Groaznicele drumuri ale Angolei
În clipa aceea, micul Jack se trezi din somn și își trecu brațele pe după gâtul mamei. Înfățișarea lui arăta că se simte mai bine. Frigurile nu-l mai apucaseră.
— Ți-e mai bine, puiul mamei? întrebă doamna Weldon, strângând la piept copilul bolnav.
— Da, mămico, răspunse Jack, dar mi-e sete.
Nu i se putu da decât apă proaspătă și el sorbi cu plăcere câteva înghițituri.
— Unde e prietenul meu Dick? întrebă el.
— Iată-mă, Jack, răspunse Sand, luându-l de mână.
— Și prietenul meu Hercule?
— Prezent, domnule Jack! răspunse uriașul, apropiindu-se.
— Și calul? întrebă micul Jack.
— Calul? S-a dus, domnule Jack, răspunse Hercule. Acum eu sunt calul dumitale. Eu te duc călare. Ți se pare că nu merg destul de lin la trap?
— Nu, răspunse micul Jack, dar acuma n-o să mai am hățuri de care să trag!
— Atunci, dacă vrei, pune-mi un frâu în gură, spuse Hercule, deschizând gura lui mare, și pe urmă o să poți trage de el cât poftești!
— Știi tu că n-o să trag aproape deloc!
— N-ai face bine! Am gura destul de tare!
— Dar ferma domnului Harris? începu iar băiețașul cu întrebările.
— Ajungem acușica și acolo, scumpule, răspunse doamna Weldon, da… acușica!
— Vreți să pornim din nou? spuse Dick Sand, pentru a pune capăt convorbirii.
— Bine, Dick, să plecăm! răspunse doamna Weldon.
Tabăra fu strânsă și plecară din nou la drum, în aceeași ordine.
Ca să nu se îndepărteze de cursul pârâului, trebuiau să treacă prin tufișuri. Odinioară, pe aici fuseseră câteva cărărui, dar acum potecile erau „moarte” – după expresia băștinașilor – adică năpădite de mărăcini și de bălării. Ca să străbată o milă în asemenea condiții grele, le-au trebuit trei ore. Negrii munceau fără încetare. Hercule îl încredință pe micul Jack lui Nan și începu să ajute și el. Învârtea toporișca prin aer și, lovind în plin, făcea spărturi uriașe în tufișurile încâlcite, de parcă ar fi fost un foc mistuitor.
Din fericire, această muncă obositoare nu avea să dureze prea mult. După ce străbătură prima milă, dădură peste un fel de spărtură largă, care ducea pieziș prin tufișuri spre pârâu. Era un loc pe unde trecuseră elefanți. Animalele acestea, care merg în cete de câteva sute, aveau obiceiul să coboare întotdeauna prin această parte a pădurii. Picioarele uriașelor pachiderme se înfundaseră în pământul îmbibat de apă ca un burete, lăsând urme adânci.
Își dădură însă în curând seama că pe acolo nu trecuseră numai elefanți, ci și ființe omenești luaseră de nenumărate ori această cale, ființe omenești mânate ca vitele la abator. Ici și colo, pământul era presărat de oase, de resturi de schelete, pe jumătate roase de fiare, și din care unele mai purtau crâmpeie din lanțurile de sclavi!
În Africa Centrală sunt multe drumuri lungi și anevoioase presărate cu asemenea rămășițe omenești. Caravanele străbat sute de mile și câți nenorociți nu cad pe drum sub biciul agenților negustorilor de sclavi, ori secerați de oboseală, de lipsuri sau de boli! Și câți alții nu erau măcelăriți chiar de către acești negustori, de îndată ce alimentele erau pe sfârșite! Da! când nu mai aveau cu ce-i hrăni, îi ucideau împușcându-i, tăindu-i cu sabia, cu cuțitul; și asemenea măceluri nu sunt deloc rare.
Fără îndoială că pe drumul acesta merseseră și caravane de sclavi. Timp de o milă, Dick Sand și tovarășii săi dădură peste tot felul de resturi omenești și trebuiră să pună pe goană caprimulgi uriași care zburau speriați, bătând greu din aripi la apropierea lor și apoi plutind în văzduh deasupra.
Doamna Weldon privea fără să înțeleagă. Dick Sand tremura la gândul că-i va pune întrebări și trăgea nădejde că vor ajunge la coastă mai înainte de a fi silit să-i spună că trădătorul Harris îi rătăcise într-o provincie africană. Din fericire, doamna Weldon nu căuta explicația lucrurilor pe care le vedea. Voise doar să-și ia din nou copilul în brațe, și micul Jack, adormit, îi absorbea acum toate gândurile. Nan mergea lângă ea, și niciuna, nici alta nu-i puseră tânărului elev-marinar întrebările de care acesta se temea atât.
Bătrânul Tom mergea cu capul plecat. El înțelegea foarte bine de ce locul de trecere era plin de oase omenești. Tovarășii lui priveau în dreapta și în stânga cuprinși de mirare, ca și cum ar fi străbătut un cimitir fără de sfârșit, ale cărui morminte ar fi fost răscolite de un cataclism. Mergeau, dar nu spuneau nimic.
Pe măsură ce înaintau, albia pârâului se făcea mai adâncă și totodată mai largă. Apa nu mai curgea atât de vijelios. Dick Sand nădăjduia că va deveni în curând navigabil sau că nu prea departe avea să se verse în vreun râu mai mare, care să-i ducă până la Atlantic.
Tânărul era hotărât să urmeze cu orice preț acest curs de apă. De aceea, când poteca de trecere, urcând pieziș, se îndepărtă de pârâu, nu șovăi s-o părăsească.
Mica ceată se aventură încă o dată prin tufărișul des, croindu-și drum cu toporișca printre lianele și tufișurile încâlcite. Dar deși vegetația era foarte abundentă la sol, totuși nu mai era pădurea aceea deasă care pornise de pe coastă. Copacii erau din ce în ce mai rari. Doar bambușii se mai înălțau deasupra bălăriilor, atât de sus încât îl întreceau chiar și pe Hercule. Numai clătinatul trestiilor de bambus putea trăda trecerea micului grup.
În ziua aceea, către ora trei, înfățișarea terenului începu să se schimbe. Ajunseră pe niște câmpii întinse, care probabil că în timpul ploilor erau complet inundate. Pământul, mustind de apă, era acoperit de un covor de mușchi des, din care răsăreau ferigi încântătoare. Acolo unde povârnișul era mai repede, vedeai apărând hematita cafenie – semn al bogatelor zăcăminte minerale pe care le conținea pământul acesta.
Dick Sand își aduse atunci aminte de ceea ce citise despre călătoriile lui Livingstone. Nu o dată fusese în primejdie îndrăznețul medic să se scufunde în aceste mlaștini atât de înșelătoare.
— Băgați de seamă, prieteni! spuse el trecând în fruntea grupului, încercați pământul cu piciorul înainte de a păși.
— Da, zău, răspunse Tom. S-ar zice că pământurile astea au fost potopite de ploaie, deși n-a plouat în ultimele zile.
— Nu, n-a plouat, dar o să plouă, căci se apropie furtuna, răspunse Bat.
— Un motiv în plus să ne grăbim să ieșim din acest ținut mlăștinos înainte de izbucnirea furtunii, spuse Dick Sand. Hercule, ia-l pe băiețaș în brațe. Bat, Austin, stați lângă doamna Weldon, ca să-i veniți în ajutor la nevoie. Dumneavoastră, domnule Benedict… dar ce faceți, domnule Benedict?
— Cad…, răspunse, simplu, vărul Benedict, care se afundase în pământ de parcă i s-ar fi deschis pe neașteptate un chepeng sub picioare.
Într-adevăr, bietul om călcase pe pământul mlăștinos și se scufundase până la brâu într-un noroi cleios. I se întinse mâna și, cu mari sforțări, fu scos din mlaștină, plin de noroi, dar foarte mulțumit că nu și-a stricat prețioasa cutie de entomolog. Acteon se apropie de el, rămânând apoi pe seama lui grija de a împiedica orice altă cădere a ghinionistului miop.
De altfel, vărul Benedict alesese destul de rău terenul unde să se scufunde. Când îl traseră afară din nămol, un mare număr de bășici urcară la suprafață și, spărgându-se, făcură să se răspândească în aer gaze cu miros înăbușitor. Livingstone, care intrase uneori până la piept în astfel de mlaștini, le asemuia cu niște bureți uriași, alcătuiți dintr-un lut negru și poros în care piciorul, afundându-se, făcea să țâșnească numeroase șuvițe de apă. Locurile acestea erau foarte primejdioase.
Cale de aproape o jumătate de milă, Dick Sand și tovarășii lui trebuiră să meargă pe acest pământ îmbibat de apă ca un burete. Uneori, doamna Weldon era nevoită să se oprească, simțind că intră până la genunchi în mâl. Hercule, Bat și Austin, care voiau s-o scutească mai mult de neplăcerile decât de oboseala străbaterii acestei câmpii mlăștinoase, făcură o targă de bambus, pe care ea acceptă să se urce, ținându-l în brațe pe Jack. Oamenii se grăbeau să străbată cât mai repede această mlaștină rău mirositoare.
Era tare greu de mers. Acteon îl ținea zdravăn pe vărul Benedict, iar Tom o ajuta pe Nan, care, dacă n-ar fi fost el, ar fi dispărut cu siguranță în vreun ochi de mlaștină. Ceilalți trei negri duceau targa. Dick Sand mergea în frunte, sondând terenul. Era destul de anevoios să aleagă locul unde să pună piciorul. Cel mai bun lucru era să pășească pe marginea porțiunilor mocirloase, acolo unde creștea un fel de iarbă deasă și aspră. Dar de multe ori lipsea orice punct de sprijin și piciorul se afunda până la genunchi în noroi.
În sfârșit, pe la cinci seara, mlaștina fusese străbătută și pământul începu să fie mai tare datorită straturilor argiloase. Îl simțeai însă sub pas că e tot îmbibat de apă. Cu siguranță că terenul se afla sub nivelul râurilor din apropiere, așa că apa se furișa prin pământul afinat.
Căldura începuse să devină înăbușitoare. N-ar fi putut fi îndurată dacă între razele arzătoare ale soarelui și pământ nu s-ar fi aflat un strat de nori groși care prevesteau furtuna. În depărtare, fulgerele începură să sfâșie norii și vuietele surde ale tunetelor răscoleau văzduhul. O furtună formidabilă sta gata să izbucnească.
În Africa, un asemenea potop este îngrozitor: ploi torențiale, pale de vânt, în fața cărora nu mai pot sta în picioare nici arborii cei mai solizi, trăsnete unul după altul. Așa se luptă elementele naturii în această parte a pământului. Dick Sand știa toate acestea, așa că era din ce în ce mai neliniștit. Nu putea petrece noaptea fără un adăpost. Câmpia avea să fie înecată foarte repede și pe întinsul ei nu se găsea niciun dâmb pe care micul grup de oameni să se fi putut refugia.
Unde să găsească adăpost în această pustietate, fără un copac, fără măcar un tufăriș? Nici măruntaiele pământului nu te puteau adăposti, căci la o adâncime de două picioare gâlgâia apa.
Totuși, se părea că spre nord un șir de dealuri, nu prea înalte, puneau capăt câmpiei mlăștinoase. Parcă era o margine a văii. Câțiva copaci se profilau printr-o spărtură a norilor, pe o geană de cer senin, în zare.
Chiar dacă acolo nu ar fi găsit niciun adăpost, micul grup ar fi fost cel puțin scutit de primejdiile unei inundații. Poate că acolo le era salvarea.
— Înainte, prieteni, înainte! repetă Dick Sand. Încă trei mile și o să fim mai în siguranță decât în valea asta.
— Să ne grăbim! Să ne grăbim! strigă Hercule.
Viteazul negru ar fi vrut să-i ia pe toți acești oameni în brațe și să-i ducă singur până acolo.
Cuvintele acestea îi însuflețiră pe curajoșii drumeți și, cu toată oboseala unei zile de mers, porniră mai repede decât la începutul drumului.
Când se dezlănțui furtuna, se aflau la o depărtare de încă mai bine de două mile de ținta pe care voiau s-o atingă. Dar ploaia – și tocmai asta era cel mai de temut – nu începu odată cu primele fulgere care se încrucișară pe cer, între pământ și norii încărcați cu electricitate. Deși soarele nu dispăruse la orizont, se făcu întuneric beznă. Dar bolta norilor se lăsa mereu mai în jos, ca și cum ar fi fost gata să se năruie – iar năruirea ar fi însemnat o ploaie torențială. Fulgere roșcate și albăstrii sfâșiau cerul în mii de locuri, cuprinzând câmpia într-o rețea încâlcită de flăcări.
De douăzeci de ori, Dick Sand și tovarășii lui fură amenințați de primejdia de a fi loviți de trăsnet. Pe acest podiș lipsit de arbori, ei erau singurele puncte mai înalte care ar fi putut atrage descărcările electrice. Jack, trezit de bubuitul tunetelor, se ghemuise în brațele lui Hercule. Dar, cu toate că i se făcuse tare frică, nu lăsa să se vadă acest lucru, ca să n-o supere și mai mult pe mama sa. Hercule înainta cu pași mari și căuta să-l liniștească pe băiețaș cum putea mai bine.
— Nu te teme, Jack, spunea el. Dacă se apropie trăsnetul, îl rup în două c-o singură mână! Sunt mai puternic ca el!
Și, într-adevăr, puterea uriașului îl liniștea pe micul Jack.
Ploaia sta să se dezlănțuie dintr-o clipă-n alta. Un potop de apă urma să se reverse pe pământ din norii condensați. Ce s-ar fi ales de doamna Weldon și de tovarășii săi dacă nu aveau să găsească degrabă un adăpost?
Dick Sand se opri o clipă lângă bătrânul Tom și-l întrebă:
— Ce-i de făcut?
— Să mergem înainte, domnule Dick, răspunse Tom. Nu putem rămâne pe câmpul ăsta, pe care ploaia o să-l prefacă în mlaștină.
— Nu, Tom! Firește că nu! Dar avem nevoie de un adăpost! Unde, cum să-l găsim? Ah, de-ar fi măcar o colibă…!
Dick Sand își întrerupse brusc fraza. Un fulger mai puternic luminase toată câmpia.
— Ce-am văzut acolo, la vreun sfert de milă de aici? exclamă Dick.
— Da, și eu am văzut ceva! răspunse bătrânul Tom, dând din cap.
— O tabără, nu-i așa?
— Da, domnule Dick, trebuie să fie o tabără… dar o tabără de băștinași…!
Din nou, un fulger le îngădui să vadă mai limpede această așezare de oameni, care ocupa o parte din câmpia întinsă.
Într-adevăr, în depărtare se înălțau vreo sută de corturi țuguiate, rânduite simetric și având fiecare câte douăsprezece până la cincisprezece picioare înălțime. Niciun paznic înarmat nu se vedea prin apropierea lor. Să se fi adăpostit oare toți războinicii în corturi, așteptând trecerea furtunii, sau, poate, era o tabără părăsită? În primul caz, oricât de puternice ar fi fost amenințările cerului, Dick Sand ar fi trebuit să fugă cât mai repede. În al doilea caz, poate că ar fi găsit acolo adăpostul pe care-l căutau.
„O să aflu îndată!” își spuse Dick Sand.
Apoi se adresă bătrânului Tom:
— Rămâi aici! Să nu mă urmeze nimeni! Mă duc în recunoaștere.
— Domnule Dick, îngăduie să te întovărășească măcar unul din noi.
— Nu, Tom. Mă duc singur. Așa o să mă pot furișa fără să fiu zărit. Rămâneți aici.
Micul grup de călători, în fruntea căruia mergeau Tom și Dick Sand, se opri. Tânărul elev-marinar se depărtă și dispăru în întuneric. Bezna se risipea numai când fulgerele sfâșiau norii. Picături mari de ploaie începuseră să cadă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă doamna Weldon, apropiindu-se de bătrânul negru.
— Am zărit o tabără, doamnă Weldon, răspunse Tom, o tabără… sau poate chiar un sat, și căpitanul nostru a plecat în recunoaștere înainte de a ne duce pe toți acolo.
Doamna Weldon se mulțumi cu acest răspuns.
Trei minute mai târziu, Dick Sand se întorcea.
— Haideți, haideți! strigă el cu un glas în care se citea toată bucuria de care era cuprins.
— E o tabără părăsită? întrebă Tom.
— Nu-i nici tabără și nici sat! răspunse tânărul. Sunt niște furnicare!
— Furnicare? strigă vărul Benedict, trezit ca din somn la auzul acestui cuvânt.
— Da, domnule Benedict, dar niște furnicare înalte de cel puțin douăsprezece picioare, în care vom încerca să ne ghemuim și noi!
— Păi atunci, răspunse vărul Benedict, sunt furnicarele termitelor războinice, sau ale termitelor devoratoare! Numai insectele astea geniale pot înălța asemenea monumente, cu care s-ar făli chiar și cei mai mari arhitecți!
— Termite sau nu, domnule Benedict, răspunse Dick Sand, trebuie să le evacuăm și să le luăm locul.
— Dar au să ne mănânce de vii! Și au dreptul s-o facă.
— Să pornim, să pornim…!
— Dar, ia stai puțin! mai spuse vărul Benedict. Până acum credeam că asemenea furnicare nu există decât în Africa…!
— La drum! strigă încă o dată Dick Sand cu oarecare violență, temându-se ca doamna Weldon să nu fi auzit cumva ultimul cuvânt rostit de entomolog.
Îl urmară toți în mare grabă. Vântul bătea năprasnic. Picături mari izbeau cu zgomot pământul. Peste câteva clipe, nimic nu va mai putea sta în fața palelor de vânt.
Ajunseră curând la unul din aceste conuri care împânzeau câmpia. Oricât de amenințătoare ar fi fost termitele, nu trebuiau să șovăie deloc dacă să stea sau nu în furnicar împreună cu ele, în cazul când nu aveau să reușească să le alunge.
La poalele conului, construit dintr-un fel de argilă roșcată, se afla o deschizătură foarte strâmtă, pe care Hercule o lărgi cu cuțitul în câteva minute, pentru a face loc de trecere chiar și unui om de talia lui.
Spre marea mirare a domnului Benedict, însă, nu se ivi niciuna din miile de termite care ar fi trebuit să ocupe furnicarul. Conul era oare părăsit?
După ce deschizătura fu lărgită, Dick și tovarășii lui se furișară înăuntru. Hercule dispăru ultimul, chiar în clipa când ploaia se dezlănțuia cu atâta furie, încât părea că are să stingă până și fulgerele.
Acum nu mai aveau să se teamă însă de furia vântului. O întâmplare fericită pusese la îndemâna curajoșilor călători acest adăpost solid, mai bun decât orice cort, mai bun decât orice colibă de băștinași.
Era una din acele construcții conice făcute de termite, despre care locotenentul Cameron spunea că, deoarece au fost zidite de insecte atât de mici, sunt cu mult mai uimitoare decât piramidele Egiptului, înălțate de mâna omului.
„E ca și cum un popor ar fi clădit Everestul, unul din piscurile cele mai înalte ale munților Himalaia”, spunea Cameron.