Dick Sand
Marea era liniștită și călătoria pe corabie se desfășura în condiții mulțumitoare, numai că vasul nu înainta destul de repede.
Doamna Weldon fusese instalată pe Pilgrim cât mai confortabil cu putință. În partea din spate a punții nu exista nici obișnuita dunetă și nici vreo altă cabină care ar fi putut-o adăposti pe tânăra femeie, așa că ea trebui să se mulțumească cu cabina căpitanului Hull – o modestă cămăruță de marinar, situată la pupa. Căpitanul se văzuse însă silit să insiste mult pentru a o face să primească până și cabina aceasta. Acolo, în cămăruța aceea strâmtă, doamna Weldon se instalase împreună cu copilul și cu bătrâna Nan. Tot acolo luau masa, împreună cu căpitanul și cu vărul Benedict, pentru care se aranjase alături un fel de odăiță.
În ce-l privește pe căpitanul Hull, el se instalase într-o cabină din postul echipajului, cabină care ar fi fost ocupată de secund, dacă ar fi existat un secund la bord. Dar, după cum se știe, bricul-goeletă naviga în condiții care permiteau să se renunțe la serviciile unui ofițer secund.
Oamenii de pe Pilgrim, marinari vânjoși și cu experiență, erau foarte uniți prin ideile și obiceiurile lor comune. Acest sezon de vânătoare era al patrulea pe care-l petreceau împreună. Erau cu toții americani din vest, se cunoșteau de multă vreme și locuiau pe același țărm al Californiei.
Oamenii aceștia de treabă se arătau foarte îndatoritori față de doamna Weldon, soția armatorului lor, căruia îi erau devotați. Trebuie să spunem că erau cointeresați la ceea ce se câștiga de pe urma vânătorii de balene și că realizaseră până acum sume destul de bune de pe urma călătoriilor întreprinse. Munceau din răsputeri, deoarece făceau singuri toată treaba; știau însă că la sfârșitul sezonului de vânătoare, când se încheiau socotelile, munca aceasta le mărea câștigul. E drept că de data asta câștigul era o nimica toată și tocmai acest lucru îi făcea să tune și să fulgere împotriva pungașilor acelora din Noua Zeelandă.
Un singur om de la bord nu era de origine americană. Portughez de neam, dar vorbind bine limba engleză, omul acesta se numea Negoro și îndeplinea modesta slujbă de bucătar al echipajului de pe bricul-goeletă.
Fostul bucătar de pe Pilgrim dezertase la Auckland, iar acest Negoro, pe atunci fără slujbă, se oferise să-i ia locul. Era un om scump la vorbă și care nu prea da ghes nimănui cu prietenia, veșnic retras și necăutând prilej de conversație, dar făcându-și cu destulă pricepere meseria. După cât se părea, căpitanul Hull o nimerise bine angajându-l, căci de la îmbarcare și până acum bucătarul nu dăduse niciodată prilejul să i se facă vreo observație.
Cu toate acestea, căpitanul Hull nu era împăcat în cugetul său, pentru că nu avusese destul timp să se intereseze mai amănunțit asupra trecutului acestui om. Figura sau, mai curând, privirea acestuia nu-i prea plăcea, și apoi știut este că atunci când e vorba să introduci un străin în viața de pe navă, viață atât de apropiată, de restrânsă, trebuie să faci totul pentru a lua cât mai multe informații asupra trecutului noului venit. Negoro părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era slab, nervos, de statură mijlocie, cu părul foarte negru și fața oacheșă, iar după înfățișare arăta foarte puternic. Că avea oarecare educație, se putea deduce după anumite expresii care-i scăpau uneori. Încolo, nu vorbea niciodată de trecut și nu pomenea nimic despre familie. Nimeni nu putea ghici nici de unde venea, nici unde trăise până atunci. Și nici ce avea să facă de acum înainte nu se putea ghici mai ușor. Spunea doar că are de gând să debarce la Valparaiso. Hotărât lucru, era un om ciudat. În orice caz, nu părea să fi fost marinar de meserie. Ba chiar părea să fie mai străin de viața de marinar decât este de obicei un bucătar care și-ar petrece o bună parte din viață pe mare. Totuși nu era stingherit de ruliul sau tangajul navei, cum se întâmplă cu cei care n-au călătorit niciodată pe mare; și asta e destul de mult pentru un bucătar de vas.
De fapt, nici nu prea era văzut. În timpul zilei stătea mereu retras în bucătăria lui strâmtă, în fața plitei de tuci, care ocupa aproape tot locul. Când se înnopta, după ce stingea focul în cuptor, Negoro se ducea în „vizuina” care-i fusese rezervată în fundul postului echipajului. Se culca îndată și adormea.
După cum s-a mai spus, echipajul bricului Pilgrim era compus din cinci marinari și un elev-marinar.
Tânărul elev-marinar, în vârstă de cincisprezece ani, era un copil găsit. Bietul băiat, părăsit de la naștere, fusese luat și crescut de asistența publică. Se numea Dick Sand și era, probabil, originar din statul New York, ba, aproape sigur, chiar din capitala acestui stat.
I se dăduse numele Dick – prescurtare de la Richard – pentru că așa se numea trecătorul milos care-l găsise la câteva ore după ce se născuse. Numele de Sand îi fusese dat în amintirea locului unde fusese găsit, adică pe Sandy-Hook[1] – limba de pământ de la estuarul fluviului Hudson care formează intrarea în portul New York.
Se cunoștea de pe acum că nici atunci când va fi matur Dick Sand nu va trece de talia mijlocie, dar era bine legat. Totul în înfățișarea lui îți spunea că e de origine anglo-saxonă. Deși era brun, avea ochi albaștri scânteietori. Meseria de marinar îl pregătise destul de bine pentru lupta cu viața. Figura lui inteligentă arăta energie. Nu avea chip de om îndrăzneț, ci de om cutezător. Se citează adesea aceste trei cuvinte dintr-un vers neterminat al lui Vergiliu:
Audaces fortuna juvat…
dar se citează incorect. În realitate, poetul a spus:
Audentes fortuna juvat…
Cutezătorilor, nu îndrăzneților le surâde aproape întotdeauna norocul. Îndrăznețul poate merge la întâmplare; cutezătorul, însă, mai întâi chibzuiește și abia după aceea acționează. În aceasta constă deosebirea.
Dick Sand era un audens. La cincisprezece ani, știa să ia o hotărâre și, odată luată, s-o ducă până la capăt, fără șovăire. Înfățișarea sa vioaie și totodată serioasă atrăgea atenția. Nu-și pierdea vremea pălăvrăgind sau făcând gesturi inutile, cum obișnuiesc băieții de vârsta lui. La o vârstă când altora de seama lui nici nu le trece prin minte să-și pună problema existenței, el cugetase adânc asupra situației grele în care se afla și luase hotărârea să ajungă un „om” în toată puterea cuvântului. Și se ținuse de cuvânt, ajungând aproape un adevărat bărbat la o vârstă când alții nu sunt decât niște copii.
Fiind în același timp și foarte sprinten și foarte priceput la toate exercițiile fizice, Dick Sand era una din acele ființe înzestrate de la natură cu multă îndemânare și pricepere.
După cum s-a mai spus, micul orfan fusese crescut de asistența publică. La început a fost dus într-un orfelinat, așa cum sunt multe în America, iar mai târziu, pe la patru ani, Dick învățase să citească, să scrie și să socotească într-una din școlile din New York întreținute cu generozitate prin subscripție publică. La opt ani, dragostea de mare, pe care Dick o purta în sânge, îl făcu să se îmbarce ca mus pe un vas de cursă lungă din Mările Sudului. Acolo a învățat meseria de marinar așa cum trebuie ea învățată, adică încă din fragedă copilărie. Puțin câte puțin, se instrui sub supravegherea ofițerilor, care se interesau mult de omulețul acesta. Astfel, Dick Sand nu întârzie să ajungă elev-marinar, țintind, bineînțeles, și mai departe. Copilul care înțelege dintru început că munca este legea vieții, cel care află de timpuriu că pâinea se câștigă cu sudoarea frunții sale – precept din Biblie care este lege pentru omenire – acela este desigur hărăzit unor fapte mari, căci odată și-odată va avea nu numai voința, dar și puterea de a le înfăptui.
Căpitanul Hull îl remarcase pe Dick încă de pe când băiețașul era mus pe o corabie de comerț. Bravului marinar îi plăcu imediat acest flăcăiandru dârz și îl prezentă mai târziu armatorului său, James W. Weldon. Acesta arătă un interes deosebit pentru orfan, dându-l mai departe la o școală din San Francisco, unde fu crescut în religia catolică, religie care era și a familiei Weldon.
În timpul studiilor, lui Dick Sand îi plăcu mai ales geografia, ca și tot ce era în legătură cu călătoriile pe apă, așteptând cu nerăbdare să ajungă la vârsta când avea să învețe și acea parte a matematicilor care privea navigația. Apoi nu neglijă să-și completeze prin practică, instrucția teoretică pe care o primise. Așa se face că, atunci când se îmbarcase pentru prima dată pe Pilgrim, o făcuse în calitate de elev-marinar. Un bun marinar trebuie să cunoască tot atât de bine cum se vânează balenele, ca și navigația de cursă lungă. Meseria de marinar cere să fii pregătit pentru orice împrejurare. De altfel, Dick Sand se îmbarcase pe o corabie a lui James W. Weldon, binefăcătorul său, și comandată de căpitanul Hull, protectorul său. Se afla, deci, în condițiunile cele mai favorabile.
Este inutil să se mai spună cât de devotat era față de familia Weldon, căreia îi datora totul. Dar mai bine să lăsăm faptele să vorbească.
E ușor de înțeles cât de mare a fost bucuria tânărului elev-marinar când a aflat că doamna Weldon va călători la bordul lui Pilgrim. Timp de câțiva ani, doamna Weldon fusese o adevărată mamă pentru el, și Dick îl considera pe Jack un frate mai mic, fără să uite totuși ce loc avea el față de fiul bogatului armator. Sămânța cea bună, după cum știau prea bine protectorii săi, căzuse pe pământ rodnic. Inima orfanului era plină de recunoștință, și dacă ar fi trebuit vreodată să-și dea viața pentru cei care-l învățaseră să se instruiască și să-l iubească pe Dumnezeu, apoi tânărul marinar n-ar fi șovăit o clipă. Într-un cuvânt, un băiețandru de cincisprezece ani, cu capul și cu voința unui bărbat de treizeci – iată cine era Dick Sand.
Doamna Weldon știa cât prețuiește protejatul ei. Putea să i-l încredințeze fără grijă pe micul Jack. Dick Sand îndrăgise copilul, care, la rândul său, simțindu-se iubit de acest „frate mai mare”, căuta să fie mereu cu el. În lungile și desele răgazuri dintr-o călătorie pe apă, când marea-i liniștită și pânzele nu cer noi manevre așa cum era cazul cu Pilgrim acum, Dick și Jack erau aproape întotdeauna împreună. Tânărul elev îi arăta băiețașului tot ce l-ar fi putut distra în legătură cu meseria de marinar. Doamna Weldon rămânea liniștită când îl vedea pe Jack alături de Dick Sand, lansându-se de-a lungul parâmelor, cățărându-se până la gabia arborelui trinchet sau pe cruceta arborelui gabier și coborând ca o săgeată de-a lungul șarturilor. Dick Sand era când în fața, când în urma lui Jack, gata să-l sprijine sau să-l oprească dacă brațele copilului de cinci ani ar fi obosit în timpul exercițiilor. Toată joaca aceasta îi făcea bine micului Jack, pe care boala îl slăbise. Rumeneala îi revenise treptat în obraji mulțumită acestor exerciții zilnice și înviorătoarelor brize ale mării.
Așa decurgea călătoria și, de n-ar fi fost timpul nefavorabil, nici pasagerii, nici echipajul lui Pilgrim n-ar fi avut de ce să se plângă.
Dar vânturile care băteau neîncetat dinspre răsărit îl necăjeau mereu pe căpitanul Hull, căci din pricina lor nu reușea să aducă nava pe drumul cel bun. Îi era teamă că mai târziu, când corabia se va găsi aproape de Tropicul Capricornului, va da peste regiuni lipsite de vânturi, care îl vor încurca și mai mult, fără a mai vorbi de curentul ecuatorial, care îl va arunca spre vest, fără să-i poată rezista. Îi era grijă mai ales de doamna Weldon, gândindu-se că vasul va întârzia pe drum, deși nu avea nicio vină pentru această întârziere. Și, cum era preocupat tot timpul de acest lucru, hotărâse ca, în caz că ar întâlni vreun vapor de pasageri în drum spre America, să o sfătuiască pe doamna Weldon să se îmbarce pe el. Din nefericire, însă, era silit să navigheze la o latitudine mult mai spre sud de drumul pe care l-ar ține vreun vas cu aburi navigând spre Panama. De altfel, pe vremea aceea, comunicațiile prin Pacific, între Australia și Lumea Nouă, nu erau atât de dese cum au devenit mai târziu.
Lucrurile trebuiau deci lăsate în voia lui Dumnezeu. Se părea că nimic nu va tulbura acest drum monoton, când, în ziua de 2 februarie, avu loc un prim incident, la latitudinea și longitudinea arătate la începutul acestei povestiri.
Către ora nouă dimineața, pe o vreme foarte frumoasă, cu cer senin, Dick Sand și Jack se găseau cocoțați pe traversele arborelui trinchet. De acolo puteau vedea toată corabia și o mare parte din ocean, pe o rază întinsă. În spate, perimetrul orizontului nu era tăiat decât de catargul mare care susținea pânzele numite brigantina și săgeata. Velele acestea le ascundeau o parte din mare și din cer. În față, însă, puteau vedea cum se întinde deasupra valurilor bompresul, cu cele trei focuri desfășurate ca trei aripi din ce în ce mai mici. Dedesubt se umfla vela trincă, iar deasupra, zburătorul și rândunica, ale căror margini de întinsură zbârnâiau sub presiunea brizei. Bricul-goeletă naviga cu murele la babord și strângea vântul pe cât era posibil.
Dick Sand tocmai îi explica lui Jack de ce Pilgrim, deși se apleca tare spre tribord, nu se putea răsturna, deoarece încărcătura fusese bine așezată și bine echilibrată, când băiețașul îl întrerupse.
— Ce se vede acolo? spuse el.
— Vezi ceva, Jack? Unde? întrebă Dick Sand, ridicându-se în picioare.
— Uite colo! răspunse micul Jack, arătând un punct pe mare, printre două din pânzele bompresului.
Dick Sand privi cu atenție spre punctul arătat și strigă imediat, cu glas puternic:
— O epavă pe direcția vântului, la tribord înainte!