Capitolul XIII

Pământ! Pământ!

Încrederea aceasta, pe care Dick Sand o nutrea în mod instinctiv, avea să fie până la urmă justificată în parte.

A doua zi, la 27 martie, coloana de mercur se ridică în tubul barometrului. Oscilația nu era nici prea bruscă, nici prea mare – numai câteva linii – însă ridicarea părea să fie continuă. Fără îndoială că furtuna urma să intre în perioada de descreștere; și, deși marea era încă furioasă, se putea totuși constata că vântul se domolea, îndreptându-se lin către vest.

Dick Sand nu se gândea încă să întindă velele, căci cea mai mică pânză ar fi fost smulsă de vânt. Nădăjduia însă ca, în mai puțin de douăzeci și patru de ore, să poată ridica o velă de furtună.

Într-adevăr, în cursul nopții, vântul se liniști simțitor în comparație cu ceea ce fusese până atunci, și nava fu mai puțin zgâlțâită de ruliul violent care amenințase s-o desfacă din încheieturi.

Călătorii începură să vină iarăși pe punte. Nu mai erau în primejdie să fie luați de vreo trombă de apă.

Doamna Weldon părăsi cea dintâi locul unde Dick Sand, din prudență, îi ceruse să stea închisă în tot timpul acestei furtuni lungi. Ea veni să vorbească elevului-marinar, pe care o voință într-adevăr supraomenească îl făcuse în stare să reziste atâtor greutăți. Slăbit, de o paloare pe care tenul bronzat nu o putea ascunde, ar fi trebuit să fie zdrobit din pricina lipsei de somn, atât de necesar la vârsta lui. Dar construcția sa viguroasă rezista la toate. Poate că odată va plăti scump această vreme de grele încercări! Dar în clipa aceasta nu era el omul care să se lase doborât. Așa își spusese Dick Sand, iar doamna Weldon îl găsi mai energic și mai plin de hotărâre decât oricând. Și apoi avea încredere, iar dacă încrederea nu se poate comanda, apoi ea poate comanda.

— Dick, dragul meu copil, dragul meu căpitan! spuse doamna Weldon, întinzând tânărului marinar mâna.

— Așadar, doamnă Weldon, strigă Dick Sand zâmbind, iar nu-l ascultați pe căpitanul dumneavoastră. Veniți din nou pe punte, din nou vă părăsiți cabina, în ciuda… rugăminților lui.

— Da, nu te ascult, răspunse doamna Weldon, dar inima îmi spune că furtuna se liniștește sau se va liniști.

— Se liniștește, într-adevăr, doamnă Weldon, răspunse tânărul marinar. Nu vă înșelați. Barometrul n-a mai coborât de ieri. Vântul s-a domolit și am motive să cred că încercările noastre cele mai grele au trecut.

— Cerul să te audă, Dick. Ai suferit destul, dragul meu copil! Ți-ai făcut…

— Numai datoria, doamnă Weldon.

— Cred că de acum încolo ai să te poți odihni omenește.

— Odihnă! răspunse elevul-marinar. N-am nevoie de odihnă, doamnă Weldon. Sunt sănătos, slavă Domnului, și trebuie să-mi duc misiunea la bun sfârșit! M-ați numit căpitan și am să rămân căpitan până ce toți pasagerii de pe Pilgrim vor fi în siguranță.

— Dick, răspunse doamna Weldon, soțul meu și cu mine nu vom uita niciodată ce ai făcut tu pentru noi.

— Dumnezeu a făcut totul, răspunse Dick Sand, totul!

— Copilul meu, îți repet că, prin tăria ta sufletească și trupească, te-ai arătat bărbat, un bărbat demn de a comanda. Peste puțină vreme, adică după ce vei termina studiile, îi voi propune soțului meu, și sunt sigură că va fi de acord, să preiei comanda unuia din vasele firmei „James W. Weldon”.

— Eu… eu!… strigă Dick Sand, ai cărui ochi se împăinjeniră de lacrimi.

— Dick, răspunse doamna Weldon, până acum erai copilul nostru de suflet; acum ești fiul nostru, salvatorul mamei tale și al frățiorului tău Jack! Dragul meu Dick, te îmbrățișez în numele soțului meu și al meu.

Curajoasa femeie ar fi dorit să nu se înduioșeze îmbrățișându-l pe tânărul marinar, dar era prea copleșită de emoție. Cât privește frământările lui Dick Sand, ce pană le-ar putea descrie? Se întreba ce ar putea face mai mult decât de a-și da viața pentru binefăcătorii lui și accepta fără șovăire toate încercările la care l-ar mai fi putut supune soarta în viitor.

După această întrevedere, Dick Sand se simți mai sigur de sine. Numai vântul de-ar fi mai lin, pentru a-i îngădui să întindă câteva pânze! Atunci, fără îndoială că va putea îndrepta corabia către un port, unde toți cei pe care ea îi purta își vor găsi, în cele din urmă, salvarea.

În ziua de 29, vântul se mai domoli puțin, așa că Dick Sand se gândi să întindă trinca și gabierul mic, pentru ca să mărească viteza lui Pilgrim, asigurându-i totodată direcția.

— Haide, Tom! Prieteni! strigă el când se urcă pe punte în zorii zilei. Veniți! Am nevoie de brațele voastre.

— Suntem gata, căpitane Sand, răspunse bătrânul Tom.

— Gata la orice, adăugă Hercule. Am stat prea mult de pomană în timpul furtunii și începusem să cam ruginesc!

— Trebuia să fi suflat în pânze cu gura ta cea mare, spuse micul Jack. Pun rămășag că ai fi fost tot așa de puternic ca vântul!

— E o idee, Jack! răspunse Dick Sand râzând. Când o să fie calm, îl vom pune pe Hercule să sufle în pânze.

— La ordinele dumneavoastră, domnule Dick! răspunse viteazul negru, umflându-și obrajii ca un uriaș zeu al vânturilor.

— Acum, dragii mei prieteni, continuă elevul-marinar, să începem prin a pune pe vergă o velă de schimb, căci gabierul nostru a fost luat de furtună. Poate că o să fie cam greu, dar trebuie s-o facem și pe asta.

— Se va face! răspunse Acteon.

— Pot să vă ajut? întrebă micul Jack, mereu gata să facă și el ceva.

— Sigur, Jack, răspunse elevul-marinar. Tu ai să stai la timonă lângă prietenul nostru Bat, și ai să-l ajuți să cârmească.

Este de prisos să mai spunem cât de mândru era micul Jack când s-a văzut ajutor de cârmaci pe Pilgrim.

— Și acum, la lucru! continuă Dick Sand. Dar țineți seama de un sfat: pe cât se poate, să nu ne punem viața în primejdie.

Sub conducerea și supravegherea elevului-marinar negrii începură de îndată lucrul. Să întindă un gabier pe vergă era un lucru destul de greu pentru Tom și tovarășii lui. Trebuiau mai întâi să ridice pânza înfășurată și apoi s-o fixeze pe vergă.

Dar Dick Sand conduse atât de bine lucrul și fu atât de bine ascultat, încât după un ceas de muncă pânza era pusă pe vergă și aceasta ridicată pe catarg.

Cât privește trinca și focul mare, strânse înaintea furtunii, ele au fost întinse fără prea mare greutate, deși vântul bătea încă destul de tare.

În cele din urmă, pe la ora zece din dimineața aceea, Pilgrim naviga cu trinca, micul gabier și focul.

Dick Sand considera că nu ar fi bine să ridice mai multe pânze. Velatura întinsă trebuia să-i asigure, câtă vreme vântul nu s-ar fi domolit, o viteză de cel puțin două sute de mile în douăzeci și patru de ore. Nici nu-i trebuia o viteză mai mare pentru a atinge coasta americană în cel mult zece zile.

Elevul-marinar fu într-adevăr satisfăcut când se înapoie la timonă, luându-și din nou postul în primire. El mulțumi cu vorbe calde maistrului Jack, ajutorul de cârmaci de pe Pilgrim, pentru că-l înlocuise un timp. De astă dată nu se mai afla în voia talazurilor. Corabia putea fi manevrată acum după voia omului. Bucuria sa poate fi înțeleasă de toți cei care cunosc cât de cât viața pe mare.

A doua zi, norii alergau tot atât de repede, dar nu în masă compactă ci lăsând între ei mari spații senine, prin care razele soarelui se strecurau până la suprafața apelor. Uneori, Pilgrim era potopit de lumină. Bine-venită era această lumină dătătoare de viață! Din când în când, lumina se stingea îndărătul unei mase întinse de vapori care zburau spre est, apoi apărea din nou, ca să dispară iarăși. Timpul, însă, se făcea din ce în ce mai frumos.

Bocapoartele fuseseră deschise ca să se aerisească interiorul vasului. Aerul proaspăt, sănătos pătrundea în toată corabia, în careul din pupa, în postul echipajului. Pânzele umede fuseseră puse la uscat pe parâme întinse de la un catarg la altul. Puntea fu și ea curățată. Dick Sand nu voia ca nava să ajungă în port înainte de a o dichisi puțin. Câteva ore folosite zilnic în acest scop aveau să ducă lucrul la bun sfârșit, fără să obosească echipajul.

Deși nava nu mai avea loch, tânărul marinar avea destulă experiență pentru a-și da seama de viteza ei, după siajul lăsat în urmă. Era sigur că va zări pământul înainte de a trece săptămâna. Împărtăși această părere și doamnei Weldon, după ce îi arătase pe hartă poziția probabilă a vasului.

— Și în care punct al coastei vom ajunge, dragul meu Dick? îl întrebă dânsa.

— Aici, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar arătând lungul cordon al litoralului care se întinde de-a lungul coastelor statelor Peru și Chile. N-aș putea fi mai precis. Iată Insula Paștilor, pe care am lăsat-o la vest. Ținând seama de direcția vântului, care s-a menținut neschimbată, socot că vom întâlni pământul la est. Porturile de refugiu sunt destul de numeroase pe această coastă, dar ca să spun care-i cel în care vom căuta să aruncăm ancora, asta n-o pot face acum.

— Dragă Dick, oricare ar fi portul acela, pentru noi o să fie bine-venit.

— Așa-i, doamnă Weldon. Și sunt sigur că, odată ajunși într-un port, o să găsiți ușor mijlocul de a ajunge repede la San Francisco. Compania de navigație a Pacificului are serviciul foarte bine organizat pe acest litoral. Vapoarele sale trec prin toate centrele mai însemnate de pe coastă, așa că o să fie foarte ușor să ajungeți în California.

— Va să zică, n-ai de gând să-l duci pe Pilgrim până la San Francisco? întrebă doamna Weldon.

— Ba da, dar numai după ce am să vă debarc pe dumneavoastră, doamnă Weldon. Dacă putem găsi un ofițer și echipajul necesar, lăsăm încărcătura la Valparaiso, după cum urma să facă și căpitanul Hull. După aceea ne întoarcem în portul nostru de bază. Dar asta v-ar întârzia prea mult, și cu toate că-mi pare foarte rău să mă despart de dumneavoastră…

— Bine, Dick, răspunse doamna Weldon. O să vedem mai târziu cum e mai bine de făcut. Dar, ia spune-mi: mi se pare că te cam temi de primejdiile pe care le-am putea întâmpina lângă coastă…

— Sunt de temut destule primejdii, e drept, însă nădăjduiesc să întâlnesc vreun vas prin meleagurile astea și sunt chiar foarte mirat că nu văd niciunul. Dacă ar trece măcar unul singur, am intra în legătură cu el; ne-ar indica exact poziția în care ne aflăm și asta ne-ar ușura mult apropierea de uscat.

— Pe coasta asta nu sunt șalupe-pilot care fac de serviciu? întrebă doamna Weldon.

— Trebuie să fie, răspunse Dick Sand, însă mult mai aproape de țărm, așa că trebuie să mergem mereu înainte.

— Și dacă nu întâlnim nicio șalupă-pilot?… întrebă doamna Weldon, care insista pentru a afla cum va face față tânărul marinar oricărei eventualități.

— În acest caz, doamnă Weldon, dacă vremea rămâne senină și vântul domol, am să încerc să merg de-a lungul coastei, cât mai aproape de țărm, până o să dăm de vreun refugiu, iar dacă vântul se întețește, atunci…

— Atunci?… Ce-ai să faci atunci, Dick?

— Atunci, ținând seama de starea în care se găsește Pilgrim, dacă o să se împotmolească în apropierea țărmului, o să fie foarte greu să-l mai urnim…

— Dar ce-ai să faci? întrebă din nou doamna Weldon.

— Dacă vântul se întețește, o să fiu silit să trag la țărm, indiferent de locul unde o să ne aflăm, răspunse elevul-marinar, a cărui frunte se întunecă o clipă. Asta e o situație extremă și să dea Dumnezeu să nu ajungem acolo. Vă mai spun o dată, doamnă Weldon, că cerul pare liniștit și nu se poate să nu dăm peste vreun vas sau vreo șalupă-pilot, așa că să nădăjduim că totul va decurge în cele mai bune condițiuni! Prova corăbiei este îndreptată spre pământ și-l vom zări în curând.

Eșuarea navei pe țărm este o manevră care se face numai în cazurile cele mai desperate și nici cei mai curajoși marinari nu se gândesc la ea fără să fie cuprinși de groază. Nici Dick Sand nu voia să se gândească la această eventualitate atâta timp cât mai avea încă vreo posibilitate de scăpare.

Vreme de câteva zile, starea atmosferică suferi schimbări care-l neliniștiră din nou pe tânărul marinar. Vântul continua să sufle puternic și oscilările coloanei barometrului arătau că tindea să se întețească. Dick Sand se gândea îngrijorat dacă n-o să fie din nou silit să fugă fără pânze în fața furtunii. Avea mare nevoie să-și păstreze măcar gabierul și era hotărât să-l păstreze atâta vreme cât nu era primejdie de a fi smuls de vijelie. Ca să asigure rezistența catargelor, le întinse mai tare parâmele de susținere. În primul rând trebuia să aibă cea mai mare grijă de starea navei, care ar fi ajuns destul de gravă dacă s-ar fi pierdut catargele.

De câteva ori, când coloana barometrului se urcă din nou, Dick Sand se temu ca nu cumva vântul să înceapă să bată din direcție contrară, adică dinspre est. Atunci ar fi avut din nou de furcă!

Teama aceasta îi strecură în suflet o nouă neliniște. Ce-ar fi făcut în fața unui vânt potrivnic? Ar fi plutit cu pânzele așezate pieziș? Dacă ar fi silit să facă asta, la câtă întârziere ar fi expus, cât de amenințat ar fi să fie azvârlit din nou în larg!

Din fericire, teama se dovedi neîntemeiată. Vântul se stabili definitiv dinspre vest, după ce fusese schimbător câteva zile, bătând când dinspre nord, când dinspre sud. Era însă tot un vânt puternic, punând la încercare trăinicia catargelor.

Era în ziua de 5 aprilie. Se împliniseră mai mult de două luni de când Pilgrim părăsise Noua Zeelandă. Timp de douăzeci de zile, un vânt potrivnic și lungi răstimpuri în care vântul nu bătuse deloc îi întârziaseră mersul. După aceea se găsise în condițiuni prielnice pentru a atinge degrabă uscatul. Viteza lui trebuie să fi fost chiar foarte mare pe timpul furtunii. Dick Sand socotea viteza mijlocie la nu mai puțin de două sute de mile pe zi. Atunci cum de nu ajunsese încă la coastă? Fugea din fața lui Pilgrim? Fenomenul nu putea fi explicat.

Și totuși, nicio geană de pământ nu fusese semnalată, deși unul dintre negri stătea continuu de pază, sus, la cruceta catargului.

De multe ori Dick Sand se urca chiar el pe catarg, de unde căuta să vadă cu ocheanul dacă nu se zărește creasta vreunui munte. Lanțul Anzilor este foarte înalt, așa că trebuia să caute sus, printre nori, vreun pisc care ar fi străpuns pâcla din zarea îndepărtată.

De multe ori, Tom și tovarășii lui s-au lăsat înșelați, părându-li-se că văd pământ. În realitate, însă, erau numai neguri cu forme ciudate, care se ridicau în depărtare. Se întâmpla chiar ca oamenii aceștia de treabă să se încăpățâneze în părerile lor, dar, după câtăva vreme, erau nevoiți să recunoască deschis că fuseseră înșelați de o iluzie optică. Așa-zisul pământ se mișca de la locul lui, își schimba forma și până la urmă dispărea cu totul.

Dar la 6 aprilie n-a mai putut fi vorba de nicio îndoială.

Era ora opt dimineața. Dick Sand tocmai se urcase pe catarg. În clipa aceea, pâcla se risipi sub primele raze ale soarelui și orizontul se însenină. Din pieptul lui Dick izbucni în sfârșit:

— Pământ! Pământ în fața noastră!

La acest strigăt, toată lumea alergă pe punte: micul Jack, curios cum sunt toți copiii de vârsta lui; doamna Weldon, ale cărei grele încercări urmau să se sfârșească; Tom și tovarășii lui, care aveau să pună din nou piciorul pe pământ american; și vărul Benedict, care nădăjduia să i se ivească prilejul de a culege o întreagă colecție de insecte noi.

Numai Negoro nu veni pe punte.

Fiecare văzu apoi ceea ce văzuse Dick Sand. Unii zăriră punctul foarte lămurit, alții credeau doar că-l văd. Nu se putea ca tânărul marinar, atât de obișnuit să cerceteze orizonturile mărilor, să se fi înșelat. După o oră, toată lumea trebui să recunoască deschis că nu se înșelase câtuși de puțin!

La o distanță de vreo patru mile spre est se zărea o geană de pământ, un țărm nu prea înalt, sau cel puțin așa părea. Desigur că în spatele coastei se întindea lanțul înalt al Anzilor, dominând regiunea, dar stratul de nori nu îngăduia să li se zărească culmile.

Pilgrim se îndrepta cu cea mai mare repeziciune înspre litoralul care se lățea văzând cu ochii. După două ore nu se mai găsea decât la trei mile depărtare de țărm.

Această parte a coastei se sfârșea către nord-est printr-un cap destul de ridicat, care acoperea un golfuleț cu aspect sălbatic. În schimb, înspre sud-est, coasta se prelungea ca o limbă subțire de pământ. Câțiva arbori încununau țărmul râpos, dar nu prea înalt, care se profila pe cer. Ținând însă seama de caracterul geografic al ținutului, era evident că lanțul înalt al munților Anzi se întindea ceva mai în fundul zării.

Încolo, de-a lungul țărmului nu se vedea nicio locuință, niciun port, nicio gură de fluviu care ar fi putut servi drept refugiu pentru o corabie.

Pilgrim gonea drept spre pământ. Dick Sand nu-l putea împiedica din goana lui, căci bricul avea doar câteva pânze și nu putea fi manevrat după voie, iar vântul bătea puternic, drept spre coastă.

În fața țărmului se desena un brâu lung de stânci, lovite neîncetat de apele înspumate ale mării. Talazurile se rostogoleau, ajungând până la jumătatea coastelor prăpăstioase, unde se spărgeau apoi, mugind. În locurile acelea, frământarea către țărm și apoi retragerea în bulboane a talazurilor părea să fie uriașă.

După ce zăbovi o vreme pe puntea-prova, cercetând atent coasta cu privirea, Dick Sand se întoarse la pupa corăbiei și, fără să spună un cuvânt, apucă timona.

Vântul se întețea mereu. Bricul-goeletă se afla acum doar la o milă de țărm.

Dick Sand observă atunci un fel de golfuleț și se hotărî să intre în el; dar mai înainte de a ajunge acolo, trebuia să străbată brâul de stânci, printre care cu greu putea fi găsit un loc de trecere. Din felul cum se retrăgeau valurile, după ce se izbiseră de țărm, se putea vedea că apa nu este prea adâncă.

În clipa aceea, Dingo, care alerga încoace și încolo, se repezi spre prova și, privind cu luare-aminte țărmul, începu să scheaune jalnic. S-ar fi zis că acest câine recunoștea litoralul și instinctul lui îi amintea de unele întâmplări triste.

Fără îndoială că Negoro îl auzise, deoarece un simțământ pe care nu și-l putu înăbuși îl împinse afară din cabină. Cu toate că se temea de Dingo, străbătu cu iuțeală puntea și, rezemându-și coatele de parapet, începu să privească spre coastă. Spre norocul lui, Dingo, care scheuna jalnic, uitându-se mereu spre țărm, nu-l zări.

Negoro privea spre locul unde valurile jucau într-un vârtej amețitor și sălbatic, dar clocotul talazurilor nu păru totuși să-l înspăimânte. Doamna Weldon, care privea cu atenție, avu impresia că-l vede roșind ușor și că, pentru o clipă, trăsăturile feței i se înăspresc. Cunoștea oare Negoro acest punct al continentului înspre care gonea Pilgrim mânat de vânt?

În clipa aceea, Dick Sand părăsi cârma, încredințând-o bătrânului Tom. Mai privi pentru ultima dată golful care se deschidea înaintea lor, apoi spuse cu glas hotărât:

— Doamnă Weldon, nu mai trag nicio nădejde că aș putea găsi vreun refugiu. În mai puțin de o jumătate de oră, Pilgrim se va ciocni de stânci, în pofida oricăror sforțări pe care le-aș face. Trebuie să-l pun pe uscat! N-am să mai pot duce corabia în portul ei. Sunt silit s-o pierd pentru a vă salva; între salvarea dumneavoastră și a navei nu trebuie să șovăi câtuși de puțin!

— Dick, ai făcut tot ce-ți este în putere? întrebă doamna Weldon.

— Tot! răspunse elevul-marinar.

Și apoi începu imediat pregătirile pentru eșuare.

Doamna Weldon, Jack, vărul Benedict și Nan trebuiră să-și pună imediat colacii de salvare. Dick Sand, Tom și ceilalți negri, deși erau înotători pricepuți, se pregătiră de asemenea să poată ajunge cu bine la țărm, în cazul când ar fi fost aruncați în mare.

Hercule trebuia să aibă în mod deosebit grijă de doamna Weldon. În ce-l privea pe Dick Sand, el avea în grijă pe micul Jack. Vărul Benedict, foarte liniștit de altfel, își făcu apariția pe punte cu cutia de entomolog atârnată pe umăr cu o curea. Tânărul marinar îl dădu în primire lui Bat și lui Austin. Cât despre Negoro, calmul său ciudat arăta îndeajuns că nu are nevoie de ajutorul nimănui.

Ca o ultimă măsură de prevedere, Dick Sand puse să se urce pe puntea-prova vreo zece butoaie din încărcătură, pline cu grăsime de balenă. Vărsată la vreme potrivită, și anume când Pilgrim urma să se găsească în mijlocul valurilor care se retrăgeau după ce se loviseră de țărm, grăsimea de balenă trebuia să liniștească pentru un moment zbuciumul mării, ungând, ca să spunem așa, toată masa moleculelor de apă. Prin această manevră s-ar fi ușurat, poate, trecerea navei printre stânci. Dick Sand nu voia să neglijeze nimic din ceea ce ar fi putut asigura salvarea tuturor.

După ce luă toate aceste măsuri de prevedere, tânărul marinar veni să-și ia din nou locul la timonă.

Pilgrim nu mai era decât la vreo două cabluri depărtare de mal, adică aproape să atingă stâncile. Coasta tribordului era acum scăldată în spuma albă a talazurilor care-l izbeau retrăgându-se de la țărm. Tânărul marinar se aștepta în fiece clipă ca nava să se ciocnească cu chila de vreo stâncă.

Deodată, Dick Sand își dădu seama, după schimbarea care se produse în culoarea mării, că printre stânci se deschidea o cărăruie de apă. Trebuia să apuce numaidecât cu îndrăzneală pe cărarea aceea, pentru ca bricul să eșueze cât mai aproape de țărm.

Tânărul marinar nu șovăi nici măcar o clipă. Cu o mișcare bruscă a cârmei, Dick Sand manevră corabia în așa fel, încât o făcu să intre în canalul strâmt și întortocheat.

În locul acela, marea era și mai furioasă, iar talazurile năvăleau până pe punte.

Negrii se aflau postați în față, lângă butoaie, așteptând ordinele elevului-marinar.

— Vărsați grăsimea! strigă Dick Sand.

Sub acțiunea unturii de balenă care se revărsa în valuri, marea se liniști, ca prin farmec. Era desigur numai o clipă de acalmie de care trebuiau să se folosească, fiindcă ceva mai târziu marea putea să fie și mai înspăimântătoare. Dar Pilgrim folosi acea clipă de liniște, alunecând cu repeziciune peste apele uleioase, și se îndreptă direct spre țărm.

Deodată, o izbitură puternică zgudui corabia. Ridicată de un talaz uriaș, goeleta fusese împinsă înainte și se izbise de pământ, împotmolindu-se. Catargele se prăbușiră, fără să rănească pe nimeni.

În coca lui Pilgrim, crăpată de izbitură, apa năvăli cu furie. Dar țărmul se afla la mai puțin de o sută de metri, iar un lanț de mici stânci negricioase îngăduia să se ajungă la el destul de ușor.

Și așa s-a făcut că, după vreo zece minute, toți cei care călătoriseră pe Pilgrim au putut să ajungă pe uscat, la poalele malului râpos.