Harris
A doua zi, la 7 aprilie, Austin, care era de pază în zori, îl auzi pe Dingo lătrând și-l văzu cum aleargă spre micul fluviu. Aproape îndată, doamna Weldon, Dick Sand și negrii ieșiră din peșteră. Fără îndoială că se întâmplase ceva neobișnuit.
— Dingo a simțit prin preajmă vreo vietate, un om sau un animal, spuse elevul-marinar.
— În orice caz, nu-i Negoro, observă Tom, căci Dingo ar lătra mai furios.
— Dacă nu-i Negoro, atunci unde poate fi? întrebă doamna Weldon, aruncând lui Dick Sand o privire care nu fu înțeleasă decât de el. Și dacă nu e el, cine să fie oare?
— Vom afla îndată, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar. Apoi se adresă lui Bat, Austin și Hercule: înarmați-vă, prieteni, și haideți cu mine.
Fiecare negru luă câte o pușcă și un cuțit, urmând exemplul lui Dick Sand. Puștile fură încărcate și, astfel înarmați, se îndreptară toți patru spre malul râului. Doamna Weldon, Tom și Acteon rămaseră la gura peșterii, înăuntrul căreia se aflau Jack și Nan.
Soarele tocmai răsărea. Razele sale, împiedicate de munții înalți din răsărit, nu ajungeau direct la faleză; dar, cât vedeai cu ochii, marea scânteia în strălucirea celor dintâi raze de lumină.
Dick Sand și tovarășii săi mergeau de-a lungul țărmului, a cărui curbă se întâlnea cu gura fluviului. Acolo, Dingo se opri și începu să latre. Fără îndoială că vedea sau simțea vreun băștinaș prin apropiere.
Într-adevăr, de data asta Dingo nu mai lătra la Negoro, dușmanul său de bord, ci la altcineva.
Un om se ivi în clipa aceea de după un cot al țărmului râpos. Înainta cu grijă pe plajă și încerca să-l liniștească pe Dingo, făcându-i semne de prietenie. Se vedea că nu ținea deloc să înfrunte furia puternicului animal.
— Nu-i Negoro! spuse Hercule.
— N-avem decât de câștigat, răspunse Bat.
— Nu-i el, spuse și elevul-marinar. Probabil că-i un băștinaș, așa că n-o să mai fie nevoie să ne despărțim. În sfârșit, o să aflăm exact unde suntem.
Și toți patru, punându-și din nou puștile pe umăr, se îndreptară grăbiți spre necunoscut. Acesta, văzându-i că se apropie, dădu la început semne de uimire. Cu siguranță că nu se aștepta să întâlnească străini în această parte a coastei. Fără îndoială că încă nu zărise epava lui Pilgrim; altminteri, prezența naufragiaților nu l-ar fi mirat. De altfel, în timpul nopții, talazurile sfârșiseră de sfărâmat scheletul vasului, din care nu mai rămăsese decât epava, care plutea în larg. În prima clipă, necunoscutul, văzând că acești patru oameni înarmați se îndreaptă către el, făcu o mișcare ca pentru a se întoarce. Purta o pușcă în bandulieră, pe care, la vederea lor, o trecu repede în mână și din mână la umăr. Se vedea că este cuprins de neliniște.
Dick Sand făcu un gest de salut, pe care fără îndoială că necunoscutul îl pricepu, căci după câteva șovăieli continuă să înainteze.
Dick Sand putu să-l cerceteze cu atenție.
Era un bărbat voinic, cel mult de patruzeci de ani, cu ochi vioi, cu părul și barba puțin încărunțite, cu chipul bronzat ca al unui nomad care trăiește tot timpul în aer liber, în pădure sau pe câmpie. Un fel de bluză din piele tăbăcită îi acoperea trupul; pe cap avea o pălărie cu boruri late. Cizmele de piele îi ajungeau până sub genunchi, iar la tocurile înalte zăngăneau pinteni cu rotițe mari. Dick Sand își dădu seama de la început – și așa și era – că avea în fața lui nu unul din indienii care cutreieră în mod obișnuit pampasul, ci unul dintre acei aventurieri fără patrie, oameni în care nu totdeauna te poți încrede, care se întâlnesc adesea prin aceste meleaguri îndepărtate. După înfățișarea lui destul de țeapănă și după culoarea roșcată a câtorva fire din barbă, părea chiar că necunoscutul poate fi de origine anglo-saxonă. În orice caz, nu era nici indian, nici spaniol.
Această părere se adeveri când Dick Sand, strigându-i în limba engleză: „Fii binevenit”, necunoscutul îi răspunse în aceeași limbă, fără ca pronunția să fie stricată de vreun accent străin.
— Fii binevenit și dumneata, tinere prieten, zise necunoscutul, înaintând către elevul-marinar, căruia îi strânse mâna.
Cât privește pe negri, se mulțumi să le facă un semn fără să le spună vreun cuvânt.
— Sunteți englezi? îl întrebă străinul pe elevul-marinar.
— Americani, răspunse Dick Sand.
— Din America de Sud?
— Nu, de Nord.
Părea că răspunsul acesta îi făcea plăcere necunoscutului, căci scutură mai puternic, americănește, mâna tânărului marinar.
— Pot să aflu și eu, tinere prieten, întrebă străinul, cum de-ați ajuns pe țărmul ăsta?
În clipa aceea, fără să mai aștepte răspunsul la întrebare, necunoscutul își scoase pălăria și salută. Doamna Weldon înaintase pe plajă și se găsea acum în fața lui. Dânsa fu aceea care răspunse întrebării:
— Domnule, suntem naufragiați. Corabia noastră s-a zdrobit ieri de aceste stânci!
O expresie de compătimire se așternu pe chipul necunoscutului, iar privirile începură să caute nava care eșuase pe coastă.
— N-a mai rămas nimic din ea! adăugă elevul-marinar. Talazurile, în timpul nopții, au sfărâmat corabia complet.
— Cea dintâi rugăminte a noastră, reluă doamna Weldon, este să ne spui unde ne aflăm.
— Sunteți pe țărmul Americii de Sud! răspunse necunoscutul, care păru mirat de întrebare. Aveți vreo îndoială?
— Da, domnule, căci furtuna ar fi putut să ne abată din drumul nostru, pe care nu l-am putut calcula cu precizie, răspunse Dick Sand. Așa că te rog să ne spui mai precis: suntem oare pe coasta Perului?
— Nu, tinere prieten, nu! Puțin mai la sud! Ați naufragiat pe coasta boliviană.
— Ah! exclamă Dick Sand.
— Și vă aflați chiar în partea sudică a Boliviei, vecină cu Chile.
— Atunci, ce pisc e acela? întrebă Dick Sand, arătând promontoriul dinspre nord.
— N-aș putea să vă spun numele, răspunse necunoscutul, căci deși cunosc destul de bine ținutul din interior, pe care l-am străbătut adesea, pe coasta aceasta vin pentru prima dată.
Dick Sand se gândea la cele auzite. Vorbele necunoscutului nu-l mirau peste măsură, căci calculele lui putuseră fi, ba chiar trebuiseră să fie greșite, din pricină că nu putuse să țină seama de influența curenților asupra mersului navei. De fapt, greșeala nu era prea gravă: el socotise că se află aproximativ între paralelele douăzeci și șapte și treizeci, luând ca bază latitudinea Insulei Paștilor, și acum aflase că naufragiase pe paralela douăzeci și cinci. Nu era deloc cu neputință ca Pilgrim să se fi abătut de la drumul său, făcând această mică deviere, într-o călătorie atât de lungă.
De altfel, nimic nu te îndreptățea să te îndoiești de afirmațiile necunoscutului și, de vreme ce această coastă se afla în partea de sud a Boliviei, nu era de mirare că arăta atât de pustie.
— Domnule, spuse apoi Dick Sand, după răspunsul dumitale, trebuie să trag concluzia că ne aflăm destul de departe de Lima.
— O, Lima e departe… încolo, spre miazănoapte!
Doamna Weldon, neîncrezătoare încă din pricina dispariției lui Negoro, se uita cu mare atenție la noul venit, dar nu surprinse, nici în înfățișarea lui, nici în felul de a vorbi, ceva care te-ar fi putut face să te îndoiești de buna lui credință.
— Domnule, spuse dânsa, nu vreau să-ți pun o întrebare indiscretă, dar nu pari a fi de origine peruviană.
— Sunt american, ca și dumneavoastră, doamnă… spuse drumețul, așteptând o clipă ca să-i facă cunoscut numele ei.
— Weldon, spuse dânsa.
— Eu mă numesc Harris și m-am născut în Carolina de Sud. S-au scurs douăzeci de ani de când mi-am părăsit țara pentru pampasul din Bolivia și vă dați seama cât mă bucur să văd niște compatrioți.
— Locuiți prin apropiere, domnule Harris? întrebă doamna Weldon.
— Nu, doamnă Weldon, răspunse Harris. Locuiesc în sud, lângă frontiera chiliană. Acum însă mă duc la Atacama, în nord-est.
— Nu cumva ne aflăm la marginea pustiului cu acest nume? întrebă Dick Sand.
— Ba chiar așa, tinere. Pustiul ăsta se întinde până dincolo de munții care se văd în zare.
— Pustiul Atacama? repetă Dick Sand.
— Da, răspunse Harris. Pustiul ăsta formează un fel de regiune aparte în această uriașă Americă de Sud și se deosebește de ea în multe privințe. Este în același timp partea cea mai interesantă, dar și cea mai puțin cunoscută din acest continent.
— Și călătorești singur prin el? întrebă doamna Weldon.
— Nu sunt la prima călătorie pe aici, răspunse americanul. La două sute de mile de aici se află o hacienda mare, San Felice, care aparține unui frate de-al meu. Acum mă duc într-acolo, pentru niște treburi de-ale mele. Dacă doriți să mergeți cu mine, o să fiți bine primiți; o să găsiți acolo și mijloacele de transport cu care să puteți ajunge în orașul Atacama. Are să vi le dea bucuros chiar fratele meu.
Propunerea aceasta – făcută fără ocoluri – avu darul să-l ridice în ochii lor pe drumețul care înnodă din nou firul vorbei, adresându-se doamnei Weldon și arătând spre Tom și tovarășii lui:
— Negrii ăștia sunt sclavii dumneavoastră?
— Acum nu mai avem sclavi în Statele Unite, răspunse doamna Weldon. Statele din nord au desființat de multă vreme sclavia, iar cele din sud au fost nevoite să le urmeze exemplul.
— Ah! Așa e! răspunse Harris. Uitasem că războiul din 1862 a pus capăt tărășeniei ăsteia. Să mă ierte acești oameni de treabă, adăugă Harris, cu un pic de ironie în glas, așa cum face americanul din Sud când vorbește cu negrii. Văzându-i pe acești gentlemeni în slujba dumneavoastră, am crezut că…
— Nu sunt și nu au fost niciodată în slujba mea, domnule, răspunse apăsat doamna Weldon.
— Ar fi o cinste pentru noi să ne aflăm în slujba dumneavoastră, doamnă Weldon! spuse atunci bătrânul Tom, adăugând apoi: Dar să știe domnul Harris că nu suntem robii nimănui. Eu unul am fost rob, fiind vândut în Africa pe când n-aveam decât șase ani, dar fiul meu Bat, care-i de față, s-a născut dintr-un tată eliberat; în ce-i privește pe ceilalți tovarăși ai noștri, ei s-au născut din părinți liberi.
— Nu pot decât să vă felicit! răspunse Harris pe un ton pe care doamna Weldon nu-l găsi destul de serios. Nici pe acest pământ al Boliviei nu avem sclavi. Așadar, n-aveți de ce să vă temeți și puteți circula tot atât de liberi aici, ca și în statele Noii Anglii.
În clipa aceea, micul Jack ieși din peșteră, urmat de Nan. Era încă somnoros și-și freca ochii ca să se trezească de-a binelea. Zărindu-și mama, alergă spre dânsa. Doamna Weldon îl sărută cu dragoste.
— Ce băiețaș drăguț! spuse străinul, apropiindu-se de Jack.
— Este fiul meu, răspunse doamna Weldon.
— Vai, doamnă Weldon, ați avut de îndurat de două ori mai multe suferințe, știind că și fiul dumneavoastră se află într-o primejdie atât de mare!
— Din mila Domnului, a scăpat teafăr, ca și noi toți, răspunse doamna Weldon.
— Îmi îngăduiți să-l sărut pe obrăjori? întrebă Harris.
— Poftim, răspunse doamna Weldon.
Se pare însă că figura „domnului Harris” nu-i plăcu micului Jack, căci se ghemui mai tare lângă mama sa.
— Ia te uită! Nu vrei să te pup? Te sperii de mine, micuțule?
— Nu i-o lua în nume de rău, e sfios, se grăbi să spună doamna Weldon.
— Bine, o să ne împrietenim cu timpul! răspunse Harris. Odată ajunși la fermă, o să încalece pe un ponei drăguț, care o să-i spună numai lucruri bune despre mine!
Dar nici făgăduiala unui „ponei drăguț” nu păru să-l câștige pe Jack, cum nu-l câștigase nici perspectiva de a fi sărutat de domnul Harris.
Doamna Weldon, foarte stingherită de cele petrecute, căuta să schimbe vorba. Nu trebuia să-l jignească pe omul care-și oferise serviciile cu atâta bunăvoință.
În această vreme, Dick Sand se gândea la propunerea, sosită tocmai la timp, de a merge la hacienda San Felice. După cum spusese Harris, urmau să facă un drum de mai bine de două sute de mile, când prin păduri, când peste câmpii. Era o călătorie foarte obositoare, fără îndoială, pentru că lipseau cu desăvârșire mijloacele de transport. Tânărul marinar făcu câteva observații în această privință și așteptă răspunsul pe care avea să-l dea americanul.
— Călătoria e cam lungă, ce-i drept, răspunse Harris, dar la câteva sute de pași de țărm am un cal pe care-l pot pune la dispoziția doamnei Weldon și a copilului. Pentru noi nu e nici greu și nici măcar prea obositor ca să facem drumul ăsta pe jos. De altfel, când am vorbit de două sute de mile, m-am gândit la drumul de-a lungul fluviului, așa cum am mers eu până acum. Dar dacă o să tăiem de-a curmezișul pădurii, scurtăm drumul cu pe puțin optzeci de mile. Și dacă o să facem zece mile pe zi, o să ajungem la fermă fără să ne chinuim prea mult.
Doamna Weldon îi mulțumi străinului.
— Cel mai bun fel de a-mi mulțumi, răspunse Harris, este să-mi primiți invitația. Deși n-am străbătut niciodată această pădure, cred că n-o să-mi fie greu s-o fac acum, căci sunt destul de obișnuit cu pampasul. Rămâne o singură problemă mai importantă: alimentele. Eu n-am cu mine decât atât cât îi trebuie unui singur om pentru a ajunge la fermă.
— Domnule Harris, răspunse doamna Weldon, din fericire, noi avem alimente în cantitate mai mare și vom fi bucuroși să le împărțim cu dumneavoastră.
— Atunci, doamnă Weldon, mi se pare că totul o să meargă de minune și nu ne mai rămâne decât s-o pornim la drum.
Harris se îndreptă spre țărmul râului, vrând să se ducă să-și ia calul din locul unde-l lăsase, când Dick Sand îl opri încă o dată pentru a-i mai pune o întrebare.
De fapt, tânărului marinar nu-i prea venea să părăsească țărmul, ca să se afunde înăuntrul ținutului, prin această pădure fără de sfârșit. Marinarul dintr-însul își spunea cuvântul: i-ar fi plăcut mai mult să meargă de-a lungul coastei.
— Domnule Harris, spuse el, în loc să călătorim o sută douăzeci de mile în deșertul Atacama, de ce să nu facem drumul ăsta pe coastă? Dacă este vorba de aceeași distanță, de ce n-am încerca să ajungem la cel mai apropiat oraș dinspre sud sau dinspre nord?
— Tinere, răspunse Harris, încruntând ușor sprâncenele, după câte știu, nici nu există un oraș la mai puțin de trei sau patru sute de mile depărtare de aici pe această coastă, pe care e drept că o cunosc prea puțin.
— La nord, poate să fie așa cum spui dumneata, răspunse Dick Sand, dar la sud…?
— La sud, continuă americanul, trebuie să cobori până în Chile. Drumul este aproape tot atât de lung și, în locul dumneavoastră, n-aș căuta defel să pribegesc de-a lungul pampasului republicii argentiniene. În ce mă privește, trebuie să vă spun cu mare părere de rău că n-am să vă pot însoți pe drumul ăsta.
— Corăbiile care merg din Chile spre Peru nu pot fi văzute de pe coasta aceasta? întrebă atunci doamna Weldon.
— Nu, răspunse Harris. Navighează mult mai spre larg, de aceea nu ați putea vedea niciuna.
— Va să zică, asta era cauza! exclamă doamna Weldon. Dick, mai ai să-i pui vreo întrebare domnului Harris?
— Una singură, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar, căruia îi venea greu să fie de acord. L-aș ruga pe domnul Harris să ne spună în ce port crede că am putea găsi o corabie ca să ne întoarcem la San Francisco?
— Ei, prietene, nu prea aș putea să-ți spun mare lucru, răspunse acesta. Tot ce știu este că, odată ajuns la ferma San Felice, eu și cu fratele meu o să vă punem la dispoziție toate mijloacele pentru a ajunge în orașul Atacama. Dar de acolo…
— Domnule Harris, spuse atunci doamna Weldon, să nu credeți că Dick șovăie să vă primească propunerile!
— Nu, doamnă Weldon, desigur că nu șovăi, răspunse tânărul marinar, dar îmi este tare ciudă că naufragiul nostru n-a avut loc la câteva grade mai spre nord sau mai spre sud! Ne-am fi găsit în apropierea vreunui port și nu ar mai fi fost nevoie să-l supărăm pe domnul Harris, care ne arată atâta bunăvoință. În afară de aceasta, ne-ar fi fost mult mai ușor să ne întoarcem acasă.
— Să nu vă fie teamă că mă stingheriți sau mă supărați cu ceva, doamnă Weldon, răspunse Harris. Vă mai spun încă o dată că am arareori prilejul să dau ochii cu compatrioți. E o adevărată plăcere pentru mine că vă pot fi de folos.
— Primim propunerea dumitale, domnule Harris, răspunse doamna Weldon, dar n-aș vrea să te lipsesc de cal. Sunt obișnuită să umblu pe jos.
— Dar eu sunt și mai obișnuit, răspunse Harris, făcând o plecăciune. Învățat cum sunt cu drumuri lungi prin pampas, vă asigur că n-o să dau prilej de întârziere caravanei noastre. Nu, doamnă Weldon, dumneavoastră și micuțul Jack vă veți folosi de cal! De altfel, se prea poate ca în drum să dăm peste vreun argat de la fermă, și cum oamenii ăștia umblă numai călare, o să ne dea frumușel calul lui.
Dick Sand își dădu seama că dacă ar mai face noi obiecțiuni, ar însemna s-o supere pe doamna Weldon.
— Domnule Harris, spuse el, când o pornim?
— Chiar azi, tinere prieten, răspunse Harris. Anotimpul rău începe cam cu luna aprilie, așa că, dacă e cu putință, ar trebui să ajungem la San Felice până nu ne apucă vremea rea. La urma urmei, drumul prin pădure este cel mai scurt și poate că și cel mai sigur. Este mai puțin expus, decât coasta, atacurilor date de indienii nomazi, puși mereu pe jaf.
— Tom, prieteni, spuse Dick Sand, întorcându-se către negri, nu ne mai rămâne decât să facem pregătirile de plecare. Să alegem dintre proviziile de pe bord doar pe acelea care se pot transporta mai ușor și să facem baloturi, pe care să le împărțim între noi.
— Domnule Dick, spuse Hercule, dacă vreți, iau eu în cârcă toate baloturile!
— Nu, bravul meu Hercule! răspunse elevul-marinar. E mai bine să împărțim baloturile între noi.
— Ești un strașnic tovarăș de drum, Hercule, spuse atunci Harris, care-l privea pe negru ca și cum acesta ar fi fost de vânzare. Pe piețele Africii ai fi prețuit la o sumă respectabilă.
— Prețuiesc cât prețuiesc, răspunse Hercule râzând. Cumpărătorii n-au decât să alerge mult și bine ca să mă prindă!
Erau înțeleși acum să pornească la drum și, pentru a grăbi plecarea, se apucă fiecare de lucru. De altfel, elevul-marinar nu trebui să se îngrijească prea mult de hrana tovarășilor săi. Călătoria de la țărm până la fermă avea să dureze doar vreo zece zile.
— Mai înainte de a porni, domnule Harris, mai înainte de a primi să fim oaspeții dumitale, te rog să primești și dumneata să fii oaspetele nostru. Te invităm din toată inima, spuse doamna Weldon.
— Primesc, doamnă Weldon, primesc bucuros! răspunse vesel Harris.
— În câteva minute, prânzul va fi gata.
— Mulțumesc, doamnă Weldon. Voi folosi aceste câteva minute ca să-mi aduc calul. Cred că el a mâncat până acum!
— Vrei să vin cu dumneata? îl întrebă Dick Sand.
— Cum dorești, tinere, îi răspunse Harris. Vino! Am să-ți arăt partea de jos a fluviului.
Porniră amândoi.
Între timp, Hercule fusese trimis în căutarea entomologului. Vărului Benedict prea puțin îi păsa de ceea ce se petrecea în jurul lui. Tocmai rătăcea pe culmea râpei, în căutarea unei insecte „de negăsit”, pe care, de altfel, nici n-o găsea. Hercule îl aduse mai cu binele, mai cu răul. Doamna Weldon îl anunță că hotărâseră să plece și că timp de zece zile vor trebui să călătorească în interiorul ținutului. Vărul Benedict răspunse că e gata de plecare și că nu se dă în lături, chiar dacă trebuie să traverseze toată America, numai să fie lăsat să „colecționeze” pe drum.
Doamna Weldon se ocupă, cu ajutorul lui Nan, de pregătirea unui prânz întăritor. Era o bună măsură de prevedere înainte de a porni la drum.
Între timp, Harris, însoțit de Dick Sand, cotise după râpă. Merseră amândoi vreo trei sute de pași de-a lungul fluviului. Un cal legat de un copac necheză vesel la apropierea stăpânului său. Era un animal puternic, de o rasă pe care Dick Sand nu o putu recunoaște. Cu gâtul lung, șoldurile scurte și crupa prelungită, cu spetele plate și botul aproape arcuit, calul avea toate caracteristicile cailor arăbești.
— Iată, tinere, spuse Harris, ce înseamnă să ai la drum un animal puternic! Poți fi sigur că o să ne fie de mare folos.
Harris își dezlegă calul, îl luă de căpăstru și coborî pe mal înaintea lui Dick Sand. Acesta aruncase o privire rapidă spre fluviu și spre pădurea care cuprindea cele două maluri, dar nu zări nimic care să-l neliniștească. Totuși, când îl ajunse din urmă pe american, îi puse pe neașteptate următoarea întrebare, la care acesta nu se putea aștepta:
— Domnule Harris, n-ai întâlnit cumva azi-noapte un portughez cu numele Negoro?
— Negoro? răspunse Harris, cu glasul unui om care nu înțelege ce vrei să-i spui. Cine-i Negoro ăsta?
— A fost bucătar pe corabie și a dispărut, răspunse Dick Sand.
— Nu cumva s-a înecat? întrebă Harris.
— Nu, nu! răspunse Dick Sand. Aseară era tot cu noi, dar peste noapte ne-a părăsit. Mă gândesc că poate o fi luat-o de-a lungul țărmului acestui fluviu și de aceea te-am întrebat pe dumneata dacă nu l-ai întâlnit, fiindcă știam că ai venit dintr-acolo.
— N-am întâlnit pe nimeni, răspunse americanul, dar dacă bucătarul dumneavoastră s-a aventurat singur în pădure, apoi e în primejdie să se rătăcească. Poate că o să-l ajungem din urmă.
— Da, s-ar putea, răspunse Dick Sand.
Când ajunseră la peșteră, prânzul era gata. Se compunea, ca și cina din seara trecută, din conserve de carne, pastramă și pesmeți. Harris făcu cinste prânzului, ca un om pe care natura l-a dăruit cu multă poftă de mâncare.
— După felul cum m-ați ospătat, zise el, îmi dau seama că n-o să murim de foame pe drum! N-aș putea spune însă același lucru despre nenorocitul de portughez despre care mi-a vorbit tânărul nostru prieten.
— Ah! exclamă doamna Weldon. Ți-a spus Dick Sand că nu l-am mai văzut pe Negoro?
— Da, doamnă Weldon, interveni elevul-marinar. Voiam să aflu dacă nu cumva l-a întâlnit domnul Harris.
— Nu l-am întâlnit, răspunse Harris. Dar să-l lăsăm pe fugar acolo unde o fi și să ne ocupăm mai bine de plecare. Pornim când hotărâți dumneavoastră, doamnă Weldon.
Își luă fiecare balotul pe care trebuia să-l ducă. Ajutată de Hercule, doamna Weldon se sui pe cal. Nerecunoscătorul de Jack, care-și purta mica pușcă în bandulieră, încălecă fără măcar să se gândească să mulțumească celui care-i pusese la îndemână acest cal de preț. Spuse apoi, grozăvindu-se, mamei sale, care se afla în șa înapoia lui, că o să conducă foarte bine „calul lui domnu”. I se dădu, prin urmare, hățul în mână și din clipa aceea nu mai avu nicio îndoială că el era adevăratul conducător al caravanei.