunt comparate între ele și, prin urmare, indicațiile lor trebuiesc mereu controlate.

Așadar, Pilgrim era destul de bine înzestrat din acest punct de vedere. Dick Sand ceruse oamenilor să aibă cea mai mare grijă de cele două busole, care îi erau atât de necesare.

Dar din nefericire, în cursul nopții de 12 spre 13 februarie, în timp ce tânărul marinar era de serviciu și mânuia timona, se produse un accident supărător. Busola, care era fixată cu o verigă de aramă de grinda tavanului cabinei, se desfăcu și căzu pe podea. Faptul a fost descoperit de-abia în dimineața următoare.

Cum de căzuse busola? Era greu de închipuit. Se putea totuși ca veriga să fi fost mâncată de rugină și tangajul sau ruliul navei s-o fi desfăcut de grindă. În noaptea aceea, marea fusese ceva mai agitată. Oricum s-ar fi întâmplat însă, busola se stricase și nu se mai putea repara.

Dick Sand fu foarte necăjit. Era nevoit de-acum încolo să se folosească numai de busola din habitaclu. Bineînțeles că nimeni nu era vinovat de spargerea busolei, dar faptul putea să aibă urmări supărătoare. Elevul-marinar luă imediat măsuri pentru ca a doua busolă să fie pusă la adăpost de orice accident.

Până acum, în afară de întâmplarea aceasta, totul mersese bine pe bordul lui Pilgrim.

Văzând cât de liniștit era Dick Sand, doamna Weldon își recăpătase încrederea. Și nici nu s-ar fi lăsat vreodată pradă desperării. Mai presus de toate, se bizuia pe bunătatea lui Dumnezeu. De aceea, catolică sinceră și evlavioasă, își afla mângâierea în rugăciune.

Dick Sand aranjase să rămână numai el la timonă în timpul nopții. Dormea cinci sau șase ore în timpul zilei și părea să-i fie de ajuns, pentru că nu se simțea prea obosit. În timpul acesta, Tom sau fiul său, Bat, îl înlocuiau și, urmând sfaturile lui Dick, începeau să se descurce binișor în meseria de timonier.

Doamna Weldon stătea deseori de vorbă cu tânărul marinar. Dick Sand primea bucuros sfaturi de la această femeie inteligentă și curajoasă. În fiecare zi, el îi arăta, pe harta de bord, drumul parcurs. Se adânceau amândoi în socoteli, dar nu puteau stabili decât cu aproximație calea parcursă, deoarece calculele lor se întemeiau numai pe direcția și viteza navei.

— Doamnă Weldon, îi spunea el adeseori, cu vânturile acestea care ne împing înainte, nu se poate să nu atingem coasta Americii de Sud. Nu vreau să spun cu siguranță, dar cred că atunci când vom vedea pământul, nava noastră nu va fi departe de Valparaiso!

Doamna Weldon nu putea avea nicio îndoială că direcția pe care o urma nava n-ar fi cea bună, mai cu seamă că era favorizată de vânturile acelea de la nord-vest. Dar cât de departe de litoralul american i se părea că se află încă Pilgrim! Câte primejdii mai aveau de trecut până să atingă pământul, socotindu-le numai pe acelea care se puteau întâmpla în urma unei schimbări intervenite în atmosferă sau pe mare…

Jack, la fel de nepăsător cum sunt toți copiii de vârsta lui, începuse din nou să se joace ca mai înainte, alergând pe punte și hârjonindu-se cu Dingo. Își dădea seama, desigur, că prietenul lui, Dick, nu mai stătea cu el tot atât de mult ca mai înainte, dar mama sa îl făcuse să înțeleagă că elevul-marinar trebuia lăsat în pace, ca să se ocupe de treburile lui. Micul Jack înțelesese și nu-l mai sâcâia pe „căpitanul Sand”.

Așa se petreceau lucrurile la bord. Negrii își îndeplineau însărcinările cu pricepere și erau pe zi ce trecea tot mai dibaci în noua lor meserie. Tom fu numit, firește, șeful echipajului, și desigur că tot pe el l-ar fi ales și tovarășii săi pentru această funcție! Tom comanda serviciul de cart, în timp ce elevul-marinar se odihnea. Avea cu el pe fiul său, Bat, și pe Austin. Acteon și Hercule făceau parte din cartul de sub conducerea lui Dick Sand. În felul acesta, în timp ce unul stătea la cârmă, ceilalți stăteau de veghe. Cu toate că meleagurile acelea erau pustii și nu se puteau teme de vreo ciocnire, Dick Sand ceruse totuși supraveghere atentă în timpul nopții. Nu navigau niciodată fără să aibă luminile de poziție: o lumină verde la tribord, una roșie la babord: această măsură era cât se poate de cuminte.

Totuși, în timpul nopților pe care Dick Sand le petrecea în întregime la cârmă, simțea uneori cum îl cuprinde o moleșeală căreia nu-i putea rezista. Mâna lui conducea atunci în mod instinctiv. Era efectul oboselii de care nu voia să țină seama.

Așa se întâmplă că, în timpul nopții de 13 spre 14 februarie, Dick Sand, foarte obosit, se duse să se culce câteva ore, lăsându-se înlocuit la cârmă de bătrânul Tom.

Cerul era acoperit de nori grei, care se iviseră odată cu seara, sub influența aerului rece. Era întuneric beznă; ar fi fost cu neputință să deslușești pânzele de sus, pierdute în noaptea neagră. Hercule și Acteon stăteau de veghe la prova. Pe puntea-pupa, felinarele de la habitaclul busolei nu lăsau să se zărească decât o lucire slabă, reflectată de garnitura metalică a timonei. Felinarele își proiectau lateral razele, lăsând puntea navei în beznă.

Către ora trei dimineața se produse un fel de fenomen hipnotic, de care bătrânul Tom nici nu-și dădu seama. Ochii lui, care se fixaseră prea multă vreme asupra unui punct luminos al cutiei busolei, își pierdură deodată simțul văzului și omul căzu în somnolență, ca în urma unei anestezii. Nu numai că nu vedea, dar ar fi putut fi atins sau ciupit tare, fără ca el să simtă ceva. Din această pricină nu văzu o umbră care aluneca pe punte. Era Negoro. Ajuns la pupa, bucătarul așeză sub habitaclul busolei un obiect greu, pe care-l ținea în mână. Pe urmă, după ce se uită o clipă atent la cadranul luminat al busolei, se retrase fără să fie văzut.

Dacă Dick Sand ar fi observat a doua zi obiectul acela pus de Negoro sub cutie, s-ar fi grăbit să-l dea la o parte imediat. Era o bucată de fier, a cărei influență schimbase indicațiile busolei. Acul magnetic deviase și, în loc să arate nordul magnetic, care se deosebește puțin de nordul geografic, arăta acum nord-est. Era, așadar, o deviație de patru carturi sau, mai bine-zis, de o jumătate de unghi drept.

Tom își reveni din amorțeală aproape imediat. Ochii i se îndreptară spre busolă… și i se păru că Pilgrim nu mai era pe direcția bună. Roti, deci, timona cu putere, ca să îndrepte din nou corabia spre est… Așa cel puțin gândea el. Dar din pricina deviației acului magnetic, deviație pe care nu o putea bănui, direcția navei fu schimbată cu patru carturi, îndreptând-o spre sud-est.

Și astfel, în timp ce sub acțiunea favorabilă a vântului cei de pe Pilgrim erau îndreptățiți să creadă că urmează direcția voită, corabia naviga în realitate cu o eroare de patruzeci și cinci de grade.

0:00