Un punch oferit regelui din Kazonde
Către ora patru după-amiază, un zgomot asurzitor din zeci de tobe, țimbale și alte instrumente de origine africană se auzi către capătul uliței principale. Și deodată forfota se înteți în toate colțurile pieței. O jumătate de zi de zbierăte și încăierări nu stinsese glasurile și nu obosise mâinile și picioarele acestor negustori îndrăciți. Mai rămăseseră nevândute încă multe loturi de sclavi și neguțătorii se ciorovăiau pentru ele cu o înflăcărare despre care Bursa din Londra n-ar putea să ne dea decât o idee imperfectă, chiar într-o zi în care acțiunile ar fi în creștere mare.
Dar în clipa în care văzduhul vui din toate părțile de zgomotul asurzitor al tobelor, tocmelile fură întrerupte și agenții putură să-și tragă sufletul.
Regele din Kazonde, Moini Lungga, cinstea cu vizita lui marele „lakoni”. Era urmat de un alai numeros de femei, „funcționari”, soldați și sclavi. Alvez și ceilalți negustori îi ieșiră în întâmpinare, potopindu-l cu tot felul de lingușeli, lucru la care ținea foarte mult această brută încoronată.
Moini Lungga coborî în mijlocul pieței dintr-o lectică veche, fiind ajutat de vreo zece brațe.
Regele avea vreo cincizeci de ani, dar i-ai fi dat cu ușurință optzeci. Părea o maimuță bătrână, așteptându-și moartea de pe o zi pe alta. Pe cap purta un fel de coroană regească, împodobită cu gheare de leopard vopsite în roșu și înfrumusețată cu niște smocuri de păr albicios. Aceasta era coroana regilor din Kazonde. De cingătoare îi atârnau două șorțuri din piele de cudu brodate cu perle, mai murdare și mai scorojite decât șorțul unui fierar. Pe piept avea tatuaje numeroase, care mărturiseau străvechea noblețe a regelui. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Moini Lungga, genealogia sa se pierdea în negura vremurilor. La glezne, la încheieturile mâinilor și pe brațe, „maiestatea sa” purta brățări de aramă, încrustate cu mărgele de sticlă, iar în picioare era încălțat cu niște cizme de lacheu, cu carâmbi de piele galbenă, răsfrânți, pe care i le dăruise Alvez cu vreo douăzeci de ani în urmă. În mâna stângă avea un baston cu măciulie argintată, iar în dreapta, o apărătoare de muște cu mânerul bătut în perle. Unul din slujitori îi ținea deasupra capului o umbrelă cârpită cu zeci de petice, parcă toate tăiate, din pantalonii vreunei paiațe. De gâtul monarhului atârna un lanț de care era prinsă o lupă, iar pe nas i se proțăpea o pereche de ochelari – erau ochelarii și lupa vărului Benedict – obiecte cărora acesta le ducea dorul și care fuseseră furate din buzunarul lui Bat. Iată portretul acestui monarh negru, în fața căruia tremura tot ținutul, pe o distanță de o sută de mile împrejur.
Moini Lungga pretindea că-i de origină divină, prin simplul fapt că stătea pe un tron regal; dacă vreunul din supușii lui ar fi pus la îndoială aceasta, l-ar fi trimis imediat pe lumea cealaltă, ca să se convingă singur. Mai spunea și că el nu e supus niciuneia din necesitățile vieții pământești, odată ce este de esență divină. Mânca pentru că așa voia el, bea numai pentru că-i făcea plăcere. De altfel, nici n-ar fi putut să bea mai mult decât bea. „Miniștrii” și „funcționarii” lui, niște bețivi fără leac, ar fi trecut pe lângă el drept niște oameni cumpătați. Era o maiestate alcoolizată în ultimul grad și mereu îmbibată cu bere tare, cu pombe și mai ales cu un anumit rachiu cu care avea grijă Alvez să-l aprovizioneze din belșug.
Regele acesta avea în haremul lui neveste de tot soiul și de toate vârstele. Cele mai multe dintre ele îl însoțeau acum în vizita pe care o făcea la „lakoni”. Prima soție, Moina, care purta și titlul de regină, era o zgripțuroaică de vreo patruzeci de ani, de sânge regal, ca și colegele sale. Ea purta pe umeri un fel de șal lat, în culori țipătoare, o fustă împletită din ierburi și brodată cu mărgele, salbe și brățări peste tot unde puteau să atârne, și o pieptănătură în etaje, ca o ramă uriașă pentru țeasta ei cât o tărtăcuță; pe scurt – o dihanie. Celelalte soții, care erau sau verișoarele, sau surorile regelui, erau mult mai sărăcăcios îmbrăcate, dar mai tinere decât Moina; ele mergeau în urma ei, gata să-și îndeplinească la un semn al stăpânului funcția lor de mobile umane, căci într-adevăr aceste nenorocite nu sunt nimic altceva. Dacă regele vrea să stea jos, două din aceste femei se apleacă la pământ și îi slujesc drept scaun, în timp ce picioarele i se odihnesc pe alte trupuri de femei, ca pe un covor de abanos!
În urma lui Moini Lungga veneau „funcționarii”, conducătorii de oști și vracii. Dar ceea ce te izbea de la început era faptul că tuturor acestor sălbatici, care se împleticeau aidoma stăpânului lor, le lipsea vreo parte oarecare a corpului: unuia o ureche, altuia un ochi, nasul sau o mână. Niciunul nu era teafăr. Și aceasta se datora, firește, faptului că la Kazonde nu se cunoșteau decât două soiuri de pedepse: mutilarea sau moartea, totul depinzând, bineînțeles, de cheful regelui. Pentru cea mai mică greșeală urma o amputare oarecare. Cei mai nenorociți erau cei cărora li se tăiaseră amândouă urechile, fiindcă nu mai puteau purta cercei.
Căpitanii de „kilolos” – guvernatorii districtelor – ereditari sau numiți pe patru ani, purtau tichii din piele de zebră, iar drept uniformă aveau niște ilice roșii. În mână țineau bastoane lungi de ratan, unse la un capăt cu leacuri magice.
Armamentul de atac și apărare al soldaților era compus din arcuri de lemn împodobite cu ciucuri, cuțite cu lama subțire și încovoiată ca limba de șarpe, sulițe ascuțite și scuturi din lemn de palmier împodobite cu desene. Pentru uniforme, vistieria maiestății sale nu trebuia să facă nicio cheltuială pentru că niciun soldat nu purta uniformă.
Alaiul regal se termina cu vracii și muzicanții.
Vracii, numiți „mgannga”, sunt medicii acestei țări. Sălbaticii cred orbește în ghicit, descântece și amulete – figurine de argilă vopsite în alb și roșu, reprezentând animale fantastice sau figuri de bărbați și de femei sculptate în lemn. De altfel, și vracii erau tot atât de schilodiți ca și ceilalți curteni. Fără îndoială că asta era răsplata dată de monarh vracilor pentru leacurile care nu fuseseră bune de nimic.
Muzicanții – bărbați și femei – scoteau sunete pițigăiate din niște moriști de lemn, băteau în tobe zgomotoase sau ciocăneau cu bețișoare prevăzute la capăt cu o bilă de cauciuc, în „marimeba” – un fel de țimbal format din două rânduri de tigve de dimensiuni diferite – făcând o hărmălaie asurzitoare pentru oricine nu avea o pereche de urechi africane.
Pe deasupra acestei mulțimi care alcătuia alaiul regal fluturau câteva steaguri, iar în vârful sulițelor rânjeau craniile albite ale căpeteniilor rivale pe care Moini Lungga le învinsese.
În clipa când Moini Lungga coborî din lectică, izbucniră aclamații de pretutindeni. Soldații din paza caravanelor își descărcară sânețele lor vechi, ale căror detunături slabe nici nu reușiră să se audă de hărmălaia mulțimii. Havildarii, după ce-și frecară gura și nasul cu praf de cinabru, pe care-l purtau într-un săculeț legat la gât, începură să facă mătănii în fața regelui. Se apropie apoi și Alvez, oferind regelui o cantitate de tutun proaspăt – „iarba liniștitoare”, cum i se spune prin aceste meleaguri. De altfel, Moini Lungga chiar avea mare nevoie să fie calmat, fiindcă, nu se știe de ce, era foarte morocănos.
Odată cu Alvez veniră să se prosterneze în fața puternicului suveran din Kazonde Coimbra, Ibn Hamis și negustorii arabi și metiși. „Marhaba!” rosteau negustorii arabi, urându-i astfel bun sosit în limba folosită în Africa centrală. Unii băteau din palme, ploconindu-se până la pământ, iar alții se spoiau cu noroi pe față – cel mai puternic semn de slugărnicie față de acest monarh hidos.
Moini Lungga abia catadicsea să se uite la această gloată și pășea cu picioarele crăcănate, ca și când pământul pe care călca ar fi avut clătinări de ruliu și tangaj. Se plimbă așa sau, mai degrabă, se învârti printre grupurile de sclavi; și dacă negustorii se temeau ca nu cumva să-i vină gândul de a-și trece câțiva sclavi pe numele lui, apoi și sclavilor le era tot atât de frică să nu cadă în mâinile unei asemenea brute.
Negoro nu-l părăsise nicio clipă pe Alvez; stătea lângă acesta și-i spunea vorbe lingușitoare regelui. Vorbeau în limba băștinașilor, dacă se poate spune că „vorbeau”, când de fapt Moini Lungga lua parte la conversație doar bolborosind niște monosilabe care-și găseau cu greu drum printre buzele-i umflate de alcool. Cu toate că era beat turtă, nu înceta să-i ceară prietenului său Alvez să-i împrospăteze provizia de rachiu, pe care o terminase de curând.
— Regele Lungga este binevenit la târgul din Kazonde! spuse negustorul.
— Mi-e sete!… răspunse monarhul.
— Și o să aibă partea lui de câștig la toate afacerile care s-au încheiat în acest mare „lakoni”, adăugă Alvez.
— Dă-mi să beau! răspunse Moini Lungga.
— Prietenul meu Negoro e fericit că-l vede din nou pe regele din Kazonde, după o absență atât de îndelungată.
— Dă-mi să beau! repetă bețivul, a cărui întreagă făptură răspândea o dezgustătoare duhoare de alcool.
— Prea bine! Aduceți pombe și hidromel! strigă Jose-Antonio Alvez, știind prea bine unde voia Moini Lungga să ajungă.
— Nu!… Nu!… răspunse regele. Rachiu de la prietenul meu Alvez și… am să-i dau pentru fiecare picătură din apa lui de foc…
— O picătură din sângele unui alb! exclamă Negoro, după ce-i făcuse lui Alvez un semn, pe care acesta îl înțelesese și-l aprobase.
— Un alb! Să ucidem un alb! răspunse Moini Lungga, ale cărui instincte sălbatice se treziseră la propunerea portughezului.
— Un agent al lui Alvez a fost ucis de acest alb, continuă Negoro.
— Da… Agentul meu Harris, răspunse negustorul. Trebuie ca moartea lui să fie răzbunată.
— Să-l trimitem regelui Massongo, în Zairul de Sus, la assuași. Au să-l facă harcea-parcea și-au să-l mănânce de viu! Assuașii n-au uitat gustul cărnii de om! exclamă Moini Lungga.
Massongo domnea, într-adevăr, peste un trib de canibali. De altfel este foarte adevărat, din păcate, că în anumite provincii ale Africii centrale canibalismul se practică încă pe față. Și Livingstone spune asta în notele lui de călătorie. Pe malurile fluviului Lualaba, manyemii nu numai că mănâncă oamenii uciși în războaie, dar cumpără și sclavi ca să-i devoreze, spunând că „carnea de om e ușor sărată și nu cere decât puține mirodenii”! Pe acești canibali i-a regăsit Cameron la Moene Bugga, unde leșurile nu sunt mâncate decât după ce au fost lăsate să se macereze câteva zile într-o apă curgătoare. Stanley a întâlnit și el la locuitorii din Ukusu aceste obiceiuri de canibalism, fără îndoială foarte răspândite printre triburile din centru.
Dar oricât de crud ar fi fost felul de moarte pe care-l propusese regele pentru Dick Sand, el nu-i putea conveni lui Negoro, care nu voia să-și dea victima din mână.
— O, rege, nu uita că albul mi-a ucis tovarășul aici! spuse el.
— Și că aici trebuie să moară, adăugă Alvez.
— Unde vrei tu, Alvez, răspunse Moini Lungga. Dar nu uita: o picătură de apă de foc pentru o picătură de sânge.
— S-a făcut! răspunse negustorul. Am să-ți dau apă de foc! Azi o să vezi singur că-și merită numele! Ba chiar o s-o facem să ardă… Jose-Antonio o să-l cinstească pe regele Moini Lungga cu un punch…!
Bețivul strânse mâinile prietenului său Alvez. Nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Femeile și curtenii împărtășeau delirul care-l cuprinsese. Nu mai văzuseră niciodată rachiu arzând și, fără îndoială, se gândeau că o să-l bea aprins. Apoi, odată cu setea de alcool, avea să fie potolită și setea de sânge, atât de poruncitoare la acești sălbatici.
Sărmanul Dick Sand! Ce chinuri groaznice îl așteptau! Când te gândești la efectele oribile sau grotești ale beției în țările civilizate, îți poți da seama până unde poate împinge alcoolul aceste ființe înapoiate.
Ne putem lesne închipui că gândul de a chinui un alb nu putea să displacă nici vreunuia dintre băștinași, nici lui Jose-Antonio Alvez, negru ca și ei, nici lui Coimbra, metis cu sânge negru, nici, în sfârșit, lui Negoro, stăpânit de o ură cumplită împotriva oamenilor de culoarea lui.
Deodată se lăsă seara, o seară fără amurg, ziua fiind înlocuită aproape brusc de întunericul nopții. Era ora cea mai potrivită pentru aprinderea alcoolului.
Alvez avusese într-adevăr o idee grozavă când se gândise să-i ofere un punch lui Moini Lungga și să-l robească și mai mult acestui viciu, făcându-l să dorească rachiul sub o formă nouă. De la o vreme, Moini Lungga începuse să spună că apa de foc nu-și îndreptățește pe deplin numele. Poate că sub forma aceasta de flăcări avea să-i gâdile mai plăcut limba, care aproape că-și pierduse simțul gustului.
Programul din seara aceea cuprindea, așadar, mai întâi o beție și apoi o ucidere prin chinuri cumplite.
Dick Sand urma să iasă din temnița lui întunecată numai în momentul când trebuia să fie dus spre locul unde avea să fie chinuit până la moarte. Ceilalți sclavi, vânduți sau nu, au fost închiși din nou în barăci. În piață nu mai rămăseseră decât negustorii, havildarii și soldații, gata să ia parte și ei la beție, dacă regele și curtea le-ar fi îngăduit.
Sfătuit de Negoro, Alvez orândui bine lucrurile.
Fu adus și așezat în mijlocul pieței un cazan mare de aramă, care putea să cuprindă pe puțin două sute de pinte. În vas vărsară butoaie care conțineau un alcool de calitate inferioară, dar foarte bine rafinat. Nu se făcu economie nici de scorțișoară, nici de piper, nici de alte mirodenii care puteau să mărească efectul acestei băuturi îngrozitoare.
Făcură toți cerc în jurul regelui Moini Lungga, care înaintă, împleticindu-se, spre cazan. S-ar fi spus că acest vas plin cu alcool îl fascina și că era gata-gata să se azvârle în el. Dar Alvez, mărinimos, îl opri și îi puse în mână o făclie aprinsă.
— Foc! strigă el, cu o strâmbătură vicleană de mulțumire.
— Foc! răspunse Moini Lungga, trăgând prin alcool capătul făcliei.
Ce vâlvătaie și ce efect grozav se produse în momentul în care flăcările albăstrui se întinseră pe toată suprafața vasului! Pentru a-l face și mai pișcător, Alvez amestecase în alcool și câțiva pumni de sare de mare. Din pricina aceasta, când izbucni vâlvătaia, pe chipurile celor de față se așternu acea paloare verzuie pe care oamenii își închipuie că ar avea-o strigoii. Curtenii, beți dinainte, începură să urle și să gesticuleze, apoi, luându-se de mâini, încinseră o horă uriașă în jurul regelui din Kazonde.
Alvez amesteca cu un uriaș polonic de metal lichidul ce arunca scânteieri gălbui asupra acestor maimuțe cuprinse de delir.
Moini Lungga făcu câțiva pași înainte, luă polonicul din mâinile negustorului, îl afundă în cazan, apoi îl scoase plin de punch în flăcări și îl duse la buze. Groaznic a fost atunci urletul scos de regele din Kazonde!
O flacără izbucni pe neașteptate: se produsese efectul numit „combustie spontană”. Regele luase foc, de parcă ar fi fost o damigeană cu petrol. Deși răspândea puțină căldură, focul ardea puternic.
În fața acestei priveliști, dansul se opri pe dată. Un sfetnic al lui Moini Lungga se aruncă asupra regelui, pentru a-l stinge, dar cum nu era mai puțin îmbibat de alcool decât stăpânul lui, luă și el foc. De altfel, întreaga curte a lui Moini Lungga era în primejdie să ia foc din aceeași pricină!
Alvez și Negoro se fâstâciseră și nu știau în ce chip ar putea să vină în ajutorul „maiestății sale”. Cuprinse de spaimă, femeile o rupseră la fugă. Cât despre Coimbra, el o zbughi repede, știind bine cât era de inflamabil.
Regele și sfetnicul său se prăbușiseră la pământ, zvârcolindu-se în prada unor chinuri groaznice.
În trupurile îmbibate mult cu alcool, arderea se face cu o flăcăruie plăpândă și albăstruie, dar care nu poate fi stinsă cu apă. Chiar dacă focul este stins la suprafață, el continuă să ardă în adâncul țesuturilor. Când alcoolul a pătruns în toate țesuturile, nu mai există nicio posibilitate de a opri arderea. După câteva clipe, Moini Lungga și sfetnicul său își dădură duhul, dar leșurile lor ardeau în continuare. Curând, pe locul unde se prăbușiseră nu se mai vedeau decât câțiva pumni de scrum, două-trei vertebre din șira spinării, degetele de la mâini și de la picioare, pe care focul nu le mistuie în cazurile de combustie spontană, dar pe care le acoperă cu un fel de grăsime arsă, care duhnește îngrozitor. Era tot ce mai rămăsese din regele Kazondei și din sfetnicul lui.