Furtuna
În săptămâna care urmă după acest eveniment, de la 14 la 21 februarie, la bord nu se mai întâmplă nimic de seamă. Vântul de nord-vest bătea din ce în ce mai tare, iar Pilgrim înainta repede, cu o viteză medie de o sută șaizeci de mile în douăzeci și patru de ore. Era aproape tot ce se putea cere de la o corabie de asemenea dimensiuni.
După părerea lui Dick Sand, bricul-goeletă trebuia să se apropie în curând de regiunile oceanului mai frecventate de vapoarele care circulă dintr-o emisferă în cealaltă. Elevul-marinar trăgea mereu nădejde să întâlnească vreo astfel de navă, căci avea de gând fie să treacă pasagerii pe bordul ei, fie să ceară să-i împrumute câțiva marinari de ajutor, poate chiar și un ofițer. Dar deși zările erau cercetate cu grijă, nicio navă nu fusese semnalată, iar marea rămânea mereu pustie. Faptul acesta îl cam uimea pe Dick Sand. Cu prilejul celor trei campanii de pescuit în mările australe, traversase de mai multe ori această parte a Pacificului; prin locurile acestea, aflate pe latitudinea și longitudinea stabilite de el, rareori se întâmpla să nu se ivească vreun vas englez sau american, care venea de la Capul Horn spre Ecuator, sau care cobora către vârful Americii de Sud.
Dar ceea ce nu știa Dick Sand, ceea ce nici nu putea măcar să bănuiască, era că Pilgrim se afla pe o latitudine mai mare, adică mai la sud decât își închipuia el. Și aceasta din două motive:
În primul rând, curenții din regiunile acelea, a căror viteză elevul-marinar nu putea s-o aprecieze cu prea multă exactitate, făcuseră ca nava să se abată din drum, fără ca el să-și fi putut da seama.
În al doilea rând, busola, a cărei funcționare fusese falsificată de mâna mârșavă a lui Negoro, dădea acum indicații greșite. După pierderea celei de a doua busole, indicațiile nu mai puteau fi controlate de Dick Sand. În felul acesta, el credea – și era firesc să creadă – că înainta spre est, pe când în realitate înainta spre sud-est. Doar avea mereu busola înaintea ochilor, iar lochul era mereu aruncat în apă! Instrumentele acestea îi îngăduiau, într-o oarecare măsură, să conducă nava și să-și dea seama de numărul de mile parcurs. Dar era oare suficient?
Cu toate acestea, tânărul o îmbărbăta mereu pe doamna Weldon, găsind cuvintele cele mai nimerite pentru a potoli neliniștea pe care i-o provocaseră adesea cele întâmplate în cursul acestei călătorii.
— Vom ajunge, vom ajunge la țintă! o asigura el. Vom atinge coasta americană într-un loc sau altul, n-are importanță unde, dar până la urmă nu se poate să nu ajungem!
— Am toată încrederea, Dick!
— Bineînțeles, doamnă Weldon, că aș fi fost mult mai liniștit dacă n-ați fi fost și dumneavoastră la bord, dacă ar fi trebuit să răspundem numai de noi, dar…
— Dacă nu aș fi fost pe navă, răspunse doamna Weldon, dacă vărul Benedict, Jack, Nan și cu mine n-am fi venit pe Pilgrim și dacă, pe de altă parte, Tom cu tovarășii lui n-ar fi fost găsiți în largul mării, nu ar fi fost decât doi oameni la bord: tu și Negoro… Ce-ai fi făcut tu, singur, cu omul acesta rău, în care nici măcar nu poți avea încredere? Da, dragul meu, spune-mi, ce-ai fi făcut?
— În primul rând, l-aș fi pus în situația de a nu-mi putea face rău, răspunse cu hotărâre Dick Sand.
— Și ai fi condus singur corabia?
— Da… singur… cu ajutorul lui Dumnezeu!
Hotărârea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte avu darul să întărească speranțele doamnei Weldon. Și totuși, când se uita la micuțul ei Jack, era de multe ori cuprinsă de îngrijorare! Dacă femeia nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce simțea ca mamă, ea nu reușea totuși să-și înăbușe neliniștea aceea ascunsă, care-i strângea inima!
Deși tânărul elev-marinar nu ajunsese destul de departe cu studiile hidrografice ca să poată stabili poziția navei, el poseda în cel mai înalt grad instinctul omului de mare, când era vorba să presimtă vremea. Înfățișarea cerului, pe de o parte, indicațiile barometrului, pe de alta, îi îngăduiau să-și ia măsurile necesare. Căpitanul Hull, bun meteorolog, îl învățase să consulte instrumentul acesta, ale cărui prevestiri sunt deosebit de precise.
Iată, în câteva cuvinte, ce se poate spune despre modul cum trebuiesc interpretate indicațiile barometrului[6].
1. Când barometrul începe să coboare în mod brusc și continuu după o vreme frumoasă, care a durat destul de mult, sunt semne sigure că va începe să plouă. Dar dacă vremea frumoasă a durat mult, mercurul poate scădea cu două-trei zile mai înainte de a se observa vreo schimbare în starea atmosferică. Atunci, cu cât va trece mai mult timp între coborârea mercurului și sosirea ploii, cu atât mai mult va dura vremea ploioasă.
2. Dacă, dimpotrivă, pe o vreme ploioasă, care durează de multă vreme, barometrul începe să se urce încet și regulat, atunci cu siguranță că va fi timp frumos, și vremea bună va dura cu atât mai mult, cu cât a trecut un interval mai lung între începutul timpului frumos și începutul urcării coloanei de mercur.
3. În amândouă cazurile de mai sus, dacă schimbarea vremii are loc imediat după mișcarea coloanei barometrice, această schimbare nu va dura decât foarte puțin.
4. Dacă barometrul arată o urcare înceată și continuă timp de două-trei zile sau chiar mai mult, atunci se anunță vreme bună, chiar dacă ploaia nu încetează în zilele acelea, și invers; dar dacă barometrul se ridică două zile sau mai mult, pe timp de ploaie, și dacă începe vremea bună și el coboară din nou, vremea bună va ține foarte puțin, și invers.
5. Primăvara sau toamna, o coborâre bruscă a coloanei barometrului anunță vânt. Vara, dacă este foarte cald, anunță furtună. Iarna, după un ger de câteva zile, o coborâre rapidă a coloanei barometrice anunță o schimbare a vântului, însoțită de moină și ploaie; dar o urcare pe timp geros care a durat mai mult anunță zăpadă.
6. Oscilațiile rapide ale barometrului nu trebuiesc interpretate ca prevestitoare de vreme uscată sau ploioasă de mai lungă durată. Asemenea indicații sunt date exclusiv de ridicarea sau coborârea care se face încet și continuu.
7. Spre sfârșitul toamnei, dacă barometrul se ridică după o vreme ploioasă și cu vânt care ține de mai mult timp, aceasta arată că vântul va începe să bată dinspre nord și se va lăsa ger.
Acestea sunt indicațiile generale care se pot deduce din observarea acestui prețios instrument. Dick Sand le cunoștea foarte bine, în urma constatărilor ce le făcuse în diverse împrejurări din viața sa de marinar. Aceasta îi permitea să ia în orice situație măsurile cele mai potrivite.
Către 20 februarie, oscilațiile coloanei barometrice începură să-i dea de gândit tânărului marinar, care le înregistra de câteva ori pe zi cu multă grijă. Într-adevăr, barometrul începu să coboare încet și continuu, fapt care prevestea ploaie. Ploaia întârziind să cadă, Dick Sand ajunse la concluzia că vremea rea va ține mai mult. Și așa trebuia să se și întâmple.
Dar ploaia înseamnă vânt și, într-adevăr, la data aceea vântul începu să bată destul de tare, aerul deplasându-se cu o viteză de șaizeci de picioare pe secundă, adică treizeci și una de mile pe oră (57,5 kilometri).
Dick Sand trebui să ia atunci unele măsuri de prevedere, pentru a nu primejdui catargele și pânzele lui Pilgrim. Pusese mai înainte să se strângă rândunica, săgeata și focul mare și hotărî să facă același lucru acum cu zburătorul, iar mai pe urmă să strângă pe vergă două terțarole de la gabierul trinchet. Această ultimă operație trebuia să prezinte oarecari greutăți, cu un echipaj atât de puțin experimentat. Dar nu era vreme de șovăială, și nimeni nu se dădu înapoi de la muncă.
Dick Sand, însoțit de Bat și Austin, se sui în greementul arborelui trinchet și izbuti, nu fără greutate, să strângă zburătorul. Dacă timpul ar fi fost mai puțin amenințător, ar fi lăsat cele două vergi pe catarg: dar prevăzând că va fi nevoit să coboare această parte de catarg sau chiar să o demonteze, desfăcu cele două vergi și le coborî pe punte. E de la sine înțeles că atunci când vântul bate prea tare, trebuie redus nu numai numărul pânzelor ci și cel al vergilor, ca și unele părți din accesoriile catargelor. Măsura aceasta aduce o mare ușurare navei. Fiind mai puțin încărcată în partea de sus, nu mai este atât de zdruncinată și de legănată înainte și înapoi sau dintr-o parte într-alta de loviturile valurilor.
După ce termină ce avusese de făcut, muncind două ore încheiate, Dick Sand și tovarășii lui se ocupară de reducerea suprafeței velei gabier. Pilgrim nu avea, ca mai toate navele moderne, un gabier dublu, care ar fi ușurat mult manevrarea. Trebui, așadar, să lucreze ca pe vremuri, adică să urce pe șarturi, să facă sul o pânză bătută de vânt și să o fixeze solid, cu propriile ei legături. Toată munca fusese anevoioasă și primejdioasă, dar până la urmă gabierul fu micșorat, prinzând acum vânt mai puțin. În felul acesta, bricul-goeletă era cu mult mai ușor decât înainte.
După ce sfârși toată treaba, Dick Sand coborî împreună cu Bat și Austin. Pilgrim se afla așadar în condițiile potrivite de a naviga pe o vreme cunoscută în meteorologie sub numele de „vânt puternic”.
În timpul celor trei zile care urmară, și anume la 20, 21 și 22 februarie, forța și direcția vântului nu se schimbară prea mult. Totuși, mercurul continua să coboare în tubul barometrului și, în această ultimă zi, elevul-marinar observă că rămăsese staționar sub douăzeci și opt de șchioape și șapte zecimi[7].
De altfel, nu era niciun semn că barometrul ar putea curând urca. Cerul era întunecat și învolburat de vânturi, fiind acoperit mereu de o ceață deasă. Pătura de negură era atât de groasă, încât nu se mai vedea nici soarele, și era greu de ghicit unde e răsăritul și unde apusul.
Dick Sand începu să fie cuprins de îngrijorare. Nu mai pleca deloc de pe punte. Dormea foarte puțin. Cu toate acestea, tăria lui morală îi dădea putința să-și ascundă temerile în ungherele cele mai tăinuite ale inimii.
A doua zi, la 23 februarie, vântul păru că se potolește oarecum în timpul dimineții, dar Dick Sand nu se încrezu prea mult. Avu dreptate, căci în cursul după-amiezii vântul se înteți și marea începu să fie și mai agitată.
Către ora patru, Negoro, care putea fi văzut numai rareori, ieși din cabină și se duse înspre puntea-prova. Dingo dormea desigur în vreun colț, căci nu lătră ca de obicei. Fără să scoată o vorbă, Negoro cercetă orizontul cu privirea timp de o jumătate de ceas.
Valuri mari urmau unul după altul, fără să se ciocnească încă. Erau însă mai înalte decât le-ar fi putut ridica forța vântului, de unde se putea trage concluzia că la vest era vreme foarte rea. Probabil că distanța care-l despărțea pe Pilgrim de locurile unde bântuia vijelia era destul de mică. Nu mai încăpea nicio îndoială că furtuna va sosi în curând și pe meleagurile acelea.
Negoro privi marea nesfârșită, adânc răscolită de jur împrejurul lui Pilgrim. Pe urmă, privirea lui rece și întunecată se îndreptă spre cer.
Starea cerului dădea de gândit. Norii se fugăreau cu viteze foarte diferite. Cei din zona superioară alergau mai repede decât cei din straturile de jos ale atmosferei. Trebuia să se presupună că aceste mase grele se vor lăsa curând în jos. Atunci, ceea ce în momentul de față nu era decât un vânt puternic, adică o deplasare de aer cu aproximativ patruzeci și trei de mile pe oră, putea să se transforme într-o furtună sau chiar într-un uragan.
Fie că Negoro nu era omul care să se înspăimânte, fie că nu pricepea nimic din amenințările vremii, fapt e că nu părea să fie deloc impresionat. Ba chiar îi apăru pe buze un zâmbet răutăcios. S-ar fi putut spune, la urma urmei, că starea aceasta de lucruri părea mai curând să-i placă decât să-i displacă. Se sui o clipă pe bompres și se cățără până aproape de vârful său, ca să poată cuprinde cât mai mult cu privirea, ca și când ar fi căutat unele semne la orizont. Pe urmă coborî liniștit, fără să scoată un singur cuvânt, fără să facă cel mai mic gest, și se retrase în postul echipajului.
Dar în pofida tuturor acestor posibilități îngrozitoare, călătorii de pe Pilgrim nu puteau trece cu vederea o împrejurare fericită, care îi interesa pe toți cei de la bord: aceea că vântul le era favorabil, oricât de violent ar fi fost sau ar fi devenit. Datorită acestei împrejurări, Pilgrim părea să aibă șansa de a ajunge repede pe coasta americană. Călătoria ar fi putut continua fără mari greutăți, dacă vântul nu s-ar fi transformat în uragan; adevăratele primejdii nu urmau să se ivească decât în cazul când ar fi fost vorba să acosteze într-un punct necunoscut de pe litoral.
Numai la eventualitatea aceasta se gândea acum Dick Sand. Oare ce urma să facă odată ce va zări pământul și dacă nu va întâlni din timp un pilot care să cunoască bine țărmul? În cazul în care vremea rea îl va sili să caute un port de adăpost, cum va proceda, de vreme ce litoralul acela îi era cu desăvârșire necunoscut? Dar fără îndoială că nu era cazul să se preocupe încă de pe acum de această eventualitate. Și, totuși, o să vină și clipa când va trebui să ia o hotărâre. Ei bine, Dick Sand o va lua, atunci când va trebui!
În timpul celor treisprezece zile care se scurseră de la 24 februarie la 9 martie, starea atmosferică nu se schimbă în mod simțitor. Cerul era mereu acoperit de straturi groase de ceață. Vântul se domolea vreme de câteva ceasuri, apoi continua să bată cu aceeași tărie. De vreo două-trei ori, barometrul se urcă, dar oscilațiile lui, care ajungeau la vreo douăsprezece linii, erau prea bruște pentru a anunța o schimbare de timp și o domolire a vânturilor. De altfel, coloana de mercur cobora din nou imediat și nimic nu putea să dea speranța că vremea rea se va sfârși curând. Câteodată izbucneau furtuni mari, cu tunete și fulgere, care-l puneau pe gânduri pe Dick Sand. De câteva ori, trăsnetul căzu pe crestele valurilor, la numai câteva sute de metri de navă. Pe urmă începu o ploaie torențială și se formară vârtejuri de vapori pe jumătate condensați, care învăluiră corabia într-o pâclă deasă. Ceasuri în șir, omul de veghe care cerceta cu privirea largul mării nu mai putu vedea nimic, astfel că nava înainta la întâmplare.
Pilgrim se legăna îngrozitor, ca și când ar fi fost o coajă de nucă. Din fericire, doamna Weldon suporta ruliul și tangajul fără să sufere câtuși de puțin. Dar băiețașul ei fu greu încercat din pricina legănărilor puternice și trebui să-l îngrijească. Cât despre vărul Benedict, el era tot atât de puțin bolnav ca și libărcile americane care îl pasionau, și își petrecea tot timpul studiind, ca și cum ar fi fost instalat liniștit în biroul său din San Francisco.
Din fericire, Tom și tovarășii săi erau și ei prea puțin sensibili la răul de mare, așa că putură continua să-l ajute pe tânărul marinar, care, la rândul lui, era obișnuit cu clătinările dezordonate ale unei nave ce fuge din fața furtunii.
Pilgrim înainta cu repeziciune, deși avea pânzele reduse simțitor. Dick Sand prevedea însă că în curând va trebui să le mai reducă numărul. Dar el voia să le mai lase, atât timp cât aceasta nu ar fi însemnat o primejdie. După părerea lui, coasta nu putea fi departe. Echipajul veghea deci cu grijă. Cu toate acestea, elevul-marinar nu se putea bizui pe vederea tovarășilor săi pentru descoperirea primelor indicii care ar fi vestit apropierea de o coastă oarecare. Într-adevăr, oricât de bună vedere ar avea, cel care nu este învățat să cerceteze orizonturile mării nu e în stare să deslușească primele linii ale coastei, mai cu seamă în mijlocul ceții. De aceea, Dick Sand stătea de veghe el însuși și adesea se suia până în vârful catargului, pentru a vedea mai bine. Dar nu se zărea încă nimic din litoralul american.
Faptul acesta îl uimea, și doamna Weldon, în urma câtorva vorbe spuse la întâmplare de elevul-marinar, pricepu starea lui sufletească.
Era 9 martie. Elevul-marinar privea când marea, când cerul, când catargurile lui Pilgrim, care începeau să se clatine sub continua bătaie a vântului.
— Nu vezi nimic, Dick? întrebă doamna Weldon, profitând de un moment de răgaz, în care Dick lăsase ocheanul din mână.
— Nimic, doamnă Weldon! răspunse tânărul. Și totuși orizontul pare să se lumineze; sunt semne că vântul va deveni și mai puternic.
— După părerea ta, Dick, coasta americană nu poate să fie prea departe, nu-i așa?
— Nu poate să fie prea departe, doamnă Weldon; ba ceea ce mă uimește este că n-am zărit-o încă!
— Dar, continuă doamna Weldon, nava a urmat tot timpul numai drumul cel bun, nu-i așa?
— Desigur! Și asta de când a început să bată vântul dinspre nord-vest, răspunse Dick Sand, adică din ziua în care l-am pierdut pe nefericitul nostru căpitan și echipajul. Era atunci 10 februarie, iar azi suntem în 9 martie. De atunci au trecut deci 27 de zile!
— În ziua aceea la ce depărtare de coastă ne aflam? întrebă doamna Weldon.
— La vreo patru mii cinci sute de mile, doamnă Weldon. Dacă am îndoieli asupra anumitor lucruri, cel puțin de această cifră sunt sigur, cu o abatere de cel mult douăzeci de mile.
— Și care a fost viteza navei?
— În medie, o sută optzeci de mile pe zi, de când s-a înăsprit vântul, răspunse elevul-marinar. Tocmai de aceea sunt surprins că nu apare încă țărmul! Dar ceea ce îmi pare mai curios este faptul că nu întâlnim nici măcar o singură navă din cele care trec de obicei prin locurile acestea.
— Nu te-ai înșelat oare, Dick, la calcularea vitezei lui Pilgrim? continuă doamna Weldon.
— Nu, doamnă Weldon. Nu m-am putut înșela asupra acestui lucru. Lochul a fost aruncat la fiecare jumătate de ceas și am însemnat cu exactitate toate măsurătorile. Iată, îl voi arunca din nou și veți vedea că mergem cu zece mile pe oră, ceea ce face mai mult de două sute de mile pe zi!
Dick Sand îl chemă pe Tom și îi dădu ordin să arunce lochul – operație cu care bătrânul negru era acum foarte obișnuit.
Lochul, bine legat cu o parâmă, fu azvârlit în apă. Abia se desfășuraseră douăzeci și cinci de brase, când coarda slăbi în mâinile lui Tom.
— Vai, domnule Dick! strigă el.
— Ce este, Tom?
— S-a rupt frânghia!
— S-a rupt! strigă Dick Sand. S-a pierdut lochul!
Bătrânul Tom arătă capătul corzii care îi rămăsese în mâini. Era adevărat. Parâma nu se desfăcuse de la capătul unde era legată de loch, ci se rupsese de pe la mijloc. Dar parâma era trainică de tot, fiind împletită din fire de cânepă dintre cele mai solide. Ar fi trebuit ca în locul unde s-a rupt să fi fost uzată… Și era într-adevăr, după cum constată Dick Sand, când luă în mâini crâmpeiul rupt. Dar era uzată oare prin întrebuințare? Iată ce se întreba tânărul, care începuse să fie bănuitor.
Orice s-ar fi întâmplat, lochul era acum pierdut și Dick Sand nu mai avea niciun mijloc de a calcula exact viteza navei. Drept unic instrument, mai poseda acum doar o busolă, fără să știe că și indicațiile ei erau false!
Doamna Weldon îl văzu atât de abătut din pricina acestui accident, încât nu mai voi să insiste și, întristată, se retrase în cabina sa.
Dacă viteza lui Pilgrim și, prin urmare, drumul parcurs nu mai putea fi calculat, era totuși ușor de constatat că dâra lăsată de navă pe apă nu se schimba, ceea ce arăta că nava merge cu aceeași viteză.
A doua zi, la 10 martie, barometrul coborî la douăzeci și opt de șchioape și două zecimi[8]. Se anunța una din acele vijelii în care vântul ajunge până la viteza de șaizeci de mile pe oră. Era nevoie să se modifice cât mai degrabă situația pânzelor, pentru a nu se primejdui nava. Dick Sand se hotărî să strângă pânzele de jos, astfel încât să navigheze numai cu focul mic și gabierul trinchet. Îi chemă pe Tom și pe tovarășii lui, ca să-l ajute la operația aceasta grea, care din nefericire nu se putea executa repede.
Dar manevra trebuia făcută în cea mai mare grabă, căci furtuna se dezlănțuia cu violență. Dick Sand, Austin, Acteon și Bat se urcară pe catarg, în timp ce Tom rămase la cârmă, iar Hercule pe punte, ca să elibereze fungile de îndată ce i s-ar fi spus.
După nenumărate eforturi, săgeata și zburătorul fură strânse, dar nu fără ca acești oameni de treabă să fi fost de nenumărate ori amenințați să cadă în mare, într-atât ruliul înclina catargele într-o parte și-ntr-alta. După ce gabierul fu micșorat, iar trinca strânsă, bricul-goeletă nu mai rămase decât cu focul mic și gabierul foarte puțin întins.
Cu toate că pânzele fuseseră reduse la limită, Pilgrim înainta totuși cu cea mai mare viteză.
În ziua de 12, timpul se înrăutăți și mai mult. În acea dimineață, Dick Sand văzu cu spaimă barometrul coborând la douăzeci și șapte de șchioape și nouă zecimi[9]. Se anunța o adevărată furtună, așa că Pilgrim nu mai putea să păstreze nici măcar puținele pânze care-i mai rămăseseră.
Văzând că furtuna se abate cu furie asupra pânzelor și că va fi sfâșiat gabierul, Dick Sand dădu ordin să fie strâns. Dar zadarnic. O pală de vânt mai violentă se abătu în momentul acela asupra navei și smulse pânza. Austin, care se afla pe verga micului gabier, fu lovit de școta de la marginea de jos a pânzei. Rănit destul de ușor, reuși să se coboare pe punte.
Dick Sand, îngrijorat la culme, nu mai avea decât o singură teamă: aceea că nava, împinsă cu asemenea furie, se va sfărâma dintr-o clipă într-alta, căci, după părerea lui, stâncile de pe litoral nu puteau fi departe. Se întoarse așadar pe puntea-prova, dar nu văzu nimic care să poată însemna pământ și reveni la cârmă.
O clipă după aceea, Negoro se sui pe punte. Acolo, fără voia lui, întinse brațul spre un punct al orizontului. S-ar fi spus că deslușea prin pâclă un țărm înalt…!
Pentru a doua oară, zâmbi cu răutate și, fără să spună o vorbă despre ceea ce văzuse, se întoarse în cabina lui.