Lecție despre furnici ținută într-un furnicar
Furtuna însoțită de ploaie se dezlănțuise cu o violență necunoscută în regiunile cu climă temperată. Era într-adevăr providențial că Dick Sand și tovarășii lui găsiseră un adăpost.
Ploaia nu cădea în picături distincte, ci în șuvițe de apă, mai groase sau mai subțiri. Uneori formau o masă compactă, o trâmbă de apă, curgând ca o cataractă, ca Niagara. Închipuiți-vă un bazin aerian, de volumul unei mări, răsturnându-se dintr-o dată! Sub o asemenea revărsare, pământul este mâncat de curgerea apelor, câmpiile se prefac în lacuri, pâraiele în torente, iar fluviile ieșite din albii îneacă teritorii întinse. Contrar celor ce se întâmplă în zonele temperate, unde violența furtunilor este invers proporțională cu durata lor, în Africa, oricât de puternice ar fi ele, durează zile întregi. E greu de înțeles cum de pot norii să strângă în ei atâta electricitate și cum de s-au putut aduna atâția aburi. Și totuși așa se întâmplă, încât parcă te-ai trezi dintr-o dată în vremurile extraordinare ale perioadei diluviene.
Din fericire, furnicarul avea pereții foarte groși, fiind cu totul impermeabili. Chiar o vizuină de castori, făcută din pământ bine bătătorit, nu ar fi fost atât de rezistentă la apă. Dacă asupra lui s-ar fi revărsat un torent întreg, nici măcar o picătură de apă n-ar fi pătruns prin porii furnicarului.
De îndată ce se instalară în furnicar, Dick Sand și tovarășii săi începură să-i cerceteze interiorul. Aprinseră un felinar și furnicarul fu luminat destul de bine. Conul avea o înălțime de douăsprezece picioare în interior și o lărgime de unsprezece picioare, afară de partea superioară, unde se îngusta ca o căpățână de zahăr. Grosimea pereților era pretutindeni de aproape un picior, iar între caturile de celule prinse jur-împrejur de pereți era loc gol. Omul rămâne uimit văzând asemenea monumente construite prin munca fără preget a unei armate de insecte, construcții care se găsesc destul de des în interiorul Africii. Un călător olandez din veacul trecut, Smeathman, a avut loc să stea cu alți patru din tovarășii lui pe vârful unui asemenea con. La Lunde, Livingstone a studiat mai multe furnicare zidite din argilă roșie, a căror înălțime atingea între cincisprezece și douăzeci de picioare. Locotenentul Cameron a luat de multe ori drept așezări omenești puzderia de conuri întâlnite în câmpia din N'yangwe. El a dat chiar peste adevăratele palate, care atingeau nu douăzeci, ci patruzeci-cincizeci de picioare înălțime, niște uriașe conuri rotunjite, înconjurate de niște mici clopotnițe ca turlele unei catedrale și care se întâlnesc foarte des în Africa de miazăzi.
Ce specie de furnici construiesc aceste minunate furnicare? „Termita războinică”, ar fi răspuns fără să șovăie vărul Benedict, de îndată ce și-ar fi dat seama de materialele folosite pentru construirea lor.
După cum am mai spus, pereții erau făcuți din argilă roșcată. Dacă ar fi fost făcuți din pământ aluvionar cenușiu sau negru, furnicarele ar fi putut fi atribuite fie termitelor „Mordax”, fie termitelor „Atrox”. După cum se vede, aceste insecte au niște nume destul de puțin liniștitoare, care nu pot încânta decât urechile unui entomolog pătimaș ca vărul Benedict.
Partea centrală a conului unde se refugiaseră la început, și care forma principalul spațiu gol din interior, nu ar fi putut să-i cuprindă pe toți. Dar largi goluri suprapuse formau un fel de firide, în care o persoană de statură mijlocie putea să se ghemuiască cu ușurință. Închipuiți-vă un șir de sertare deschise, în fundul cărora se află milioane de alveole unde stătuseră termitele. Aceste sertare erau suprapuse, cum sunt cușetele pe un vapor, și doamna Weldon, micul Jack, Nan și vărul Benedict se putură refugia în cele de sus. Cu un cat mai jos se instalară Austin, Bat și Acteon. Dick Sand, Tom și Hercule rămaseră în partea inferioară a conului.
— Prieteni, le spuse tânărul elev-marinar celor doi negri, pământul începe să se îmbibe cu apă. Trebuie să pomostim partea de jos, surpând argila de la baza furnicarului, dar să nu acoperim deschizătura prin care pătrunde aerul; am risca să ne sufocăm în furnicarul ăsta!
— Avem de petrecut o singură noapte aici, răspunse bătrânul Tom.
— Să căutăm atunci ca în noaptea aceasta să ne odihnim bine, după atâta oboseală! Asta e prima noapte, din ultimele zece zile, în care nu mai suntem siliți să dormim afară!
— Zece zile! repetă Tom.
— De altfel, adăugă Dick Sand, de vreme ce furnicarul e un adăpost trainic, poate că e mai bine să rămânem aici o noapte și o zi. Între timp eu am să mă duc în recunoaștere, încercând să dau peste cursul de apă pe care-l căutăm și care nu poate fi prea departe. Cred că cel mai nimerit lucru, până ce vom construi pluta, este să nu părăsim acest adăpost. Aici nu ne pasă de furtună și de ploaie. Așadar, să pomostim baza furnicarului, ca să-l ținem zvântat.
Cele spuse de Dick Sand fură urmate întocmai. Hercule sparse cu toporișca primul cat de alveole, făcut dintr-o argilă destul de sfărâmicioasă. El înălță astfel cu mai bine de un picior partea interioară a furnicarului care era construit pe un teren mlăștinos. Dick Sand se asigură că aerul putea pătrunde cu ușurință înăuntrul conului prin deschizătura de la bază.
Desigur, faptul că furnicarul fusese părăsit de termite era o împrejurare fericită. Dacă ar fi fost ocupat de câteva mii de furnici, cu siguranță că nimeni n-ar fi putut rămâne în el. Dar fusese oare părăsit de mai multă vreme, sau aceste insecte lacome de-abia plecaseră? Întrebarea nu era fără rost. Primul care și-o puse fu vărul Benedict, tare mirat de un asemenea eveniment. Și se convinse repede că furnicile emigraseră de curând.
Într-adevăr, el coborî repede în partea de jos a conului și acolo, la lumina felinarului, începu să cotrobăie prin ungherele cele mai tainice ale furnicarului.
Descoperi astfel ceea ce el numea „magazia generală” a termitelor, adică locul unde aceste insecte harnice îngrămădeau proviziile coloniei.
Era o scobitură în perete, nu departe de celula regală, pe care Hercule o făcuse să dispară odată cu celulele hărăzite tinerelor larve.
În această „magazie”, vărul Benedict găsi o oarecare cantitate de bucățele de clei și sucuri de plante, de-abia întărite, ceea ce dovedea că termitele aduseseră de curând aceste provizii dinafară.
— Ei bine, nu! exclamă el, ca și cum ar fi răspuns cuiva care-l contrazice. Nu! Acest furnicar n-a fost părăsit de multă vreme!
— Nimeni nu susține contrariul, domnule Benedict, răspunse Dick Sand. Că l-au părăsit mai de mult sau mai de curând e totuna. Important e că termitele l-au părăsit, deoarece trebuia ca noi să le luăm locul!
— Important ar fi să știm din ce pricină l-au părăsit. Ieri, ba chiar azi-dimineață, insectele astea înțelepte mai locuiau încă aici, de vreme ce am găsit sucuri nesolidificate pe deplin. Iar astă-seară…
— La ce concluzie vrei să ajungi, domnule Benedict? întrebă Dick Sand.
— Cred că o presimțire tainică le-a făcut să părăsească furnicarul. Nu numai că niciuna din aceste termite nu a rămas în alveole, dar au și avut grijă să ia cu ele tinerele larve, din care nu pot să găsesc niciuna. Ei bine, repet că n-au făcut asta fără motiv și că aceste insecte istețe au prevăzut o primejdie apropiată…!
— Prevedeau probabil că o să dăm noi năvală în locuința lor, răspunse Hercule râzând.
— Ei, nu zău! răspunse vărul Benedict, vădit supărat de răspunsul negrului. Te socoți chiar atât de grozav, încât să poți fi socotit o primejdie pentru aceste insecte curajoase? Câteva mii de asemenea nevroptere te-ar transforma foarte repede într-un schelet, dacă te-ar întâlni mort în drum!
— Dacă aș fi mort, cu siguranță! răspunse Hercule, care nu voia să se dea bătut. Dar viu, aș putea terciui mii de termite!
— Ai terciui o sută de mii, cinci sute de mii, un milion! răspunse vărul Benedict, înflăcărându-se. Dar nu un miliard! Un miliard te-ar mânca, viu sau mort, până la ultima părticică!
În timpul acestei discuții, care nu era chiar atât de fără rost pe cât s-ar putea crede, Dick Sand se gândea la observația pe care o făcuse vărul Benedict. Fără îndoială că savantul cunoștea destul de bine obiceiul termitelor, ca să nu se înșele în cele spuse. Dacă afirma că un instinct tainic le prevenise să părăsească în grabă furnicarul, asta însemna că era poate în adevăr primejdios să rămână acolo.
Cu toate acestea, nu putea fi vorba să părăsească adăpostul, acum când furtuna izbea cu o putere fără seamăn. Dick Sand nu mai căută explicații unor lucruri care păreau inexplicabile, ci se mulțumi să spună:
— Ei bine, domnule Benedict, dacă termitele și-au lăsat proviziile în acest furnicar, să nu uităm că noi le-am adus pe ale noastre! De aceea, să mâncăm. Mâine, după ce se va potoli furtuna, o să vedem ce hotărâre trebuie să luăm.
Își pregătiră masa de seară, căci oricât de mare ar fi fost oboseala, ea nu tăiase pofta de mâncare a acestor drumeți vajnici. Dimpotrivă, conservele care trebuiau să le ajungă pe încă două zile fură întâmpinate cu bucurie. Pesmeții nu fuseseră pătrunși de umezeală și timp de câteva minute nu se auzi decât ronțăitul dinților solizi ai lui Dick Sand și ai tovarășilor săi. În gura lui Hercule, pesmeții se sfărâmau ca grăunțele sub piatra morii. El nu ronțăia, ci măcina.
Numai doamna Weldon mâncă puțin, și asta doar în urma rugăminților tânărului marinar. Lui Dick i se părea că această femeie curajoasă era mai dusă pe gânduri și mai tristă decât fusese până atunci, cu toate că micul ei Jack se înzdrăvenise simțitor. Accesele de friguri nu se mai repetaseră. Jack se odihnea acum sub ochii mamei sale, într-o firidă căptușită cu haine. Dick Sand nu știa ce să mai creadă.
E de prisos să mai spunem că vărul Benedict cinsti cum se cuvine masa, și asta nu pentru că ar fi dat vreo atenție cantității sau calității alimentelor pe care le devora, ci pentru că găsise în sfârșit un prilej fericit ca să țină o lecție de entomologie – despre termite. Ah! Dacă ar fi putut găsi o termită, măcar una, în furnicarul părăsit! Dar nu găsise nimic!
— Aceste insecte admirabile, spuse el fără să vadă dacă este ascultat sau nu, fac parte din încrengătura minunată a nevropterelor, care au antenele mai lungi decât capul, mandibulele foarte pronunțate și aripile inferioare egale cu cele superioare. Această încrengătură este constituită din cinci clase: panorpartele, myrmileonienele, hemerobinele, termitinele și perlidele. Inutil să adaug că insectele a căror locuință o ocupăm – poate pe nedrept – sunt termitine.
Dick Sand îl asculta cu luare-aminte pe vărul Benedict. Nu cumva faptul că dăduseră peste aceste termite trezise în el gândul că se află pe continentul african, fără a ști prin ce întâmplare ajunsese aici? Neliniștit, tânărul marinar căuta să-și dea seama dacă bănuiala sa era întemeiată. Dar savantul se afla în elementul său și-i dădea înainte cu lecția:
— Aceste termitine se caracterizează prin patru articole ale tarselor, prin mandibule cornoase, de o putere remarcabilă. Există mai multe specii: specia mantisp, specia rafidie și specia termită, cunoscută mai ales sub numele de furnica albă. Din specia aceasta fac parte: termita ucigașă, termita cu pieptar galben, termita care fuge de lumină, cea care mușcă, cea care distruge…
— Dar cele care au construit acest furnicar? întrebă Dick Sand.
— Acestea sunt termitele războinice, răspunse vărul Benedict, rostind numele de parcă ar fi vorbit despre macedoneni sau despre vreun alt popor antic, renumit pentru vitejia arătată în războaie. Da! Războinice și de staturi felurite! Între Hercule și un pitic ar fi o deosebire mai mică decât între cea mai mare și cea mai mică dintre aceste insecte. Dacă printre ele se găsesc furnici lucrătoare, lungi de cinci milimetri, soldați, lungi de zece, masculi și femele, lungi de douăzeci, există de asemenea și o altă specie, foarte ciudată, numită „sirafus”, care numără exemplare lungi de o jumătate de deget și care au un soi de clești în loc de mandibule și capul mai mare decât trupul, aidoma rechinilor. Aceste furnici sunt rechinii insectelor; ba, dacă niște furnici „sirafus” s-ar încăiera cu un rechin, aș pune rămășag că furnicile ar fi biruitoare!
— Și unde se găsesc de obicei aceste insecte? întrebă atunci Dick Sand.
— În Africa, răspunse vărul Benedict, și anume în regiunile ei centrale și meridionale. Africa e prin excelență patria furnicilor. Trebuie să citești ce spune Livingstone despre ele în ultimele lui note, găsite de Stanley! Mai fericit decât mine, doctorul Livingstone a putut asista la o bătălie homerică dată între o armată de furnici negre și o armată de furnici roșii. Au învins acestea din urmă, cărora noi le spunem „drivers” și pe care băștinașii le numesc „sirafus”. Celelalte, numite „tciungus”, au luat-o la fugă, ducând cu ele ouăle și larvele, după ce se apăraseră vitejește. Niciodată, relatează Livingstone, nici la om, nici la vreun animal, spiritul războinic nu a fost mai dezvoltat. Cu mandibulele lor puternice, care sfâșie ca niște gheare, aceste „sirafus” fac să dea înapoi chiar pe omul cel mai viteaz. Până și cele mai puternice animale, leii și elefanții, fug din fața lor. Nimic nu le stă în cale: nici arborii, pe care se cațără până în vârf, și nici pâraiele, pe care le trec formând un adevărat pod suspendat din trupurile lor înlănțuite unul de altul. Și cât de multe sunt! Un alt călător african, Du Chaillu, a asistat timp de douăsprezece ore la defilarea unei coloane de furnici care nu se opreau nicio clipă din drum! De altfel, de ce să ne mire numărul lor atât de mare? Fecunditatea insectelor e uimitoare. Cât privește termitele războinice, s-a constatat că o femelă face până la șaizeci de mii de ouă pe zi! Aceste nevroptere constituie pentru băștinași și o hrană aleasă! Dragii mei prieteni, nu cunosc nimic mai bun în lume decât furnici fripte!
— Ai mâncat vreodată, domnule Benedict? întrebă Hercule.
— Niciodată, răspunse savantul, dar aș mânca cu plăcere.
— Unde?
— Aici!
— Aici nu suntem în Africa! spuse repede Tom.
— Nu… Nu! răspunse vărul Benedict… Și totuși, până acum aceste termite războinice și asemenea furnicare n-au fost observate decât pe continentul african. Iată, ăștia sunt călătorii! N-au știut să vadă în jurul lor. La urma urmei, cu atât mai bine. Tot eu am descoperit o muscă țețe în America! La această glorie – vă dați seama – voi adăuga-o și pe aceea de a fi semnalat prezența termitelor războinice pe continentul american! Ce material pentru o comunicare! O să facă senzație în cercurile științifice europene, și poate că o să-mi ajungă chiar pentru o lucrare, cu planșe și gravuri în afara textului!
Era limpede că vărul Benedict nu descoperise încă adevărul. Ca și toți ceilalți, în afară de Dick Sand și Tom, bietul om credea, și nu avea cum să nu creadă, că se află într-o regiune unde în realitate nu se aflau! Era nevoie să se mai întâmple și altceva, să se producă fapte și mai grave decât aceste curiozități științifice, pentru ca să vadă cu toții, în sfârșit, realitatea.
Se făcuse ora nouă seara, dar vărul Benedict tot mai vorbea… Oare nu-și dăduse seama că ascultătorii lui adormiseră rând pe rând în culcușurile lor, în timpul lecției lui de entomologie? Nu, fără îndoială că nu. Ținea lecția de dragul lecției. Nici Dick Sand nu-i mai punea întrebări, ci stătea nemișcat, deși nu dormea. Cât despre Hercule, el rezistase mai mult decât toți ceilalți. Dar oboseala îl făcuse și pe el să închidă ochii și, deci, și urechile.
Vărul Benedict continuă să mai vorbească o vreme. Totuși, somnul îl birui și pe el, așa că se urcă până la firida de sus a conului, pe care și-o alesese drept domiciliu.
În interiorul furnicarului se așternu o tăcere adâncă, în timp ce afară furtuna umplea văzduhul de bubuituri și fulgere. Nimic nu părea să arate că acest cataclism se apropie de sfârșit.
Felinarul se stinse. Interiorul conului era cufundat într-o beznă adâncă. Probabil că toți dormeau. Doar Dick Sand nu-și afla în somn odihna, care i-ar fi fost și lui atât de necesară. Era năpădit de gânduri. Cugeta mereu la tovarășii lui, pe care voia să-i salveze cu orice preț. Naufragiul vasului Pilgrim nu însemnase sfârșitul crudelor încercări prin care trecuseră, ci, dimpotrivă, puteau să înceapă altele mult mai îngrozitoare, dacă ar fi căzut în mâinile băștinașilor.
Dar cum să se ferească de această groaznică primejdie, cea mai amenințătoare din toate, acum, în drum spre coastă? Era sigur că Harris și Negoro nu-i aduseseră la o sută de mile în interiorul Angolei fără să fi pus la cale în taină prinderea lor. Dar ce planuri avea ticălosul de portughez? Pe care dintre călători îl ura atât de mult? Tânărul marinar își spunea că numai pe el avea motive să-l urască. Își aducea aminte de toate întâmplările din timpul călătoriei – cum au dat peste epava cu negri, cum au pornit la vânarea balenei, cum a pierit căpitanul Hull cu echipaj cu tot…!
La cincisprezece ani, Dick Sand trebuise să preia sarcina de a conduce un vas, care avea să fie lipsit, în urma manevrelor criminale ale lui Negoro, și de busolă, și de loch. Se vedea din nou impunându-și voința față de obraznicul bucătar, amenințându-l că-l va pune în lanțuri sau că-l împușcă! Ah, de ce-i șovăise mâna? Cadavrul lui Negoro ar fi fost aruncat peste bord și nu ar mai fi avut loc atâtea nenorociri.
Acesta era firul gândurilor tânărului marinar. Își aduse apoi aminte de naufragiul care încheiase călătoria lui Pilgrim. Atunci a apărut și trădătorul Harris, și această provincie a Americii de Sud începuse să se transforme încetul cu încetul. Bolivia devenea groaznicul teritoriu angolez, cu clima sa aducătoare de friguri, cu animalele sale sălbatice și cu băștinașii săi, și mai cruzi! O să reușească, oare, micul grup să ajungă nevătămat până pe coastă? Fluviul pe care Dick Sand îl căuta cu înfrigurare, și pe care nădăjduiau să-l întâlnească, îi va duce cu mai multă siguranță și cu mai puțină oboseală până la țărm? Nu voia să pună la îndoială asta, căci știa foarte bine că un marș de o sută de mile prin acest ținut neprimitor, plin de amenințări, nu era cu putință!
„Din fericire, își spunea el, doamna Weldon și toți ceilalți nu-și dau seama de gravitatea situației! Doar Tom și cu mine știm că Negoro ne-a aruncat pe coasta Africii și că Harris ne-a târât în adâncurile Angolei”.
Dick Sand era în prada acestor gânduri, când simți pe frunte ca o adiere ușoară. O mână îl atinse pe umăr și un glas plin de emoție îi șopti la ureche:
— Știu tot, sărmanul meu Dick! Dar bunul Dumnezeu tot ne mai poate scăpa. Facă-se voia lui!