O zi de mare târg
Gestul lui Dick Sand fusese atât de iute, încât nu putuse fi împiedicat de nimeni. Câțiva băștinași se aruncară asupra lui și erau gata să-l masacreze, când apăru Negoro.
La un semn al portughezului, băștinașii se dădură la o parte, luând cu ei cadavrul lui Harris. Alvez și Coimbra cerură ca Dick Sand să fie ucis imediat, dar Negoro le spuse în șoaptă că nu aveau nimic de pierdut dacă mai așteptau câtăva vreme. Dădu apoi ordin ca tânărul marinar să fie dus de acolo și supravegheat îndeaproape.
În sfârșit, Dick Sand îl vedea din nou pe Negoro, pentru prima oară după plecarea de la țărm. De data aceasta, însă, Dick Sand știa că ticălosul acesta era singurul vinovat de pierderea lui Pilgrim. Trebuia să-l urască mai mult decât pe complicele său. Și totuși, după ce-l pedepsise cum se cuvenea pe american, nu mai voia să-i adreseze lui Negoro nici măcar un cuvânt.
Harris spusese că doamna Weldon și copilul ei muriseră! Nu-l mai interesa nimic, orice i s-ar fi întâmplat. Fu târât undeva. Unde? Puțin îi păsa.
Legat fedeleș, Dick Sand fu zvârlit în fundul unei barăci fără ferestre, un fel de temniță, în care negustorul Alvez îi închidea pe sclavii condamnați la moarte pentru răzvrătire sau lovire. Din locul unde se afla nu mai putea avea nicio legătură cu cei dinafară. Dar acum nu-i mai părea rău. Îi răzbunase pe cei pe care-i iubea și care nu mai erau în viață. Era pregătit să înfrunte orice l-ar fi așteptat.
Se înțelege de la sine că Negoro nu-i oprise pe băștinașii care voiau să răzbune uciderea lui Harris pentru că ar fi vrut să-l ocrotească pe Dick Sand; dimpotrivă, îl păstra pentru unul din acele chinuri groaznice al căror secret îl știu numai băștinașii. Fostul bucătar al vasului îl avea în mână pe căpitanul de cincisprezece ani. Nu-i mai lipsea decât Hercule, pentru ca să se poată răzbuna din plin.
După două zile, adică la 28 mai, se deschise târgul, marele „lakoni”, unde urmau să se întâlnească negustorii din interior cu băștinașii din provinciile învecinate. Târgul acesta din Angola nu se făcea numai pentru vânzarea de sclavi; aici veneau o sumedenie de oameni, cu tot felul de produse ale acestei Africi atât de roditoare.
E greu de închipuit forfota care începuse încă din zori în marea „citoka” din Kazonde. Era îmbulzeală mare, vreo patru-cinci mii de persoane, în care erau cuprinși și sclavii lui Jose-Antonio Alvez. Printre aceștia se aflau și Tom cu tovarășii lui. Bieții oameni aveau să fie mai căutați decât alții de către acești samsari de carne omenească, tocmai pentru că ei nu erau negri din Africa.
Alvez se afla în fruntea tuturor. Însoțit de Coimbra, el oferea negustorilor din interior diferite loturi de sclavi, din care aceștia aveau să formeze o caravană. Printre negustori puteau fi zăriți unii metiși din Ujiji, principalul târg de sclavi de lângă lacul Tanganyika, și arabi, care erau mult mai meșteri decât metișii în acest fel de comerț. Nici băștinașii nu lipseau. Se înghesuiau aici copii, bărbați, femei, acestea din urmă neguțătoare pătimașe și care ar fi putut da lecție semenelor lor de rasă albă, în ce privește negustoria. În piețele marilor orașe, chiar într-o zi de târg, nu s-ar fi putut auzi mai mare larmă și nici nu s-ar fi putut face mai multe afaceri! La oamenii din țările civilizate, poate că nevoia de a vinde predomină față de tendința de a cumpăra. La acești băștinași din Africa, oferta este făcută cu tot atâta pasiune ca și cererea.
Pentru băștinași, târgul este zi de sărbătoare. Chiar dacă nu-și puneau cu toții veșmintele cele mai frumoase, din simplul motiv că nu aveau veșminte, cel puțin purtau podoabele cele mai de preț. Bărbații își răsuceau părul în diferite chipuri, împărțindu-l în patru părți și ungându-l cu un soi de pământ roșu și cu ulei. Pe lângă părul lor propriu, foloseau cozi false, răsucite pe creștet în formă de melci, prinzându-le cu ajutorul unor pene roșii, cu diferite broșe, ace de fier sau din fildeș. Cei mai eleganți dintre ei purtau adesea, înfipt în părul creț, câte un cuțit de tatuaj. Coafura aceasta părea o adevărată broderie din pricina mărgelelor colorate pe care și le împleteau în păr. Femeilor le plăcea să-și împartă părul în mici moațe rotunde, de mărimea unei cireșe. Altele îl purtau în formă de colac de cârlionți, ale căror vârfuri formau un desen în relief, sau de cârlionți care atârnau de-a lungul feței. Cele cu gusturi mai simple – ba poate și mai frumoase – își lăsau părul pe spate, ca englezoaicele, sau tăiat pe frunte, în formă de breton, ca franțuzoaicele. Și aproape întotdeauna, pe deasupra acestei coafuri, fiecare femeie își dădea cu un amestec de grăsime, argilă și „nkola” – ulei roșu din lemn de santal. Văzându-le de departe, ai fi zis că femeile acestea elegante purtau pe cap o construcție de țiglă roșie.
Nu trebuie să ne închipuim însă că împodobirea se mărginea numai la pieptănătură. La ce-ar folosi urechile, dacă n-ar atârna de ele bețigașe de lemn prețios, inele de alamă lucrate în ajur, lănțișoare împletite din porumb, care le trag urechile înainte, sau tigve mici, care le serveau drept tabachere? Uneori, din pricina greutății, lobul urechii se lungea, ajungând până în dreptul umerilor. La urma urmei, băștinașii din Africa nu au buzunare, și, de altfel, cum ar putea să aibă? De aici nevoia de a-și pune unde pot, și cum pot, cuțitele, pipele și alte obiecte de care se folosesc de obicei. Gâtul, brațele, încheieturile mâinilor, pulpele picioarelor și gleznele erau destinate să poarte brățări de aramă și de bronz, coarne crestate și împodobite cu nasturi strălucitori, șiraguri de mărgele roșii numite „same-same” sau „talakas”, care erau foarte la modă. Bogătașii exagerau această dorință de împodobire și păreau adevărate racle împopoțonate și umblătoare.
Pe lângă aceasta, dacă natura dăruise dinți indigenilor, păi nu o făcuse pentru ca să-și smulgă incisivii de sus și de jos sau să-i pilească în formă de ac sau arcuiți ca dinții șerpilor? Dacă unghiile creșteau la capătul degetelor, nu trebuiau oare lăsate să crească peste măsură, încât bieții oameni abia să se mai poată folosi de mâini? Dacă trupul omului e învelit în piele neagră sau brună, păi pielea aceasta nu-i hărăzită să fie încrustată cu tot felul de tatuaje sau „temmbos” reprezentând arbori, păsări, semilune sau linii ondulate, care l-au făcut pe Livingstone să creadă că poate recunoaște în ele unele asemănări cu vechile desene egiptene? Aceste tatuaje ale părinților, care se fac introducându-se o materie albastră în scrijelitură, sunt reproduse apoi aidoma pe trupurile copiilor, slujind drept semn de recunoaștere între triburi sau familii. La nevoie, poți să-ți gravezi blazonul pe piept, dacă nu poți să ți-l vopsești pe trăsură!
Acesta era felul de a se împodobi al băștinașilor. Cât despre veșmintele propriu-zise, ele se rezumau, pentru bărbați, la un șorț din piele de antilopă, lung până la genunchi, sau chiar la o fustă de ierburi împletite și vopsite în culori vii, iar pentru femei, la o cingătoare de mărgele care susținea pe talie o fustă verde, brodată cu mătase și împodobită cu mărgele de sticlă sau cochilii de melci, sau câteodată la un fel de șorț din „lambba” – țesătură din iarbă, vărgată în albastru, negru și galben, foarte căutată de locuitorii din Zanzibar.
Firește, asemenea veșminte purtau numai băștinașii care făceau parte din „înalta societate”. Ceilalți, negustori sau sclavi, umblau aproape despuiați. De obicei femeile purtau poverile cu mărfuri de vânzare. Ele veneau în piață ducând în cârcă un fel de coșuri uriașe, pe care le susțineau cu ajutorul unor curele trecute peste frunte. După ce-și descărcau marfa, se ghemuiau în coșul gol.
Uimitoarea rodnicie a țării se putea vedea din tot soiul de produse alimentare de prima calitate, pe care le găseai din belșug la acest târg. Fuseseră aduse aici, spre vânzare, mari cantități din acel orez din care se recoltează o sută de boabe la un fir, porumb care, dând trei recolte în opt luni, aduce două sute de boabe la bobul însămânțat, susan, piper de Urua, mai tare decât cel din Cayenne, manioc, mei, nucșoară, sare și ulei de palmier. Sute de capre, de porci, de oi fără lână, cu salbă și cu păr, de bună seamă de origine tătară, mari cantități de păsări de curte și pește erau oferite cumpărătorilor. Tot felul de oale, foarte simetric lucrate, atrăgeau privirile prin culorile lor țipătoare. Băuturi felurite, al căror nume era strigat cu glas pițigăiat de micii băștinași, ispiteau pe amatori: vin de banane, numit „pombe” – o licoare foarte puternică și căutată –, o bere dulce numită „malofu”, făcută din banane, și hidromel, un amestec limpede de miere și apă, fermentat cu malț.
Dar ceea ce dădea importanță târgului de la Kazonde era comerțul de stofe și fildeș.
În ceea ce privește stofele, găseai mii de metri de „șukkas”, de „mericani” – stambă de culoare deschisă, adusă aici tocmai de la Salem din Massachusetts – „kaniki” – pânză de bumbac albastru, lată de treizeci și patru de țoli – „sohari” – stofă în pătrățele albe și albastre, cu marginea roșie și cu mici dungi albastre, care era mult mai ieftină decât cea numită „diulis”, din mătase de Surate, cu fondul verde, roșu sau galben; aceasta costa de la șapte până la optzeci de dolari bucata de trei coți, când era țesută cu aur.
Fildeșul fusese adus aici din toate părțile Africii centrale, urmând să ia drumul piețelor de desfacere din Khartoum, Zanzibar și Natal, unde numeroși negustori se ocupau în mod exclusiv cu această ramură a comerțului african.
E greu de făcut socoteala câți elefanți sunt uciși pentru a se ajunge la cele cinci sute de mii de kilograme de fildeș[17] care se exportă anual în Europa și mai cu seamă în Anglia. Numai acestei țări îi trebuiesc 40 000 kg. Coasta occidentală a Africii furnizează singură aproape 140 de tone din această materie prețioasă. În medie, o pereche de colți de elefant are o greutate de 28 de livre și valorează până la 1 500 de franci, dacă socotim după prețurile din 1874, dar există perechi care cântăresc până la 165 de livre. Amatorii de fildeș puteau vedea la târgul din Kazonde exemplare minunate, dintr-un fildeș translucid, ușor de lucrat, cu coajă brună, care își păstrează culoarea și nu se îngălbenește cu timpul, ca fildeșul provenit din alte părți.
Dar în ce chip se efectuau diferitele operațiuni comerciale dintre vânzători și cumpărători, și care era moneda curentă? Firește, pentru traficanții de sclavi, singura monedă o constituia sclavul. Băștinașii plăteau însă cu boabe de sticlă, de fabricație venețiană, numite „cacio-colos”, când erau albe ca varul, „bubulus”, când aveau o culoare neagră, și „sicundereces”, când băteau în trandafiriu. Asemenea mărgele, înșirate pe câte zece rânduri sau „khetes”, erau văzute în șiraguri duble la gâtul femeilor, formând un „fundo” – podoabă foarte căutată. Măsura cea mai obișnuită pentru aceste mărgele era „frasilah”, care cântărește 70 de livre. Livingstone, Cameron și Stanley au avut întotdeauna grijă să aibă din belșug o asemenea monedă. În lipsa mărgelelor de sticlă, erau folosite pentru schimb „pise” – o monedă din Zanzibar de patru centime – și scoica „viunguas”, care se găsește numai pe coasta de răsărit. Cât despre triburile de canibali, acestea pun oarecare preț pe dinții din fălcile omenești, și la „lakoni” se vedeau asemenea șiraguri la gâtul câte unui băștinaș care, fără îndoială, îi mâncase pe cei cărora le crescuseră; dar dinții aceștia încep să nu mai aibă curs.
Cam așa arăta marele târg. Către amiază, însuflețirea mulțimii atinse culmea; larma era asurzitoare. Ar fi greu de arătat prin cuvinte furia vânzătorilor care nu-și putuseră desface marfa sau mânia pe care o arătau prin gesturi și răcnete cumpărătorii păcăliți. Din această pricină izbucneau adesea încăierări, pe care nu le potolea nimeni, pentru că, bineînțeles, în piață nu se aflau polițiști pentru păstrarea ordinii.
Către amiază, Alvez porunci să fie aduși în piață sclavii pe care voia să-i vândă. Mulțimea se mări cu încă două mii de nenorociți de toate vârstele, pe care negustorul îi ținea în barăci de mai multe luni. „Stocul” acesta de marfă nu arăta prea rău. Odihna îndelungată și o hrană mai substanțială îi făcuseră pe prizonieri să arate destul de bine, aici la „lakoni”. Cât privește pe ultimii sosiți, aceștia se aflau într-o stare jalnică. Alvez știa că i-ar fi putut vinde pe un preț mai bun dacă i-ar mai fi ținut o lună în barăci. Dar cererile care îi veneau de la negustorii de pe coasta orientală erau atât de mari, încât se hotărî să-i scoată la vânzare în starea în care se aflau.
Hotărârea aceasta însemna o adevărată nenorocire pentru Tom și prietenii lui. Havildarii îi împinseră în mijlocul pieții împreună cu un grup mai mare de prizonieri. Ca și ceilalți sclavi, erau legați zdravăn cu lanțuri, și privirile le erau pline de mânie și rușine.
— Domnul Dick nu-i aici… spuse Bat, după ce-și roti ochii prin piață, îndelung.
— Nu! răspunse Acteon. Se vede că nu-l scot la vânzare.
— Au să-l omoare, dacă n-au făcut-o până acum! adăugă bătrânul negru. Cât despre noi, n-avem decât o singură nădejde: să fim cumpărați toți de același negustor. Ne-am mai mângâia cu gândul că suntem toți laolaltă.
— Ah, să te știu departe de mine, muncind ca sclav, bietul meu tată! exclamă Bat, înăbușindu-și plânsul.
— Nu… spuse Tom. N-au să ne despartă! Și poate chiar să izbutim…
— Dacă ar fi aici Hercule! exclamă Austin.
Dar uriașul nu mai dăduse niciun semn de viață. Din ziua când trimisese scrisoarea prin câine, nu mai aflaseră nimic nici despre Hercule și nici despre Dingo. Era oare de invidiat soarta lui Hercule? Sigur că da! Chiar dacă pierise în vreo împrejurare oarecare, nu-i fusese dat să poarte lanțurile sclaviei!
Între timp începuse vânzarea. Bărbați, femei și copii erau plimbați în grupuri prin fața mulțimii de către oamenii lui Alvez, cărora puțin le păsa dacă despărțeau mame de puii lor. Se poate vorbi astfel despre sclave și pruncii lor, căci negustorii aceștia se purtau față de ele cum s-ar fi purtat cu niște vite de povară.
Tom și tovarășii lui fură trecuți în felul acesta de la un cumpărător la altul. Un agent mergea înaintea lor, strigând prețul cu care urmau să fie vânduți. Samsarii arabi sau metiși din provinciile centrale îi opreau ca să-i examineze cu atenție. Nu găseau la ei niciunul din semnele caracteristice rasei africane, care se modificaseră la acești negri născuți în a doua generație pe pământul Americii. Negrii aceștia viguroși și inteligenți, cu totul deosebiți de cei aduși de pe meleagurile fluviului Zambezi sau Lualaba, aveau o mare valoare în ochii lor. Îi pipăiau, îi întorceau și pe o parte și pe alta, le cercetau dinții, așa cum fac geambașii când vor să cumpere cai. Ca să-și dea seama de felul cum merg, aruncau departe un băț și-i sileau să alerge după ei.
Metoda aceasta era folosită de toți cumpărătorii și niciun sclav nu scăpa de astfel de „examene” umilitoare. Să nu se creadă însă că acești nenorociți rămâneau nepăsători văzându-se tratați astfel. În afară de copii, care nu puteau înțelege în ce stare de degradare fuseseră aduși, toți ceilalți, bărbați și femei, se simțeau umiliți. Nu erau scutiți de altfel nici de insulte, nici de lovituri. Coimbra, pe jumătate beat, și agenții lui Alvez îi tratau cu cea mai mare brutalitate. Și nu erau întâmpinați mai bine nici de noii lor stăpâni, care-i cumpăraseră dând în schimb fildeș, stofe sau mărgele! Sclavii erau despărțiți cu brutalitate unii de alții, mama de copil, soțul de soție, fratele de soră, neîngăduindu-li-se nici măcar să-și ia rămas bun sau să se îmbrățișeze, deși la acest „lakoni” se vedeau pentru cea din urmă oară.
Cerințele comerțului de sclavi erau diferite și, de aceea, bărbații urmau să fie vânduți în loturi separate de cele ale femeilor. Negustorii care cumpărau bărbați nu cumpărau și femei. Acestea, în virtutea poligamiei, care e lege la musulmani, erau îndreptate mai ales spre țările arabe, fiind schimbate pe fildeș. Cât despre bărbați, care erau sortiți muncilor grele, aceștia erau trimiși spre locurile de îmbarcare, pentru a fi exportați fie în coloniile spaniole, fie pe piețele din Mascat și Madagascar. Despărțirile acestea dădeau loc la scene zguduitoare între cei ce erau smulși unul de lângă altul și care nu aveau să se mai vadă vreodată.
Tom și tovarășii lui urmau să împărtășească soarta celorlalți sclavi. Dar, la drept vorbind, nu se temeau de această eventualitate. Pentru ei era mai bine să fie duși într-o colonie cu sclavi, căci acolo tot ar mai fi putut să spună cine sunt și să-și ceară drepturile, pe când aici, pierduți în cine știe ce colț al continentului african, n-ar mai fi putut nădăjdui să-și câștige iarăși libertatea.
S-a întâmplat așa cum doriseră. Ba chiar avură marea mângâiere de a nu fi despărțiți. Pentru cumpărarea lor s-a dus o luptă mare între mulți negustori din Ujiji. Jose-Antonio Alvez bătea din palme. Prețul sclavilor urca mereu. Mulțimea se îngrămădise în jurul lor, ca să-i vadă pe acești sclavi prețuiți la o valoare încă necunoscută pe piața din Kazonde și a căror proveniență Alvez avusese grijă s-o ascundă. Cum Tom și tovarășii lui nu cunoșteau limba țării, nici măcar nu puteau să protesteze.
Noul lor stăpân, un bogat negustor arab, urma să-i trimită peste câteva zile spre lacul Tanganyika, de unde trebuiau să se îndrepte, împreună cu alte convoaie de sclavi, spre exploatările din Zanzibar.
Dar aveau să ajungă oare vreodată acolo, când urmau să străbată cele mai nesănătoase și mai primejdioase ținuturi ale Africii centrale? O mie cinci sute de mile de străbătut în asemenea condiții, nevoiți să treacă prin regiuni stăpânite de triburi care se războiau necontenit și să îndure un climat ucigător! Va avea oare bătrânul Tom puterea să suporte toate aceste suferințe nemaipomenite? Nu va cădea și el pe drum așa cum căzuse sărmana Nan?
Totuși erau laolaltă! Lanțul care-i lega pe toți patru li se părea mai puțin greu de purtat. Negustorul arab îi duse într-o baracă aparte: ținea să păstreze în cele mai bune condițiuni „marfa” aceasta, pe care spera să ia un preț bun la târgul din Zanzibar.
Tom, Bat, Acteon și Austin părăsiră deci piața, așa că nu mai avură putința nici să vadă și nici să afle ceva despre scena cu care avea să se încheie marele „lakoni” din Kazonde.