Clopotul scafandrului
În fața unei destăinuiri atât de neașteptate, Dick Sand nu mai putea răspunde nimic! De altfel, doamna Weldon își relua imediat locul lângă micul Jack. Fără îndoială că nu voia să spună mai mult, și tânărul elev-marinar nu avu curajul să o mai rețină.
Așadar, doamna Weldon știa despre ce e vorba. Probabil că cele petrecute în timpul drumului, sau poate chiar numai cuvântul „Africa”, rostit din nefericire în ajun de vărul Benedict, o făcuseră să înțeleagă totul.
„Doamna Weldon știe totul… își spunea mereu în gând Dick Sand. Dar poate că e mai bine așa. Dacă această femeie curajoasă nu-și pierde nădejdea, apoi nu trebuie să mi-o pierd nici eu!”
De-abia aștepta să se lumineze mai curând de ziuă, ca să poată cerceta împrejurimile acestui sat de termite. Un fluviu care să se verse în Atlantic, un curs de apă repede – atât avea nevoie să găsească, pentru a putea transporta micul grup; și parcă presimțea că un asemenea fluviu se află pe aproape. În primul rând, însă, trebuia să aibă grijă ca nu cumva să dea peste băștinașii care poate și plecaseră în urmărirea lor, călăuziți de Harris și Negoro.
Dar nu era niciun semn că se crapă de ziuă. Nicio rază de lumină nu se furișa prin deschizătura de jos a conului. Bubuiturile tunetului se auzeau înfundat prin grosimea zidurilor, arătând că furtuna nu se potolise încă. De câte ori își încorda auzul, Dick auzea răpăitul furios al ploii la temelia furnicarului. Stropii grei nu mai cădeau pe pământ tare, așa că trase concluzia că toată câmpia fusese inundată.
Se făcuse aproape unsprezece noaptea când Dick Sand simți că este cuprins de un fel de toropeală, poate chiar de somn. În orice caz, avea să se odihnească. Dar când era pe cale să se lase pradă acestei destinderi, îi trecu prin minte gândul că deschizătura de jos s-ar putea astupa prin îngrămădirea argilei îmbibate de apă. Dispărând astfel orice mijloc de comunicare cu aerul din exterior, respirația celor zece persoane ar fi viciat aerul din interior, încărcându-l de acid carbonic.
Dick Sand se lăsă să lunece până atinse pământul pomostit cu argila primului etaj de alveole. Pe jos era încă uscat. Prin deschizătură, aerul pătrundea cu ușurință și, odată cu el, și scânteierea fulgerelor, și zgomotele furtunii, pe care potopul de ploaie nu putea s-o potolească.
Dick Sand văzu că totul era în ordine. Părea că nicio primejdie nu amenință deocamdată aceste termite omenești, care luaseră locul coloniei de nevroptere. Tânărul se hotărî să se odihnească vreo câteva ceasuri, lăsându-se furat de somnul care-l toropea. Dar, ca o ultimă prevedere, se culcă pe mormanul de argilă pe care-l bătătoriseră la temelia conului, aproape de deschizătura îngustă. În felul acesta, dacă afară s-ar fi petrecut ceva, ar fi fost primul care s-o știe și să-i anunțe pe ceilalți. Se va scula apoi în revărsat de zori și va porni să cerceteze câmpia.
Dick Sand se culcă rezemat cu capul de perete, cu pușca în mână, și adormi de îndată.
N-ar fi putut spune cât stătuse în toropeala asta, când se trezi simțind ceva rece. Se sculă și, cuprins de o mare neliniște, își dădu seama că apa pătrundea în furnicar, și încă atât de repede, încât peste câteva clipe avea să ajungă până la culcușul lui Tom și Hercule.
Dick Sand îi trezi din somn pe cei doi și le arătă noua complicație. Felinarul fu aprins și interiorul conului se lumină pe dată. Apa se oprise la o înălțime de aproape cinci picioare și nu mai creștea.
— Ce se întâmplă, Dick? întrebă doamna Weldon.
— Mai nimic, răspunse tânărul. A fost inundată partea de jos a conului. Cred că vreun râu din apropiere s-a revărsat peste câmpie din pricina ploii.
— Asta-i bine! spuse Hercule. E cea mai bună dovadă că râul se află pe aproape.
— Da, răspunse Dick Sand. Râul ăsta o să ne ducă pe coastă. Fiți liniștită, doamnă Weldon; apa n-o să poată ajunge până la dumneavoastră și nici până la Jack, Nan sau vărul Benedict.
Doamna Weldon nu răspunse. Cât despre vărul Benedict, el dormea ca o adevărată termită.
În timpul acesta, negrii aplecați deasupra pânzei de apă în care se oglindea lumina felinarului așteptau ca Dick Sand, care măsura înălțimea apei, să le spună ce trebuiau să facă.
Dar Dick Sand nu spuse o vorbă, ci se îngriji numai să pună alimentele și armele la adăpost, ferindu-le din calea apei.
— Apa a pătruns prin deschizătură? întrebă Tom.
— Da, răspunse Dick Sand, și acum împiedică aerul din interior să se reîmprospăteze.
— N-am putea face o gaură în perete, deasupra nivelului apei? întrebă bătrânul negru.
— Ba da… Tom, dar dacă înăuntru sunt cinci picioare de apă, afară trebuie să fie vreo șase-șapte, dacă nu și mai mult.
— De ce crezi asta, domnule Dick?
— Cred asta pentru că apa, pătrunzând în furnicar, a comprimat aerul în partea de sus. El constituie acum un fel de piedică la ridicarea ei. Dar dacă facem în perete o gaură prin care să iasă aerul, apa ar continua să urce până ar atinge nivelul pe care îl are afară, sau, dacă apa este mai sus de gaură, nivelul ei s-ar urca aici până când ar presa din nou aerul. Iată-ne, deci, ca niște scafandri, într-unul din acele clopote cu care se cercetează adâncimile mărilor…
— Atunci, ce-i de făcut? întrebă Tom.
— Să chibzuim bine înainte de a lua vreo hotărâre. Lipsa de prevedere ne-ar putea costa viața, răspunse Dick Sand.
Observația tânărului marinar era foarte justă. Avusese dreptate să asemuiască furnicarul cu un clopot de scafandru. Numai că, în asemenea aparate, aerul este împrospătat fără încetare cu ajutorul unor pompe, iar scafandrii respiră destul de bine și nu au altceva de îndurat decât oboseala pricinuită de rămânerea mai îndelungată într-o atmosferă supusă la alte presiuni decât presiunea normală.
Dar aici, spațiul fusese redus cu o treime prin însăși năvala apei, iar aerul nu ar fi putut fi împrospătat decât dacă se stabilea o legătură cu exteriorul printr-o gaură făcută în perete. Dar n-ar fi fost oare mai rău dacă străpungeau peretele, pentru că ar fi urmat să întâmpine după aceea toate primejdiile de care vorbise Dick Sand?
Lucru sigur este că apa din interior se menținea la același nivel. Numai două cauze ar fi putut s-o facă să-l depășească: sau perforarea peretelui, dacă nivelul apei ar fi fost mai înalt afară decât înăuntru, sau creșterea continuă a nivelului apei dinafară. În amândouă cazurile, în interiorul furnicarului n-ar mai fi rămas decât un spațiu strâmt, în care aerul neîmprospătat ar fi fost comprimat din ce în ce mai mult.
Dar nu s-ar fi putut, oare, ca întreg furnicarul să fie smuls de pe pământ și răsturnat de inundație, punând în cea mai mare primejdie pe cei ce se aflau într-însul? Nu, căci furnicarul, asemenea bordeielor de castori, era bine închegat cu pământul la temelia lui.
Lucrul cel mai de temut era, așadar, ca furtuna să continue și astfel inundația să ia proporții tot mai mari. Dacă apa din câmpie ar fi atins înălțimea de treizeci de picioare, conul ar fi fost acoperit de o pătură de apă groasă de optsprezece picioare, socotite de la vârful lui în sus, care ar fi împins aerul dinăuntru cu o presiune de o atmosferă.
Dar pe măsură ce se gândea mai bine, Dick Sand se temea tot mai mult că inundația va crește. Părea că inundația nu se datorește numai potopului dezlănțuit din nori. Aproape sigur că un curs de apă din împrejurimi, umflat de ploaie, ieșise din albie și se revărsase peste câmpia care se afla la un nivel mai jos. Dacă așa stăteau lucrurile, cine putea să-l asigure că furnicarul nu fusese cu totul acoperit de apă și că vor mai putea ieși din el măcar prin partea de sus, pe care ar fi putut s-o dărâme destul de repede și de ușor?
Neliniștit la culme, Dick Sand se întreba ce să facă. Să mai aștepte, sau să încerce dezlegarea problemei, știind prea bine la ce se putea aștepta?
Era ora trei noaptea. Stăteau cu toții nemișcați, tăcuți și ascultau. Zgomotele de afară nu mai pătrundeau decât foarte slab prin deschizătura astupată. Totuși, un vuiet surd, dar puternic și necurmat, arăta că lupta stihiilor nu încetase.
În clipa aceea, bătrânul Tom le atrase atenția că nivelul apei creștea încetul cu încetul.
— Ai dreptate! răspunse Dick Sand. Deși aerul n-are pe unde să iasă afară, nivelul apei se urcă, pentru că apele cresc și presează aerul din ce în ce mai mult.
— Până acum, încă nu-i primejdie, spuse Tom.
— Fără îndoială, răspunse Dick Sand, dar cine știe când se va opri?
— Domnule Dick, spuse Bat, vrei să mă duc afară să văd ce se întâmplă? Mă las la fund și am să încerc să mă strecor prin deschizătură…
— Mai bine să încerc chiar eu, răspunse Dick Sand.
— Nu, domnule Dick, nu! răspunse iute bătrânul Tom. Lasă-l pe feciorul meu și ai încredere în dibăcia lui. În caz că nu se mai întoarce, prezența dumitale aici e mai necesară. Pe urmă, vorbind mai încetișor, adăugă: Nu-i uita pe doamna Weldon și pe micul Jack!
— Fie!… răspunse Dick Sand. Du-te, Bat. Dacă furnicarul e acoperit cu apă, nu mai încerca să intri din nou. O să căutăm să ieșim și noi ca tine. Dar dacă vârful conului este încă deasupra apelor, caută să-l dărâmi, lovindu-l cu toporișca asta. Când te vom auzi, asta va fi un semnal ca și noi să facem la fel, pe dinăuntru. Ne-am înțeles?
— Da, domnule Dick, răspunse Bat.
— Du-te, băiete, adăugă bătrânul Tom, strângând mâna fiului său.
După ce trase aer mult în plămâni, Bat se scufundă în masa lichidă, a cărei adâncime era mai mare de cinci picioare. Era o treabă destul de grea, căci trebuia să găsească pe dibuite deschizătura de la temelia furnicarului, să se furișeze prin ea și apoi să iasă la suprafața apelor dinafară. Acțiunea aceasta trebuia făcută repede.
Trecură aproape treizeci de secunde. Dick Sand credea că Bat a reușit să iasă afară, când negrul se ivi din nou.
— Ei?! strigă Dick Sand.
— Deschizătura e astupată de dărâmături! răspunse Bat, după ce-și trase răsuflarea.
— Astupată? repetă Tom.
— Da! răspunse Bat. Probabil că apa a înmuiat întăritura de argilă. Am pipăit pereții cu mâna, de jur-împrejur. Nu mai există nicio gaură!
Dick Sand clătină din cap. Se aflau închiși ermetic în acest con, care poate că era acoperit în întregime de apă.
— Dacă nu mai există nicio deschizătură, spuse atunci Hercule, să facem una.
— Așteaptă! răspunse tânărul marinar, oprindu-l pe Hercule, care se pregătea să sară în apă cu toporișca în mână.
Dick Sand chibzui câteva clipe, apoi spuse:
— Vom face altfel. Cel mai important lucru e să știm dacă apa acoperă furnicarul sau nu. Dacă am face o mică deschizătură în vârful conului, am putea ști ce se petrece afară. Dar, în caz că furnicarul e în întregime acoperit de apă, ea ar năvăli înăuntru și am fi pierduți. Să încercăm tatonând.
— Dar repede! spuse Tom.
Într-adevăr, apa continua să urce încet. În interiorul conului atinsese înălțimea de șase picioare. Cu excepția doamnei Weldon, a fiului ei, a vărului Benedict și a lui Nan, care se refugiaseră în firidele de sus, toți ceilalți erau cufundați până la brâu în apă. Trebuiau să se grăbească.
Dick Sand se hotărî să facă o gaură în peretele de argilă, la un picior deasupra nivelului apei dinăuntru, deci la șapte picioare de la pământ. Dacă prin gaura aceasta se stabilea o legătură cu aerul dinafară, însemna că vârful furnicarului ieșea deasupra apei. Dacă, dimpotrivă, gaura ar fi fost sub nivelul apei din exterior, aerul presat dinăuntru ar fi țâșnit afară și, în acest caz, gaura ar fi trebuit imediat astupată, căci altfel apa ar mai fi crescut până la nivelul orificiului. După aceea, experiența ar trebui repetată, făcându-se încercarea la o înălțime mai mare cu un picior, și așa mai departe. Dar dacă nu s-ar fi dat de aerul din exterior nici prin sfredelirea părții de sus a vârfului, asta ar fi însemnat că apa din câmpie are o înălțime de peste cincisprezece picioare și că întregul sat de termite dispăruse, fiind înecat! Și atunci, ce șansă le mai rămânea prizonierilor din furnicar ca să scape de cea mai îngrozitoare moarte, moartea prin asfixiere?
Deși știa toate acestea, Dick Sand nu-și pierdu sângele rece nicio clipă. În același timp, însă, își dădu bine seama de toate consecințele pe care le-ar fi putut avea experiența lui. Dar nu era cu putință să mai aștepte. Amenințarea de a se asfixia toți în acest spațiu strâmt, din ce în ce mai strâmt, în această atmosferă încărcată de acid carbonic, creștea necontenit.
Unealta cea mai nimerită de care se putea servi Dick Sand pentru a face o gaură în perete era o vergea de curățat pușca, prevăzută la un capăt cu un tirbușon. Învârtind repede vergeaua, argila ar fi fost găurită. Deschizătura nu putea să aibă un diametru mai mare decât cel al vergelei, dar era suficient pentru ca aerul să poată pătrunde înăuntru.
Hercule ținea sus felinarul, care își arunca razele spre Dick Sand. Mai aveau câteva lumânări, așa că nu se temeau că le va lipsi lumina.
La un minut după ce tânărul începuse să sfredelească, vergeaua trecu prin perete și imediat se auzi un bolborosit înfundat, ca acela făcut de bulele de aer care trec printr-o pătură de apă. Aerul țâșnea afară și, în același timp, nivelul apei din con creștea, oprindu-se abia când atinse deschizătura, ceea ce dovedea că fusese sfredelită prea jos, adică sub masa lichidă.
— Trebuie să o luăm de la început! spuse liniștit tânărul, după ce astupă repede gaura cu un pumn de argilă.
Apa din con nu mai creștea, dar spațiul liber se redusese cu încă mai bine de opt degete. Respirau cu toții din ce în ce mai anevoios, deoarece oxigenul se împuținase și mai mult. Lucrul acesta se putea vedea și după lumina felinarului, care devenise mai roșcată, pierzându-și o parte din strălucire.
Dick Sand făcu o a doua gaură, prin același procedeu, la un picior deasupra primei. Dacă nici această experiență nu izbutea, apa urma să se urce și mai mult în interiorul conului… dar experiența trebuia încercată.
În timp ce Dick Sand mânuia vergeaua, vărul Benedict exclamă deodată:
— Ei, drace! Iată… iată… iată de ce!
Hercule ridică felinarul și-l lumină pe vărul Benedict, a cărui figură exprima cea mai deplină satisfacție.
— Da! repetă el. Iată de ce au părăsit furnicarul aceste termite inteligente! Presimțiseră inundația! Ah! Instinctul, prieteni, instinctul! Sunt mai deștepte ca noi termitele astea, mult mai deștepte!
Asta era singura învățătură trasă de vărul Benedict din situația în care se aflau!
În clipa aceea, Dick Sand scoase vergeaua care străpunsese peretele. Se auzi un gâlgâit, și apa se mai înălță cu încă un picior. Gaura răspunsese tot sub nivelul apei din exterior.
Se aflau într-o situație îngrozitoare. Doamna Weldon îl luase pe micul Jack în brațe, căci apa se ridicase până aproape de ei. Se sufocau toți în acest spațiu strâmt. Urechile le vâjâiau. Felinarul nu mai arunca decât o lumină foarte palidă.
— Oare tot conul să fie sub apă? murmură Dick Sand.
Trebuia să afle neapărat acest lucru și, de aceea, socotea necesar să facă o gaură chiar în vârful calotei.
Dacă și această încercare dădea greș, îi aștepta asfixia, moartea imediată. Aerul dinăuntru ar fi țâșnit prin deschizătură și apa ar fi umplut tot furnicarul!
— Doamnă Weldon, spuse atunci Dick Sand, vă dați seama de situație. Dacă mai zăbovim, nu vom mai avea aer. Dacă nici cea de a treia încercare nu ne reușește, apa va umple și spațiul rămas. Singura noastră nădejde e ca vârful conului să fie deasupra apei. Vreți să facem și această ultimă încercare?
— Da, Dick! răspunse doamna Weldon.
În clipa aceea, felinarul se stinse, fiindcă oxigenul se împuținase și mai mult. Doamna Weldon și tovarășii ei se treziră cufundați în întunericul cel mai adânc.
Dick Sand se urcase pe umerii lui Hercule, care se prinsese cu mâinile de pereții uneia din firidele laterale și stătea în apă până la gât. Doamna Weldon, Jack și vărul Benedict se ghemuiseră în ultimul cat.
Dick Sand începu să scobească peretele și vergeaua pătrunse ușor prin argilă. Dar deoarece peretele era aici mai gros și mai tare, era mai greu de găurit. Dick Sand se grăbea, dar era totuși grozav de neliniștit, căci prin această deschizătură strâmtă putea pătrunde fie aerul – adică viața, fie apa – adică moartea!
Deodată se auzi un șuierat ascuțit. Aerul comprimat ieșea prin deschizătură… dar o rază de lumină pătrunse în furnicar. Apa se înălță cu încă vreo opt degete și apoi se opri, fără ca Dick Sand să fie nevoit să astupe gaura. Între nivelul apei dinăuntru și cel al apei din exterior se stabilise un echilibru. Așadar, vârful conului ieșea deasupra apei. Doamna Weldon și tovarășii ei erau salvați!
După un „ura” puternic, în care se putea distinge glasul tunător al lui Hercule, cuțitele fură puse la lucru. Calota începu să se fărâmițeze încetul cu încetul. Deschizătura devenea din ce în ce mai mare. Prin ea intrau valuri de aer curat și, odată cu ele, primele raze ale soarelui care răsărea. După ce vârful conului va fi tăiat, va fi ușor pentru cei dinăuntru să se cațăre până sus pe el, de unde vor încerca să ajungă la vreun loc mai înalt din apropiere, unde să fie feriți de inundație.
Dick Sand se urcă primul în vârful furnicarului…
Și scoase un țipăt.
Prin văzduh se auzi acel zgomot caracteristic, foarte cunoscut celor ce călătoresc prin Africa: șuieratul săgeților slobozite din arc.
Dick Sand avusese timp să observe o tabără la vreo sută de pași de satul furnicilor și, la zece pași de con, în câmpia inundată, niște bărci lungi, pline cu băștinași.
Norul de săgeți plecase dintr-una din aceste bărci, în clipa în care capul tânărului ieșise afară din furnicar.
Dick Sand explică totul tovarășilor săi, în câteva cuvinte. Luând pușca, el se urcă din nou în vârful conului, urmat de Hercule, Acteon și Bat, și cu toții deschiseră focul asupra bărcii care se apropia.
Se prăbușiră mai mulți băștinași. Urlete și împușcături răspunseră focurilor de pușcă trase de cei din furnicar. Dar ce puteau face Dick Sand și tovarășii lui împotriva a o sută de războinici africani, care-i înconjuraseră din toate părțile?
Furnicarul fu luat cu asalt. Doamna Weldon, fiul ei, vărul Benedict și toți ceilalți fură târâți afară și, fără a avea vreme să-și spună măcar un cuvânt sau să-și strângă pentru ultima oară mâinile, se văzură despărțiți unii de ceilalți, desigur potrivit unor porunci primite cu mult înainte.
O primă luntre îi luă pe doamna Weldon, pe micul Jack și pe vărul Benedict, și Dick Sand îi văzu dispărând în mijlocul taberei. El, împreună cu Nan, cu bătrânul Tom, cu Hercule, Bat, Acteon și Austin fură aruncați într-o altă luntre, care se îndreptă spre un alt loc al colinei.
În această luntre se aflau douăzeci de băștinași. În urma ei veneau alte cinci. Orice rezistență era imposibilă. Cu toate acestea, Dick Sand și tovarășii lui o încercară. Răniră câțiva soldați din caravană și desigur că ar fi plătit această împotrivire cu viața, dacă păzitorii lor nu ar fi avut porunca să-i cruțe.
Distanța până la colină fu străbătută în câteva minute. Dar în clipa când barca trase la țărm, Hercule se smuci de nu-l mai putu ține nimeni și sări pe pământ. Doi băștinași se repeziră asupra lui, dar uriașul învârtea arma ca pe o măciucă și băștinașii căzură la pământ, cu capetele sfărâmate.
În clipa următoare, Hercule dispărea în desișul pădurii, în mijlocul unei ploi de gloanțe, în timp ce Dick Sand și tovarășii lui, debarcați pe colină, erau puși în lanțuri, ca niște sclavi.