Câteva însemnări ale lui Dick Sand
Deși furtuna din ajun încetase, vremea era tot mohorâtă. De altfel, se aflau în epoca „masika”, a doua perioadă a anotimpului ploios de prin aceste meleaguri ale Africii. Nopțile, mai ales, urmau să fie ploioase timp de două sau trei săptămâni, ceea ce avea să mărească și mai mult mizeria în care se zbătea caravana care, după ce părăsise malurile Coanzei pe o vreme posomorâtă, o luase aproape direct spre răsărit.
Vreo cincizeci de soldați mergeau în fruntea caravanei, alți vreo sută – de fiecare parte a convoiului, iar ceilalți păzeau coloana la urmă. Chiar dacă nu ar fi fost în lanțuri, prizonierilor tot le-ar fi fost greu să fugă. Femei, copii, bărbați mergeau de-a valma, iar havildarii îi zoreau cu lovituri de bici. Câte o biată mamă își alăpta pruncul din mers, ținând totodată un al doilea copil de mână. Altele îi târau pe bieții țânci, despuiați, cu picioarele goale, prin ierburile tăioase care acopereau pământul.
Conducătorul caravanei, cruntul Ibn Hamis, care intervenise în lupta dintre Dick Sand și havildarul său, supraveghea toată această turmă, mergând când spre capul, când spre coada coloanei. Dar dacă atât lui cât și slujitorilor săi le păsa prea puțin de nenorocirile prizonierilor lor, trebuiau să fie mereu cu ochii în patru fie la soldații care cereau vreun supliment de hrană, fie la hamalii care voiau să facă vreun popas. De aici, certuri urmate adesea de încăierări. Până în cele din urmă, havildarii își vărsau focul tot pe sclavi. Nu se auzeau decât amenințări dintr-o parte și țipete de durere de cealaltă. Cei ce se aflau în ultimele rânduri călcau pe pământul stropit cu sângele celor dinaintea lor.
Ținuți cu grijă în fruntea convoiului, tovarășii lui Dick Sand nu puteau să comunice deloc cu acesta. Înaintau unul după altul, cu grumazul prins în furca aceea grea, care nu le îngăduia nici măcar să-și miște capul, și primeau tot atâtea lovituri de bici ca și ceilalți tovarăși de nenorocire.
Bat mergea înaintea tatălui său, căznindu-se să nu zdruncine prea mult furca prin care erau fixați unul de altul și alegând locurile pe unde trebuiau să calce, fiindcă bătrânul Tom urma să treacă după el. Din când în când, profitând de faptul că havildarul rămânea mai în urmă, șoptea câteva vorbe de încurajare, dintre care doar unele ajungeau până la Tom. Ori de câte ori simțea că Tom obosea, încerca să-și încetinească mersul. Faptul că nu putea măcar să-și întoarcă o clipă capul, ca să-și vadă tatăl pe care-l iubea atât de mult, era un adevărat chin pentru acest fiu bun. În ce-l privește pe Tom, el era mulțumit că se află alături de fiul său. Dar plătea scump această mulțumire. De câte ori nu-l podidise plânsul văzând cum biciul havildarului îl lovește pe Bat! Simțea o durere mai mare decât dacă ar fi primit el loviturile…
Austin și Acteon mergeau la câțiva pași mai în urmă, legați unul de altul și brutalizați în fiecare clipă. Ah! Cât de mult invidiau soarta lui Hercule! Oricât de mari ar fi fost primejdiile care-l amenințau, el putea, cel puțin, să se bizuie pe puterile lui și să-și apere viața.
Încă din primele clipe ale captivității lor, bătrânul Tom le spusese tot adevărul. Spre marea lor mirare, ei aflaseră de la el că se găseau în Africa și că și Negoro, și Harris îi trădaseră, târându-i până aici. De asemenea, le atrase atenția că nu trebuiau să se aștepte la nicio milă din partea actualilor lor stăpâni.
Nici Nan nu era tratată mai bine. Făcea parte dintr-un grup de femei care mergeau în mijlocul convoiului. Fusese legată de o tânără mamă, care avea doi copii. Pe unul îl purta la sân, iar celălalt, în vârstă de trei ani, abia se mai târa lângă ea. Înduioșată, Nan îl luase în brațe pe micuț și sărmana sclavă îi mulțumise printr-o lacrimă. Nan ducea copilul în brațe, ferindu-l nu numai de oboselile drumului, care ar fi putut să-l răpună, dar și de loviturile havildarului. Pentru bătrâna Nan, copilul era însă o greutate prea mare. Se temea că au s-o lase puterile, dar atunci se gândea la micul Jack! Și-l închipuia în brațele mamei sale. Boala îl slăbise, dar era încă greu pentru brațele obosite ale doamnei Weldon! Unde era? Ce se alesese de ea? Oare avea s-o mai revadă vreodată bătrâna Nan?
Dick Sand fusese așezat în coada convoiului. Din locul acela nu-i putea zări nici pe Tom, nici pe tovarășii lui și nici pe Nan. Nu putea vedea capul coloanei decât atunci când caravana străbătea vreo câmpie. Mergea abătut, în prada celor mai triste gânduri, din care nu reușeau să-l smulgă nici măcar zbieretele havildarilor. Nu se gândea nici la el, nici la truda pe care trebuia să o mai îndure, și nici la chinurile pe care probabil i le rezerva Negoro. Nu se gândea decât la doamna Weldon. Tot timpul era cu ochii în pământ, căutând prin spini, prin ramurile mai scunde ale copacilor, urma trecerii ei. Căuta în zadar… Dar nu pierdea nădejdea și gândul i se oprea, încăpățânat, asupra aceleiași preocupări. Dacă, după cum era probabil, fusese târâtă spre Kazonde, nu putuse lua alt drum. Ce n-ar fi dat să găsească vreo dovadă că și ea se îndrepta spre același târg unde erau duși ei!
Iată situația în care se găsea tânărul elev-marinar și tovarășii lui. Dar oricât de mult s-ar fi temut pentru ei înșiși și oricât de mari ar fi fost propriile lor suferințe, nu puteau să nu se înduioșeze de înspăimântătoarea mizerie în care se afla această turmă de prizonieri și să nu se revolte văzând cruzimea stăpânilor lor. Din nefericire, însă, nu puteau să-i ajute pe primii și nici să se împotrivească celorlalți!
În toată partea de la răsărit de Coanza se întindea o pădure de vreo douăzeci de mile. Dar copacii erau mai rari decât în ținutul din vecinătatea țărmului, fie că piereau din cauza insectelor dăunătoare, fie că turmele de elefanți îi rupeau de tineri. Din pricina aceasta, mersul prin pădure era mult mai ușor. Arbuștii de bumbac creșteau puzderie, atingând o înălțime de șapte-opt picioare. Bumbacul servea la fabricarea acelor stofe în dungi albe și negre, care se poartă în interiorul provinciei.
În unele locuri, pădurea se transforma într-o junglă deasă, în care convoiul dispărea cu totul! Dintre toate animalele ținutului, numai elefanții și girafele ar fi putut întrece ca înălțime trestiile, asemănătoare bambusului, și buruienile cu tulpini groase de un deget. Havildarii trebuiau să cunoască foarte bine regiunea ca să nu se rătăcească.
În fiecare zi, caravana pleca în zori și abia la prânz făcea un popas de o oră. Se deschideau atunci câteva baloturi cu manioc și acest aliment era împărțit cu zgârcenie sclavilor. Li se mai dădeau un fel de cartofi cu carne de capră și vițel, dar asta numai atunci când soldații prădau în trecere vreun sat. Dar oboseala era atât de mare și odihna atât de scurtă, ba chiar imposibilă în cursul acestor nopți ploioase, încât atunci când venea timpul împărțirii alimentelor, prizonierii de-abia puteau să mai mănânce. De aceea, la opt zile după plecarea de pe malurile Coanzei, vreo douăzeci de sclavi căzuseră pe drum, pradă fiarelor care mișunau în urma convoiului. Lei, pantere și leoparzi își așteptau victimele, care nu se putea să nu le pice în gheare. În fiecare seară după apusul soarelui, răcnetele lor se auzeau de la o depărtare atât de mică, încât se putea crede că fiarele au să atace direct convoiul.
Ascultând aceste răgete, pe care întunericul le făcea și mai înfiorătoare, Dick Sand se gândea cu groază la piedicile pe care le-ar constitui pentru Hercule asemenea întâlniri, la primejdiile care-l pândeau la fiecare pas. Totuși, nici el n-ar fi stat câtuși de puțin la îndoială dacă s-ar fi ivit un prilej să fugă.
De altfel, iată însemnările lui Dick Sand din timpul acestei călătorii de la Coanza la Kazonde! Pentru a străbate drumul de două sute cincizeci de mile, trebuiseră să facă douăzeci și cinci de „marșuri”, fiecare marș însemnând în limbajul negustorilor de sclavi zece mile parcurse, plus popasul de zi și cel de noapte.
De la 25 la 27 aprilie.
— Văzut un sat înconjurat de ziduri de trestie înaltă de opt-nouă picioare. Câmpuri semănate cu porumb, bob, mei și diferite arachide. Doi negri prinși și luați prizonieri. Cincisprezece uciși. Populația fugărită.
A doua zi, trecut peste un râu năvalnic, lat de o sută cincizeci de yarzi. Pod plutitor, făcut din trunchiuri de copaci legați cu liane. Pilonii podului pe jumătate mâncați de ape. Două femei înjugate la aceeași furcă au căzut în apă. Una își ducea copilul în brațe. Apele se învolburează și se colorează de sânge omenesc. Crocodilii se furișează printre trunchiurile de lemn ale punții. Primejdie să-ți vâri piciorul în botul căscat al vreunuia din ei…
28 aprilie.
— Străbătut o pădure de bauhinias. Arbori înalți, cu lemn de esență tare, foarte căutați de portughezi.
Ploaie cu găleata. Pământul desfundat. Marș deosebit de anevoios.
În mijlocul convoiului am zărit-o pe sărmana Nan, ducând în brațe un mic negru. Abia se târăște. Sclava prinsă în aceeași furcă șchioapătă, și din umărul sfâșiat de lovituri de bici șiroiește sângele.
Poposit seara sub un baobab uriaș, cu flori albe și frunze de un verde deschis. Noaptea, răgete de lei și leoparzi. Foc de armă tras de unul din băștinași într-o panteră. Ce-are să se aleagă de Hercule?
29 și 30 aprilie.
— Primele semne de răcoare, a ceea ce se numește „iarnă” africană. Rouă multă. Cu venirea lunii aprilie se sfârșește anotimpul ploios, început în noiembrie. Câmpiile încă inundate. Vânturi dinspre răsărit, care zvântă transpirația oamenilor, făcându-i să se îmbolnăvească mai ușor de friguri.
Nici urmă de doamna Weldon și vărul Benedict… Unde să-i fi dus, dacă nu la Kazonde? Trebuie să fi plecat înaintea noastră, pe același drum. Sunt ros de griji. Poate că micul Jack a fost din nou prins de friguri în aceste ținuturi nesănătoase… Dar o mai fi trăind oare?
De la 1 la 6 mai.
— Străbătut, timp de mai multe etape, întinse câmpii înecate, încă nezvântate. Câteodată, apa ajunge până la brâu. Sumedenie de lipitori ni se prind de piele. Trebuie totuși să înaintăm. Pe câteva grinduri care ies din apă, lotuși și papiruși. Sub apă, în mâlul de pe fund, alte plante, cu frunze mari ca de varză, de care piciorul se împiedică la tot pasul. Mulți se poticnesc.
În aceste ape mișună pești din familia somnului, pe care indigenii îi abat în heleșteie făcute anume și-i prind în cantități imense, ca să-i vândă caravanelor.
Imposibil de găsit un loc de popas pentru noapte. Câmpia înecată pare să n-aibă margini. Trebuie să mergem orbecăind prin întuneric. Cu siguranță că mâine vor lipsi din convoi foarte mulți sclavi! Groaznică situație! Când cazi, de ce să te mai scoli? Câteva clipe sub apă și totul s-ar sfârși! Ciomagul havildarului nu te mai ajunge!
Da! Dar doamna Weldon și fiul ei? N-am dreptul să-i părăsesc! Voi rezista până la capăt. E datoria mea!
Țipete deznădăjduite în noapte! Vreo douăzeci de soldați au smuls câteva ramuri îmbibate de rășină din niște pomi care nu fuseseră cu totul acoperiți de apă și le-au aprins. Pâlpâiri palide în beznă.
Iată motivul țipetelor auzite: un atac al crocodililor. Doisprezece sau cincisprezece monștri s-au aruncat prin întuneric asupra caravanei. Femei și copii au fost prinși și târâți de crocodili până la „pășunile” lor, așa cum le spune Livingstone gropilor adânci în care aceste amfibii își depun prada, după ce au înecat-o, căci n-o mănâncă decât după ce a început să putrezească.
Solzii unuia din crocodili mi-au răzuit piciorul. Un sclav în puterea vârstei a fost înhățat chiar de lângă mine. Jugul care-l ținea legat de gât s-a rupt în bucăți. Ce țipăt de deznădejde, ce urlet de durere a scos bietul om! Parcă-l aud și acum!
7 și 8 mai.
— A doua zi, se numără victimele! Au dispărut douăzeci de sclavi.
Încă din zori i-am căutat pe Tom și tovarășii lui. Slavă Domnului! Trăiesc! Dar oare trebuie spus „slavă Domnului”? Nu sunt mai fericiți cei ce au scăpat de toate aceste chinuri? Tom e în fruntea convoiului. La un moment dat, Bat a făcut un ocol, furca s-a întors pieziș și Tom m-a zărit și el. O caut zadarnic pe bătrâna Nan. N-o fi cumva în grupul din mijloc? Sau a pierit în noaptea asta îngrozitoare?
A doua zi, trecut de câmpia inundată, după douăzeci și patru de ore în apă. Poposim pe un deal. Soarele ne zvântă puțin. Mâncăm, dar ce hrană groaznică! Puțin manioc, câțiva pumni de porumb… De băut, numai apă tulbure. Câți din prizonierii întinși acum pe pământ au să se mai scoale?
Nu! Nu e cu putință ca doamna Weldon și micul Jack să fi trecut prin atâtea chinuri! Dumnezeu le va fi făcut harul să fie duși pe un alt drum spre Kazonde! Nenorocita mamă n-ar fi putut îndura atâtea!
În caravană, noi cazuri de vărsat, așa-numitul „ndue”. Bolnavii nu vor putea merge mai departe. Vor fi părăsiți?
9 mai.
— Plecat în zori. Nimeni nu întârzie. Bicele havildarilor au pus în picioare pe toți cei doborâți de oboseală și boală! Sclavii aceștia au o valoare. Reprezintă o monedă. Agenții nu-i vor lăsa pe drum, atâta timp cât vor mai avea putere să umble. Sunt înconjurat de schelete vii. Nu mai au nici măcar glas să se plângă.
Am zărit-o în sfârșit pe bătrâna Nan! Ți-e mai mare mila s-o vezi. Nu mai duce în brațe pe micul negru. E singură, de altfel! Îi va fi mai ușor așa, dar lanțul de fier îi atârnă încă de brâu și ea a fost nevoită să-i arunce capătul pe umăr.
Grăbindu-mi pașii, m-am putut apropia de dânsa. S-ar fi zis că nu mă mai recunoaște. M-am schimbat oare într-atât?
— Nan! am strigat-o.
Bătrâna m-a privit îndelung și apoi a murmurat:
— Ah…! Dumneata, domnule Dick! Eu… Eu… am să mor curând.
— Nu, n-ai să mori, curaj! i-am răspuns plecându-mi ochii ca să nu mai văd chipul străveziu al acestei nenorocite, care părea o arătare.
— Am să mor… și n-am să-i mai văd niciodată pe scumpa mea doamnă Weldon și pe micul Jack! Doamne! Doamne, ai milă de mine!
Am vrut s-o sprijin pe bătrâna Nan, care tremura ca varga în veșmintele ei sfâșiate!… M-aș fi lăsat bucuros înjugat alături de ea, ca să port la cingătoare o parte din acel lanț, a cărui greutate era silită s-o ducă singură de la moartea tovarășei ei. Dar un braț vânjos mă îmbrânci cât colo și biata Nan, încolăcită de șfichiul unui bici, fu împinsă în gloata sclavilor. Am vrut să mă năpustesc asupra fiarei cu biciul, dar se ivi conducătorul arab, care, apucându-mă de braț, mă ținu tare, până când mi-am luat din nou locul în ultimul rând. Apoi rosti un nume: „Negoro!”
Negoro! Așadar, din ordinul portughezului se poartă cu mine altfel decât cu tovarășii mei de nenorocire!
Oare ce soartă mă așteaptă?
10 mai.
— Trecut azi pe lângă două sate în flăcări. Colibele ard în pălălăi. Nenumărate cadavre spânzură de copacii scăpați de foc. Populația fugărită. Lanurile devastate. Și pe aici au trecut negustorii de sclavi… Poate două sute de oameni uciși, ca să prindă vreo doisprezece sclavi.
S-a înserat. Popas de noapte. Tabăra așezată sub niște copaci uriași. Bălării înalte, care formează un crâng la marginea pădurii.
Câțiva prizonieri fugiseră în ajun, după ce sfărâmaseră furcile. Au fost prinși și pedepsiți cu o cruzime fără seamăn. Soldații și havildarii supraveghează acum cu mai multă strășnicie.
S-a lăsat noaptea. Răgete de lei și de hiene. Sforăit îndepărtat de hipopotami. Prin apropiere trebuie să fie vreun lac sau vreun râu.
Cu toată oboseala, nu pot să dorm! Mă gândesc la atâtea și atâtea!
Deodată mi se pare că aud cum foșnește ceva prin bălării. Poate-i vreo fiară sălbatică. Oare va îndrăzni să pătrundă până în tabără?
Ascult. Nimic! Ba da! Un animal trece printre trestii. Sunt neînarmat! Totuși mă voi apăra. Voi striga după ajutor! Viața mea poate fi de folos doamnei Weldon și tovarășilor mei!
Caut să străpung întunericul cu privirea. Nu e lună. Bezna e de nepătruns. Doi ochi sticlesc în noapte, printre papiruși. Ochi de hienă sau de leopard! Dispar… și apar din nou. În sfârșit, un foșnet de iarbă. Și deodată, pe neașteptate, un animal se repede asupra mea.
Vreau să strig, să dau alarma…
Din fericire, m-am putut opri la timp…!
Nu-mi vine să-mi cred ochilor!… E Dingo… Dingo e lângă mine!… Ce câine viteaz! Cum de s-a întors? Cum de m-a găsit? Ah! Instinctul!… Dar poate oare instinctul să explice asemenea minuni de fidelitate? Îmi linge mâinile. Ah! Câine drag, ești acum singurul meu prieten! Așadar, n-au reușit să te ucidă…!
Îl mângâi și eu. Mă înțelege! Ar vrea să latre…
Îl potolesc. Nu trebuie să-l audă nimeni! Va urma caravana fără să fie zărit, și poate că… Dar ce-o fi cu el? Își freacă cu insistență gâtul de mâinile mele, de parcă ar vrea să-mi spună: „Caută aici!” Caut și simt că are legat ceva de zgardă… O bucată de trestie vârâtă în zgarda pe care sunt săpate cele două litere S. V., al căror mister nu l-am dezlegat până acum.
Am scos bucata de trestie, am spart-o și înăuntru am găsit un bilet… Dar nu-l pot citi! Trebuie să aștept să se lumineze… Aș vrea să-l opresc pe Dingo, dar câinele, deși continuă să-mi lingă mâinile, pare grăbit. A înțeles că și-a îndeplinit misiunea…!
Dintr-un salt, dispare fără zgomot printre ierburi.
Dumnezeu să-l apere de colții leilor și ai hienelor!
Dingo s-a întors desigur la acela care mi l-a trimis.
Biletul acesta, pe care nu-l pot citi încă, îmi arde mâinile. Cine l-a scris? Doamna Weldon? Hercule? Cum de s-a putut întâlni credinciosul animal, pe care îl socoteam mort, cu vreunul din ei? Ce vești îmi va aduce biletul? Au pus la cale un plan de evadare, sau voi primi doar știri despre cei care îmi sunt dragi? Oricum ar fi, faptul acesta m-a mișcat adânc și m-a liniștit puțin.
Ah, cât de greu se crapă de ziuă! Pândesc cea mai slabă lumină la orizont. Nu pot să închid defel ochii. În auz îmi stăruie încă răgetele fiarelor! Bietul meu Dingo! De-ai putea scăpa teafăr!
În sfârșit se face ziuă aproape brusc, fără revărsat de zori, așa cum se întâmplă destul de des prin aceste regiuni tropicale. Mă întorc în așa fel ca să nu fiu văzut…!
Încerc să citesc biletul, dar nu pot încă. În sfârșit, l-am citit! E scris de Hercule, pe o bucată de hârtie, cu creionul…
Iată ce scrie în el:
Doamna Weldon e dusă cu micul Jack într-o „kitanda”. Vărul Benedict e cu ei. Harris și Negoro îi însoțesc. Sunt mai înainte, la o depărtare de trei sau patru etape de caravană. N-am putut intra în legătură cu dânsa. L-am găsit pe Dingo, care trebuie să fi fost rănit de un glonte, dar acum e vindecat. Nu-ți pierde speranța, domnule Dick, nu mă gândesc decât la dumneavoastră toți! De aceea am fugit, ca să vă pot fi cât mai de folos!
Hercule.
Ah! Doamna Weldon și fiul ei trăiesc! Slavă Domnului!… Nu au de suferit ca noi chinurile acestor marșuri grele!… O kitanda e un fel de targă din ierburi uscate, atârnată de niște pari de bambus și purtată pe umeri de doi oameni. De obicei e acoperită cu o perdea de pânză. Doamna Weldon și micul Jack călătoresc într-o astfel de kitanda. Ce vor să facă Harris și Negoro cu ei? Acești ticăloși îi îndreaptă desigur spre Kazonde. Da! Am să-i găsesc! Ah, în acest noian de chinuri, Dingo mi-a adus o veste bună, mi-a adus o bucurie.
De la 11 la 15 mai.
— Caravana își continuă drumul. Prizonierii se târăsc din ce în ce mai greu. Cei mai mulți dintre ei lasă dâre de sânge pe unde trec. Cred că mai avem încă zece zile de mers până la Kazonde. Câți vor scăpa de suferințe între timp? Eu însă trebuie să ajung cu orice preț! Și voi ajunge!
E groaznic. Sunt în convoi femei al căror trup e numai o rană. Frânghiile cu care sunt legate le intră adânc în carne.
O mamă își duce în brațe, de ieri, copilul care a murit de foame! Nu vrea să se despartă de el…!
Drumul nostru e semănat cu leșuri. Vărsatul bântuie tot mai tare.
Am trecut pe lângă un arbore de care erau legați de gât câțiva sclavi. Fuseseră lăsați acolo să moară de foame.
De la 16 la 24 mai.
— Sunt aproape la capătul puterilor, dar n-am dreptul să mă las doborât. Ploile au încetat cu totul. Acum facem „marșuri forțate”. Vânzătorii de sclavi le numesc „tirikesa” sau marșuri de după-amiază. Trebuie să mergem mai repede, dar dăm peste dealuri tot mai greu de urcat.
Trecem prin ierburi înalte, foarte rezistente, cunoscute sub numele de „nyassi”. Tulpinile îmi jupoaie obrajii și grăunțele lor țepoase mi se strecoară până la piele. Din fericire, încălțămintea rezistă încă.
Havildarii lasă în drum pe sclavii prea bolnavi, care nu pot merge mai departe. De altfel, merindele încep să lipsească. Soldații și hamalii s-ar răzvrăti dacă li s-ar micșora rația. Și cum conducătorii nu îndrăznesc să facă așa ceva, atunci au să reducă din mâncarea sclavilor!
„N-au decât să se mănânce între ei!” a spus șeful caravanei.
Se întâmplă uneori ca unii sclavi tineri, destul de voinici încă, să cadă morți, fără niciun semn de boală. În această privință, îmi amintesc de cuvintele doctorului Livingstone: „Acești nenorociți se plâng că-i doare inima; ei își duc mâinile la piept și se prăbușesc. Și așa este: li se frânge inima. Așa se întâmplă cu oamenii liberi, luați în robie cu totul pe neașteptate”.
Astăzi, douăzeci de prizonieri care nu mai puteau să se târască au fost măcelăriți cu lovituri de secure de către havildari! Conducătorul caravanei nu s-a împotrivit acestui măcel.
Scena a fost îngrozitoare! Biata Nan a căzut și ea victimă acestui măcel înfiorător. În mers, m-am împiedicat de cadavrul ei! Nu pot nici măcar s-o îngrop creștinește.
E prima dintre supraviețuitorii de pe Pilgrim pe care Dumnezeu o cheamă la el. Biată ființă bună! Biata Nan!
În fiecare noapte îl aștept pe Dingo. Dar nu mai vine. I s-a întâmplat oare vreo nenorocire? Sau poate lui Hercule! Nu!… Nu!… Nu vreau să-mi închipui astfel de lucruri! Tăcerea aceasta, care-mi pare atât de lungă, nu-mi dovedește decât un lucru, și anume că Hercule n-are nimic nou să-mi comunice. De altfel, trebuie să fie prudent și să ia seama la tot ce face…