Capitolul XVIII

Groaznicul cuvânt

Era vremea să ajungă la fermă. Doamna Weldon se simțea atât de obosită, încât n-ar mai fi putut continua multă vreme o călătorie făcută în condițiuni atât de grele, iar Jack îți făcea milă să-l vezi cât de aprinși îi erau obrajii în timpul acceselor de friguri și cât de palid era după aceea. Doamna Weldon nu voise să-și lase copilul nici măcar în grija bunei Nan, ci îl ținea culcat pe brațele ei.

Da! Era vremea să ajungă! După spusele americanului, chiar în seara zilei care începea acum, seara de 18 aprilie, mica trupă avea să fie la adăpost, la hacienda San Felice.

Cele douăsprezece zile de călătorie și cele douăsprezece nopți petrecute sub cerul liber o doborâseră pe doamna Weldon, cu toate că era atât de robustă. Copilul îndurase toate acestea și mai greu. Starea micului Jack, bolnav și lipsit de cea mai elementară îngrijire, zdrobea inima mamei.

Dick Sand, Nan, Tom și tovarășii lui înduraseră mai bine ostenelile călătoriei. Hrana, deși pe sfârșite, nu le lipsise niciodată până acum.

Cât privește pe Harris, omul acesta parcă era făcut pentru încercările acestor drumuri lungi prin păduri. Părea că oboseala nu-l poate doborî. Numai că, pe măsură ce se apropiau de fermă, Dick Sand observă că americanul era mai îngândurat și mai posomorât ca înainte. Firesc ar fi fost să fie tocmai invers. Cel puțin aceasta era părerea tânărului marinar, care devenise bănuitor față de american. Dar ce interes l-ar fi putut împinge pe Harris să-i înșele? Dick Sand nu putea să-și dea seama, dar supraveghea acum călăuza foarte de aproape.

Pesemne că americanul își dădu seama că este bănuit de Dick Sand și fără îndoială că această neîncredere îl făcea să fie și mai tăcut față de „tânărul său prieten”.

Porniseră din nou la drum. În pădurea din ce în ce mai rară, copacii creșteau în grupuri răzlețe și nu mai formau o perdea de nepătruns. Era oare adevăratul pampas despre care vorbise Harris?

În timpul primelor ore ale dimineții, nu se mai întâmplă nimic deosebit care să mărească neliniștea lui Dick Sand. Totuși, el mai observă două lucruri. Poate că nu aveau mare însemnătate, însă în împrejurările de acum nu trebuia trecut cu vederea niciun amănunt.

Mai întâi se schimbă purtarea lui Dingo, fapt care atrase atenția tânărului marinar în chip deosebit.

Într-adevăr, câinele, care tot timpul cât durase călătoria părea că se ține după o anumită urmă, își schimbă dintr-o dată purtarea. Până acum mersese cu nasul în pământ, amușinând întruna prin bălării și tufișuri. Tăcea mai tot timpul sau scotea un fel de scheunat jalnic, ca și cum ar fi exprimat o mare durere sau părere de rău. În ziua aceea, însă, ciudatul animal începu să latre tare și uneori chiar furios, așa cum făcea de mult, când Negoro apărea pe puntea lui Pilgrim.

Prin mintea lui Dick Sand trecu o bănuială pe care Tom o întări, spunându-i:

— Mare ciudățenie, domnule Dick! Dingo nu mai miroase pământul, cum făcea ieri! Acum adulmecă mereu aerul, cu nasul în vânt, nu stă locului o clipă, părul i se zbârlește la tot pasul. S-ar spune că-l miroase de departe…

— Pe Negoro, nu-i așa? răspunse Dick Sand, care apucă brațul bătrânului negru și-i făcu semn să vorbească mai încet.

— Negoro, domnule Dick! Nu cumva s-o fi luat pe urmele noastre?

— Da, Tom, și poate că în clipa asta nu e prea departe.

— Dar… pentru ce? spuse Tom.

— Sau Negoro nu cunoaște acest ținut, spuse Dick Sand, și atunci avea tot interesul să nu ne piardă din vedere…

— Sau?… îl întrebă Tom, care-l privea neliniștit pe elevul-marinar.

— Sau, continuă Dick Sand, îl cunoaște și atunci…

— Dar de unde să cunoască Negoro acest ținut? N-a fost niciodată pe aici!

— N-a fost niciodată pe aici? murmură Dick Sand. În sfârșit, fapt neîndoielnic este că Dingo se poartă ca și cum omul acesta, pe care nu-l poate suferi, ar fi pe aproape!

Întrerupse apoi convorbirea și strigă câinele, care șovăi câteva clipe, dar veni totuși lângă el. Dick Sand strigă: „Negoro! Negoro!” Un lătrat furios fu răspunsul lui Dingo. Acest nume avu asupra lui efectul obișnuit. Se repezi înainte, ca și cum Negoro ar fi fost ascuns după un tufiș. Harris văzuse toată scena. Cu buzele strânse, se apropie de elevul-marinar și-l întrebă:

— Ce-i cereți lui Dingo?

— Mai nimic, domnule Harris, răspunse bătrânul Tom în glumă, îi cerem vești de la tovarășul de călătorie pe care l-am pierdut.

— Aha! mormăi americanul. Este vorba de portughezul acela, bucătarul de pe navă de care mi-ați vorbit?

— Da, răspunse Tom. Auzindu-l pe Dingo cât de furios latră, mai că s-ar putea spune că Negoro e prin apropiere.

— Dar cum să fi putut ajunge până aici? întrebă Harris. După câte știu, n-a fost niciodată prin regiunile astea.

— Poate că nu ne-a spus nouă, răspunse Tom.

— Ar fi de mirare, adăugă Harris. Dar dacă vreți, hai să cercetăm desișurile. Poate că nenorocitul are nevoie de ajutor, poate să i se fi întâmplat ceva…

— Nu-i nevoie, domnule Harris, răspunse Dick Sand. Dacă Negoro a știut cum să vină până aici, o să știe să meargă și mai departe. E un om care se pricepe să iasă din încurcătură.

— Cum vreți, răspunse Harris.

— Hai, Dingo, taci! spuse Dick Sand, punând totodată capăt convorbirii.

Al doilea fapt observat de tânărul marinar era în legătură cu calul, care nu părea să „simtă grajdul”, așa cum fac animalele din specia lui. Nu adulmeca aerul, nu-și grăbea pasul, nu-și umfla nările, nu necheza anunțând sfârșitul unei călătorii. Dacă îl observai bine, părea să fie tot atât de indiferent, ca și cum hacienda la care fusese de câteva ori și pe care trebuia s-o cunoască bine s-ar fi găsit la o depărtare de câteva sute de mile.

„Nu arată a cal care ajunge la capătul călătoriei”, gândea elevul-marinar.

Totuși, după cum spusese Harris cu o zi mai înainte, nu mai erau decât șase mile de făcut și, din aceste ultime șase mile, patru fuseseră cu siguranță parcurse până către ora cinci după-amiază. Dar așa cum calul nu simțea câtuși de puțin grajdul de care trebuia să aibă atâta nevoie, nimic nu anunța nici apropierea vreunei plantații mari, așa cum trebuia să fie hacienda San Felice.

Doamna Weldon, deși preocupată numai de copilul ei, era mirată văzând ținutul atât de pustiu. Cum, niciun băștinaș, niciunul din argații fermei nu se arăta la o distanță atât de mică? Se rătăcise oare Harris? Nu! Respinse această idee. O nouă întârziere ar fi însemnat pierderea micului Jack.

Dar Harris mergea mereu înainte. Părea că cercetează adâncimile pădurii și că se uită la dreapta și la stânga, ca un om care nu-i sigur de el… sau de drumul lui! Doamna Weldon închise ochii, ca să nu-l mai vadă.

Străbătură o câmpie lată, cam de vreo milă, apoi pădurea apăru din nou, deși mai puțin deasă decât în ținutul de vest. Mica trupă începu iarăși să meargă pe sub copacii mari.

La ora șase seara ajunseră în dreptul unui desiș, pe unde părea că trecuse o turmă de animale puternice. Dick Sand se uită cu mare atenție în jurul său. La o înălțime care depășea cu mult statura unui om, crengile fuseseră smulse sau rupte. Totodată, bălăriile date cu violență la o parte lăsau să se vadă pe pământul noroios urme de labe care nu puteau să fie de jaguari sau de cuguari. Să fi fost oare urme de „ais” sau alte tardigrade? Atunci cum se explica ruperea crengilor la o asemenea înălțime? Numai niște elefanți ar fi putut lăsa urme atât de mari, numai ei ar fi putut să facă o asemenea spărtură în desișul de nepătruns. Dar aceste uriașe pachiderme nu se găsesc pe continentul american! Nici măcar nu au fost aclimatizate în aceste regiuni.

Ipoteza că pe acolo au trecut elefanți era absolut de necrezut.

Dick Sand nu-și dezvălui gândurile care îl frământau în legătură cu acest fapt și nici pe american nu-l mai întrebă nimic în această privință. Ce mai putea aștepta de la un om care încerca să-i facă să ia girafele drept struți? Harris ar mai fi dat și acum vreo explicație mai mult sau mai puțin bine născocită, care nu ar fi schimbat cu nimic situația.

Oricum, Dick își formase părerea sa asupra americanului. Își dădea seama că acesta este un trădător! Nu aștepta decât un prilej potrivit ca să-i dea în vileag necinstea. Totul îi spunea că acest prilej se apropie.

Dar ce scop tainic urmărea Harris? Ce viitor îi aștepta pe supraviețuitorii de pe Pilgrim? Dick Sand își repeta mereu că răspunderea sa nu încetase odată cu naufragiul. Acum trebuia mai mult ca oricând să se îngrijească de salvarea acelora pe care naufragiul îi aruncase pe această coastă. Era datoria lui să-i salveze pe doamna Weldon, pe Jack, pe negri – să-i salveze pe toți tovarășii lui de nenorocire! Dar dacă pe navă se simțea sigur de sine, bizuindu-se pe pregătirea sa de marinar, aici, în vălmășagul încercărilor grele pe care le întrevedea, cum trebuia să procedeze?

Dick Sand nu voia să închidă ochii în fața înspăimântătoarei realități pe care fiecare clipă o făcea mai sigură. În aceste împrejurări, care se anunțau atât de grele, el, căpitanul de cincisprezece ani, care comandase pe Pilgrim, își luă din nou sarcina de conducător al micii trupe. Se hotărî însă să nu spună nimic care ar fi îngrijorat-o pe sărmana mamă, mai înainte de clipa în care vor trebui luate măsuri.

Și nu spuse nimic, nici chiar atunci când, luând-o înaintea celorlalți cu vreo sută de pași, pe malul unei ape destul de mari, observă niște animale uriașe, care o luară la goană pe sub ierburile înalte ale malului. „Hipopotami! Hipopotami!” era cât pe-aci să strige.

Erau, într-adevăr, câteva din acele pachiderme cu capul uriaș, cu botul mare și umflat, a căror gură este înarmată cu dinți mai lungi de un picior. Îndesați pe picioarele lor scurte, aceste animale au pielea fără păr și de culoare roșcată, ca pielea tăbăcită. Hipopotami în America…!

Merseră mai departe toată ziua, dar din ce în ce mai greu. Oboseala începu să facă până și pe cei mai voinici să încetinească pasul. Era într-adevăr timpul să ajungă, căci altfel ar fi trebuit să se oprească.

Preocupată numai de micul Jack, poate că doamna Weldon nici nu mai simțea osteneala, dar din toată înfățișarea sa se vedea că era la capătul puterilor. De altfel, toți erau mai mult sau mai puțin doborâți de oboseală. Dick Sand rezista printr-o supremă încordare a voinței, izvorâtă din sentimentul datoriei.

Către ora patru seara, bătrânul Tom găsi în iarbă un obiect care-i atrase atenția. Era o armă, un fel de cuțit de o formă specială, alcătuit dintr-o lamă lată și curbă, prinsă în niște plăsele de fildeș destul de grosolan împodobite. Cuțitul fu adus de Tom lui Dick Sand, care-l luă în mână, îl cercetă și apoi îl arătă americanului, spunând:

— Așa-i că băștinașii nu mai sunt departe?

— Cu siguranță! răspunse Harris. Și totuși…

— Totuși? repetă Dick Sand, privindu-l pe Harris în albul ochilor.

— Ar fi trebuit să fi ajuns foarte aproape de fermă, continuă Harris șovăitor, dar nu cunosc nimic pe aici…

— Care va să zică, te-ai rătăcit? întrebă repede Dick Sand.

— De rătăcit nu m-am rătăcit… Ferma nu poate fi mai departe de trei mile de aici. Dar vrând să iau calea cea mai scurtă prin pădure, poate c-am greșit.

— Poate… îl îngână Dick Sand.

— Cred că aș face mai bine s-o iau puțin înainte, de unul singur, spuse Harris.

— Nu, domnule Harris, să nu ne despărțim! răspunse Dick Sand.

— Cum vrei, continuă americanul. Dar în timpul nopții o să-mi fie greu să vă conduc.

— Nu-i nimic, răspunse Dick Sand. O să facem un popas. Doamna Weldon va accepta să mai petreacă o ultimă noapte sub copaci, iar mâine, când se va lumina, pornim mai departe. Cele două sau trei mile câte ne-au mai rămas le facem într-o oră.

— Bine, răspunse Harris.

În clipa aceea, Dingo începu să latre din nou, înfuriat.

— Aici, Dingo, aici! strigă Dick Sand. Doar știi bine că nu-i nimeni pe aici, căci locurile sunt pustii!

Hotărâră deci să se oprească pentru acest ultim popas. Doamna Weldon lăsă totul în seama tovarășilor ei și nu spuse tot timpul nici măcar o vorbă. Micul Jack, moleșit de friguri, se odihnea în brațele ei.

Căutară locul cel mai ferit pentru a petrece noaptea. Dick Sand se gândea să-l aleagă sub frunzișul des al unui pâlc de copaci, dar bătrânul Tom, care se ocupa de aceste pregătiri împreună cu tânărul marinar, se opri deodată și strigă:

— Domnule Dick! Uită-te! Uită-te!

— Ce-i, Tom? întrebă Dick Sand cu glasul liniștit, ca al unui om care se așteaptă la orice.

— Acolo… acolo, spuse Tom… pe copacii… aceia, urme de sânge. Iar pe pământ… mădulare de om, ciopârțite!

Dick Sand se repezi spre locul arătat de bătrânul Tom. Apoi, întorcându-se spre negru, îi spuse:

— Taci, Tom, taci!

Într-adevăr, pe pământ zăceau mai multe mâini tăiate, iar lângă aceste resturi omenești se aflau câteva furci sfărâmate și un lanț rupt.

Din fericire, doamna Weldon nu văzuse nimic din acest spectacol îngrozitor. Cât despre Harris, el se ținea la distanță; dacă cineva s-ar fi uitat mai cu atenție la el în clipa aceea, ar fi fost izbit de cruzimea care i se întipărise pe față. Era înfiorător la vedere.

Dingo veni lângă Dick Sand și începu să latre cu furie în fața acestor resturi însângerate. Elevul-marinar izbuti să-l izgonească numai cu mare greutate.

În vremea aceasta, bătrânul Tom, care văzuse cel dintâi furcile și lanțul rupt, rămăsese nemișcat, ca și cum ar fi prins rădăcini în pământ. Cu ochii holbați, cu mâinile încleștate, privea țintă, bolborosind cuvinte fără șir.

— Am văzut… am mai văzut astfel de furci… când eram mic de tot… am mai văzut…!

Fără îndoială că amintirile copilăriei sale îi reveneau în minte încet-încet, iar el se străduia să-și aducă aminte… Cu siguranță că avea să vorbească…

— Taci, Tom! repetă Dick Sand. Taci! Pentru liniștea doamnei Weldon, pentru salvarea noastră a tuturor, taci…!

Și elevul-marinar îl trase după sine pe bătrânul negru.

Aleseră un alt loc de popas, ceva mai departe, și apoi totul fu pregătit pentru noapte.

Cina rămase aproape neatinsă. Oboseala întrecea foamea. Erau cu toții cuprinși de o neliniște vecină cu groaza.

Întunericul se lăsa încetul cu încetul. În curând se făcu beznă. Cerul era acoperit de nori prevestitori de furtună. Printre copaci se vedeau din când în când licăriri de fulgere, în partea dinspre apus a orizontului. Vântul încetase; nicio frunză nu se mai mișca. O tăcere adâncă lua locul larmei de peste zi, de parcă atmosfera grea, îmbibată de electricitate, ajunsese să nu mai poată transmite sunetele.

Dick Sand, Austin și Bat stăteau tustrei de veghe. Căutau să zărească sau să audă, în această noapte de nepătruns, dacă nu scânteiază vreo licărire de lumină, dacă nu răsună vreun zgomot suspect. Dar nimic nu tulbura liniștea și întunericul pădurii.

Tom nu putea să ațipească deloc. Năpădit de amintiri, stătea nemișcat, cu capul plecat, ca și cum ar fi fost izbit de o lovitură neașteptată.

Doamna Weldon își legăna copilul în brațe, și nu se gândea decât la el.

Poate că numai vărul Benedict dormea ca un prunc nevinovat, căci numai el nu era copleșit de îngrijorarea și teama care-i cuprinsese pe toți. El nu avea atât de dezvoltat simțul presimțirii.

Deodată, către ora unsprezece noaptea, se auzi un răcnet prelung și înfiorător, urmat de un fel de mârâit mai ascuțit. Tom sări în picioare și mâna i se întinse spre un desiș aflat cam la o milă de acolo. Dick Sand îl apucă de braț, dar nu-l putu împiedica pe Tom să strige:

— Leul! Leul!

Acest răget, pe care-l auzise atât de des în copilărie, fusese recunoscut îndată de bătrânul negru.

— Leul! repetă el.

Dick Sand, nemaiputând să se stăpânească, se repezi cu cuțitul în mână spre locul unde dormea Harris. Dar Harris nu mai era acolo, iar calul dispăruse odată cu el.

În mintea lui Dick Sand se făcu deodată lumină… Nu se aflau acolo unde crezuseră că se află! Pilgrim nu acostase pe țărmul american! Nu Insula Paștilor era aceea pe care elevul-marinar o descoperise în larg, ci cu totul altă insulă așezată la vestul acestui continent, așa cum Insula Paștilor se află la vestul Americii. Busola îl înșelase o bună parte a călătoriei, și se știe de ce. Mânat de furtună pe o cale greșită, Pilgrim ocolise Capul Horn și trecuse din Oceanul Pacific în Oceanul Atlantic! Viteza navei, pe care nu o putuse calcula decât cu multă aproximație, fusese de două ori mai mare din pricina uraganului, iar el nu-și dăduse seama de aceasta! Iată din ce pricină arborii de cauciuc și de chinină, care cresc din belșug în America, lipseau din acest ținut care nu era nici podișul Atacama, nici pampasul bolivian. Da, girafe, nu struți, alergaseră prin poiană! Elefanți fuseseră animalele acelea mari care traversaseră desișul pădurii! Hipopotami au fost matahalele pe care Dick Sand le tulburase din odihna lor sub bălăriile înalte. Musca țețe era dipterul găsit de vărul Benedict, groaznica muscă țețe, care face să piară, prin pișcătura ei, animalele caravanelor! Și răget de leu, nu de alt animal, fusese răcnetul care cutremurase pădurea. Iar furcile, lanțurile, cuțitul de o formă specială erau unelte ale neguțătorilor de sclavi. Mâinile acelea ciopârțite erau mâini de oameni ținuți în fiare! Portughezul Negoro și americanul Harris trebuie să fi fost înțeleși între ei.

Și buzele lui Dick Sand rostiră aceste cuvinte îngrozitoare, pe care el le bănuise încă de multă vreme!

— Africa! Africa ecuatorială! Africa neguțătorilor de sclavi și a sclavilor!