Ce era de făcut
Așadar, după o călătorie pe ocean, stingherită multă vreme de lipsa vântului, iar apoi ajutată de vânturile dinspre nord-vest și sud-vest, Pilgrim ajunsese în sfârșit la țărm. Călătoria durase nu mai puțin de șaptezeci și patru de zile!
Doamna Weldon și tovarășii săi mulțumiră Providenței de îndată ce fură în siguranță. Într-adevăr, furtuna îi aruncase pe un continent și nu pe una din insulele sinistre ale Polineziei. În orice punct al Americii de Sud ar fi atins țărmul, înapoierea lor acasă părea să nu fie o problemă grea.
Pilgrim însă era pierdut. Nu mai rămăsese decât un schelet fără valoare, ale cărui rămășițe urmau să fie împrăștiate de talazuri în câteva ore. Era cu neputință de salvat ceva. Dick Sand nu avusese norocul de a aduce înapoi armatorului său un vas intact, dar, grație îndemânării și curajului lui, cei care fuseseră pe Pilgrim erau acum teferi, pe o coastă ospitalieră. Și printre acești oameni se aflau și soția, și copilul lui James W. Weldon.
Dar încă nu puteau ști exact în ce parte a litoralului american eșuase bricul-goeletă. Se aflau oare, după cum bănuia Dick Sand, pe țărmul republicii Peru? Poate că așa era. Dick ajunsese să facă această presupunere în urma descoperirii Insulei Paștilor, fapt care-i arătase că Pilgrim fusese gonit către nord-est, sub acțiunea vânturilor și, fără îndoială, și sub influența curenților zonei ecuatoriale. De la paralela patruzeci și trei putuse foarte bine să ajungă, fără ca cineva să-și fi dat seama, până la paralela cincisprezece.
Era, deci, lucru foarte important să stabilească neapărat, precis și cât mai curând cu putință, poziția exactă a coastei de care se zdrobise bricul-goeletă. De vreme ce coasta aparținea republicii Peru, desigur că existau de-a lungul ei destule porturi, sate și orășele, așa că era destul de ușor să ajungă la vreo așezare omenească. În ce privește partea de litoral unde acostaseră, aceasta părea însă cu totul pustie.
Era o plajă îngustă, presărată cu stânci negre, pe care o curma o râpă de înălțime mijlocie, foarte neregulat tăiată de văgăuni, datorită prăbușirii malurilor stâncoase. Ici și colo, câteva pante ușoare își făceau drum până la creastă. În partea de nord, la un sfert de milă de locul naufragiului, se adâncea gura unui mic fluviu, care nu putuse fi zărită din larg. Pe malurile lui se plecau numeroși „rizofori”, un fel de manghier cu totul deosebit de semenii lui din India.
Creasta râpei era dominată de o pădure deasă, a cărei întindere verde se vălurea ușor în fața ochilor și se întindea până la munții din fund. Dacă vărul Benedict ar fi fost botanist, ar fi găsit acolo nenumărați copaci care i-ar fi trezit admirația. Pe locurile acelea creșteau baobabi – cărora li s-a atribuit de altfel, pe nedrept, o extraordinară longevitate – cu coaja semănând cu sienita egipteană, pini albi, tamarinieri, arbori de piper de o anumită speță și sute de alte plante, pe care un american nu le poate vedea în partea de nord a Noului Continent.
Era curios însă că în toată această vegetație nu se întâlnea nici măcar un exemplar din bogata familie a palmierilor, care cuprinde mai bine de o mie de specii, răspândite din belșug pe mai toată suprafața globului.
Deasupra țărmului zbura un număr mare de păsări tare gureșe, făcând mai toate parte din deosebitele varietăți de rândunele cu penele negre. Penele acestor zburătoare erau strălucitoare, bătând în albastru, cu reflexe de oțel, iar puful de deasupra capului era gălbui-închis. Ici-colo se ridicau și câteva potârnichi de culoare cenușie, cu gâtul în întregime golaș.
Doamna Weldon și Dick Sand observară că aceste zburătoare nu păreau să fie prea sălbatice. Te puteai apropia de ele fără să le sperii. Nu învățaseră să se teamă de prezența omului? Oare această coastă era atâta de pustie, încât pe aici nu fusese auzită încă niciodată detunătura vreunei arme de foc?
La marginea stâncilor se preumblau câțiva pelicani din specia „pelican minor”, ocupați să-și umple cu peștișori sacul pe care-l poartă în partea de jos a ciocului.
Câțiva pescăruși, veniți din larg, începeau să se rotească în jurul lui Pilgrim.
Păsările erau singurele viețuitoare care păreau să locuiască prin această parte a țărmului, fără să socotim, desigur, mulțimea de gângănii interesante, pe care vărul Benedict urma să le descopere. Dar, din păcate – și în ciuda părerii lui Jack – niciuna din aceste viețuitoare nu putea fi întrebată de numele ținutului. Ca să se afle ceea ce îi preocupa, ar fi trebuit să se adreseze neapărat unui băștinaș.
Nu exista însă niciunul, sau cel puțin nu se vedea niciunul. Cât despre locuință, colibă sau baracă, nici atât; nici la nord, dincolo de micul fluviu, nici la sud, nici pe partea superioară a râpei, în mijlocul copacilor din pădurea cea deasă. Nicio dâră de fum nu se ridica în aer. Niciun semn sau vreo urmă nu arătau că această parte a continentului ar fi fost locuită de ființe omenești.
Dick Sand era nespus de mirat.
„Unde ne aflăm? Unde ne putem afla? se întreba el. Oare nu există nimeni pe aici cu care să putem schimba o vorbă?”
Nu se afla nimeni, într-adevăr – și de altfel cu siguranță că Dingo ar fi simțit și i-ar fi anunțat printr-un lătrat dacă vreun băștinaș s-ar fi apropiat de locul unde se găseau. Câinele alerga încoace și încolo pe plajă, cu nasul adulmecând pământul, cu coada lăsată în jos și mârâind încet. Purtarea lui era ciudată, fără îndoială, dar nu arăta apropierea vreunui om sau animal.
— Dick, ia privește-l pe Dingo! spuse doamna Weldon.
— Da, are o purtare ciudată! răspunse tânărul marinar. Pare că încearcă să regăsească o urmă pierdută.
— Într-adevăr, foarte ciudată… șopti doamna Weldon. Apoi întrebă: Negoro ce face?
— Exact ce face și Dingo, răspunse Dick Sand. Se duce, se întoarce… La urma urmei, aici e liber să facă ce-l taie capul. Nu mai am dreptul să-i poruncesc. Serviciul lui a luat sfârșit după naufragiul lui Pilgrim!
Într-adevăr, Negoro mergea cu pași mari pe plajă, se întorcea, privea țărmul și râpa, ca un om care caută să-și adune amintirile și să și le fixeze în gând. Cunoștea oare ținutul acesta? Probabil că ar fi refuzat să răspundă la o astfel de întrebare, dacă i-ar fi fost pusă. Cel mai bine era să nu se ocupe nimeni de acest personaj atât de puțin prietenos. Dick Sand îl văzu curând îndreptându-se spre fluviu și, după ce Negoro dispăru la o cotitură a râpei, încetă să se mai gândească la el.
Dingo lătrase furios când bucătarul ajunsese pe mal, dar tăcuse aproape îndată.
Acum trebuiau luate măsuri urgente. Cel mai urgent lucru era, desigur, găsirea unui adăpost oarecare, unde să poată să se instaleze deocamdată și să îmbuce câte ceva. Apoi se vor sfătui pentru a hotărî ce aveau de făcut.
De hrană nu trebuiau să se îngrijească. Fără să mai vorbim de resursele pe care trebuia să le ofere ținutul, cambuza vasului se golise în avantajul supraviețuitorilor naufragiului. Talazurile aruncaseră ici-colo, în mijlocul stâncilor pe care le descoperea refluxul, o mulțime de lucruri. Tom și tovarășii săi adunaseră câteva butoaie cu biscuiți, cutii cu conserve și lăzi cu pastramă. Nefiind deloc stricate de apă, alimentația micului grup era asigurată pentru mai multă vreme decât îi trebuia până să ajungă în vreun sat sau târg din apropiere. Din punctul acesta de vedere nu aveau de ce să se teamă. Aceste provizii scoase din mare au fost așezate în locuri sigure, ca să nu fie luate de flux.
Nici apa dulce nu lipsea. Încă de la început, Dick Sand avusese grijă să-l trimită pe Hercule să aducă doi-trei litri de apă de la fluviu. Puternicul negru aduse însă pe umăr un butoi întreg, plin cu apă proaspătă și limpede, care era bună de băut, marea fiind retrasă din pricina refluxului.
În ce privește focul, dacă ar fi fost nevoie să fie aprins, era destul lemn uscat prin împrejurimi, și rădăcinile manghierilor puteau să procure tot combustibilul de care ar fi fost nevoie. Bătrânul Tom, fumător pasionat, era aprovizionat cu o cantitate de iască bine păstrată într-o cutie ermetic închisă, și dacă ar fi trebuit să aprindă focul, n-avea decât să lovească cu amnarul cremenea luată de pe plajă.
Rămânea doar să găsească un loc adăpostit în care să poposească pasagerii de pe Pilgrim, în cazul în care ar fi avut nevoie de o noapte de odihnă, înainte de a-și începe marșul.
Și zău că micul Jack fu cel ce găsi camera de culcare de care aveau nevoie! Alergând pe la poalele râpei, el descoperi un fel de peșteră care se deschidea în dosul unui cot făcut de stâncă. Grota din stâncă avea pereții foarte netezi. Era adânc scobită, așa cum sapă marea atunci când valurile zvârlite de furtună bat mânioase coasta.
Băiețașul era încântat. Își chemă mama cu strigăte de bucurie și-i arătă, mândru, descoperirea lui.
— Bine, Jack! răspunse doamna Weldon. Dacă am fi robinsoni sortiți să trăim multă vreme pe acest țărm, nu am uita să dăm acestei peșteri numele tău!
Peștera nu avea decât zece până la douăsprezece picioare în adâncime și tot atâtea în lățime, dar în ochii micului Jack părea o cavernă uriașă. În orice caz, era destul de mare spre a-i adăposti pe toți naufragiații, și – lucru pe care doamna Weldon și Nan îl constatară cu mulțumire – era foarte uscată. Luna se afla în primul pătrar și nu se puteau teme că fluxul va atinge marginea râpei, deci nici peștera. Așadar, era locul cel mai potrivit pentru o odihnă de câteva ceasuri.
După zece minute, toată lumea era întinsă pe un covor de iarbă de mare. Până și Negoro socotise că este mai bine să se înapoieze și să ia parte la masa care urma să aibă loc în comun. Fără îndoială că socotise mai potrivit să nu se aventureze singur în pădurea deasă în care se înfunda micul fluviu șerpuitor.
Era ora unu după-amiază. Carnea conservată, pesmeții, apa dulce în care fuseseră turnate câteva picături de rom, din care Bat salvase un butoiaș, au fost la mare cinste.
Deși Negoro luă parte la masă, nu se amestecă de fel în cele discutate cu privire la măsurile necesare cerute de situația naufragiaților. Totuși, fără a lăsa să se observe, el asculta și, fără îndoială, trăgea concluzii din cele auzite.
În vremea aceasta, Dingo, care nu fusese nici el uitat, veghea la gura peșterii. În această privință puteau fi liniștiți: nicio ființă nu s-ar fi arătat pe plajă, fără ca acest animal credincios să nu dea alarma.
Doamna Weldon, ținându-l în brațe pe micul Jack, pe jumătate adormit, spuse:
— Dick, prietene, îți mulțumesc în numele tuturor pentru devotamentul de care ai dat dovadă până în prezent. Dar rolul tău nu s-a terminat. Vei rămâne mai departe călăuza noastră pe pământ, așa cum ai fost căpitanul nostru pe bord. Avem toți încredere în tine! Spune, ce-i de făcut?
Doamna Weldon, bătrâna Nan, Tom și tovarășii lui aveau cu toții ochii ațintiți asupra tânărului marinar. Până și Negoro îl privea cu o insistență curioasă. Desigur că ceea ce avea să răspundă Dick Sand îl interesa în mod deosebit.
Dick Sand se gândi câteva clipe, apoi spuse:
— Doamnă Weldon, cel mai important lucru este să știm mai întâi unde ne aflăm. Cred că nava noastră nu a putut acosta decât pe porțiunea litoralului american care formează coasta peruviană. Probabil că vânturile și curenții au împins-o până la această latitudine. Ne aflăm, oare, într-o provincie meridională a Perului, adică în partea cea mai puțin locuită, care se învecinează cu pampasul? Se prea poate. Aș fi îndemnat să cred acest lucru, mai ales când privesc plaja atât de pustie și care pare atât de puțin umblată. În cazul acesta s-ar putea să fim destul de departe de târgușorul cel mai apropiat, ceea ce ar fi neplăcut.
— Ei bine, ce-i de făcut? întrebă din nou doamna Weldon.
— Părerea mea, continuă Dick Sand, este să nu părăsim adăpostul mai înainte de a ști sigur unde ne aflăm. Mâine, după o noapte de odihnă, doi dintre noi s-ar putea duce în recunoaștere. Fără să se îndepărteze prea mult, ei vor încerca să dea peste vreun băștinaș, căruia să-i ceară toate lămuririle. Se vor întoarce apoi la peșteră. Este imposibil să nu li se ivească cineva în drum pe o rază de zece sau douăsprezece mile.
— Să ne despărțim? întrebă doamna Weldon.
— Mi se pare necesar s-o facem, răspunse tânărul marinar. Dar dacă nu vom putea culege nicio informație, dacă, prin imposibil, ținutul e cu desăvârșire pustiu, ei bine, atunci urmează să ne sfătuim din nou și să vedem cum altfel putem ieși din încurcătură.
— Și cine dintre noi are să plece în recunoaștere? întrebă doamna Weldon, după o clipă de gândire.
— Asta rămâne s-o hotărâm acum, răspunse Dick Sand. Totuși, socotesc că dumneavoastră, doamnă Weldon, Jack, domnul Benedict și cu Nan nu trebuie să părăsiți peștera. Bat, Hercule, Acteon și Austin au să rămână lângă dumneavoastră, iar Tom și cu mine vom merge înainte. Negoro… fără îndoială că va fi mai mulțumit să rămână aici, adăugă Dick Sand, uitându-se la bucătar.
— Poate că da… răspunse Negoro în doi peri.
— O să-l luăm cu noi și pe Dingo, continuă tânărul marinar. O să ne fie de folos în cercetările noastre.
Dingo, auzind că i se rostește numele, apăru din nou la intrarea peșterii și păru că aprobă printr-un lătrat scurt planurile lui Dick Sand.
De când elevul-marinar făcuse această propunere, doamna Weldon stătea mereu pe gânduri. Era împotriva unei despărțiri, fie cât de scurtă. Nu se putea întâmpla, oare, ca naufragiul lui Pilgrim să fi fost imediat cunoscut de triburile indiene care vânează de-a lungul litoralului atât în partea de nord, cât și în partea de sud? Nu era mai bine să fie cu toții împreună, pentru ca în cazul când s-ar fi ivit unii jefuitori de epave să-i poată pune pe goană?
Această obiecție față de propunerea elevului-marinar merita într-adevăr să fie discutată. Ea fu înlăturată totuși în fața argumentelor lui Dick Sand, care atrase atenția că indienii nu trebuiesc socotiți totuna cu sălbaticii din Africa sau din Polinezia și că nu era de temut o agresiune din partea lor. Dar a pătrunde în adâncul acestui ținut, fără a ști măcar în care provincie a Americii de Sud se găseau și nici la ce depărtare se află cel mai apropiat sat din această provincie, însemna a te expune la multe greutăți. Despărțirea putea să aibă și ea neajunsuri, dar totuși mai puține decât o călătorie făcută orbește de-a curmezișul unei păduri care părea că se prelungește până la poalele munților.
— De altfel, insistă Dick Sand, nu cred că această despărțire o să dureze prea multă vreme, ba chiar dimpotrivă. Dacă în cel mult două zile Tom și cu mine n-o să dăm peste nicio locuință sau niciun locuitor, ne întoarcem la peșteră. Dar un asemenea caz este de necrezut; n-o să pătrundem nici douăzeci de mile înlăuntrul ținutului și o să fim lămuriți asupra situației lui geografice. Poate că m-am înșelat în aprecierile mele, deoarece mi-au lipsit mijloacele de calcul astronomic, așa că nu-i deloc imposibil să ne găsim mult mai la nord sau mai la sud decât am crezut.
— Da… desigur că ai dreptate, copilul meu, răspunse doamna Weldon, foarte neliniștită.
— Dumneavoastră, domnule Benedict, întrebă Dick Sand, ce credeți despre acest plan?
— Eu?… întrebă vărul Benedict.
— Da, ce părere aveți?
— N-am nicio părere, răspunse el. Găsesc că orice propunere e bună și o să fac tot ce se hotărăște. E vorba să mai rămânem aici o zi sau două? Mie îmi convine de minune, căci am să folosesc timpul studiind țărmul din punct de vedere pur entomologic.
— Fă atunci cum crezi că e mai bine, îi spuse doamna Weldon lui Dick Sand. Noi rămânem aici și tu pleci cu bătrânul Tom.
— Ne-am înțeles, spuse vărul Benedict, cu aerul cel mai liniștit din lume. Eu am să fac o vizită insectelor din ținut.
— Să nu vă îndepărtați prea mult, domnule Benedict, îi spuse tânărul marinar, vă rugăm insistent.
— Fii fără grijă, dragul meu.
— Și, mai ales, să nu ne aduceți prea mulți țânțari, adăugă bătrânul Tom.
După câteva clipe, entomologul părăsea peștera, având agățată pe umăr prețioasa lui cutie de tablă.
Aproape în același timp, Negoro o părăsea și el. Acestui om i se părea foarte firesc să se ocupe numai de ceea ce-l privea. Dar în vreme ce vărul Benedict urca pantele râpei pentru a explora marginea pădurii, Negoro, întorcându-se către fluviu, se îndepărtă agale și dispăru a doua oară, urcându-se pe mal.
Jack dormea dus. Doamna Weldon îl lăsă pe genunchii lui Nan și coborî spre plajă. Dick Sand și tovarășii lui o urmară. Trebuiau să vadă dacă marea le va îngădui să meargă până la scheletul lui Pilgrim, unde se mai găseau încă destule lucruri care le puteau fi de folos.
Stâncile între care se oprise bricul-goeletă erau descoperite, marea fiind retrasă. În mijlocul rămășițelor de tot felul, se ridica scheletul navei, pe care marea o acoperise în parte din pricina fluxului. Asta îl miră oarecum pe Dick Sand, căci știa că fluxul este foarte redus pe coasta americană a Pacificului. Acest fenomen se putea explica totuși prin furia vântului, care bătea către coastă.
La vederea bricului, doamna Weldon și tovarășii săi fură cuprinși de un sentiment de durere. La bordul lui petrecuseră atâtea zile și tot acolo le fusese dat să îndure atâtea suferințe! Priveliștea acestei nave, pe jumătate sfărâmată, lipsită de pânze și de catarge, culcată pe o coastă ca o ființă fără de viață, le strânse dureros inima.
Corabia trebuia vizitată mai înainte ca marea să-și desăvârșească opera ei de distrugere.
Dick Sand și negrii putură să pătrundă ușor înăuntru, cățărându-se pe punte cu ajutorul parâmelor care atârnau de-a lungul bordurilor. În vreme ce Tom, Hercule, Bat și Austin se străduiau să scoată din cambuză tot ce putea fi de folos ca mâncare și băutură, elevul-marinar pătrunse în careu. Slavă Domnului, apa nu ajunsese până în această parte a corăbiei, a cărei pupă rămăsese deasupra apei după eșuare. Acolo Dick Sand găsi patru carabine în stare bună – excelente puști Remington din fabrica Purdey and Co. – și vreo sută de cartușe împachetate în cartușierele lor. Avea acum cu ce să-și înarmeze mica trupă și s-o poată face să reziste dacă, împotriva oricărei așteptări, indienii ar fi atacat-o pe drum.
Tânărul marinar luă și o lampă de buzunar. Hărțile de bord însă, aflate într-o cabină din prova, erau distruse de apă, așa că nu mai puteau fi folosite.
Mai existau în arsenalul lui Pilgrim câteva cuțite trainice – instrumente care slujeau la hăcuirea balenelor. Dick Sand alese șase din ele, pentru a completa armamentul tovarășilor săi; nu uită nici mica pușcă inofensivă a lui Jack.
Cât privește celelalte obiecte care se mai găseau pe navă, ele ori fuseseră împrăștiate, ori nu mai puteau fi folosite. De altfel, era inutil ca naufragiații să se încarce peste măsură, pentru cele câteva zile cât avea să dureze călătoria. Alimente, arme și muniții aveau mai mult decât le trebuia. Totuși, după sfatul doamnei Weldon, Dick Sand nu uită să ia toți banii care se găseau la bord – vreo cinci sute de dolari.
Erau puțini, într-adevăr! Doamna Weldon avusese cu ea o sumă mult mai mare decât aceasta, dar ceilalți bani nu erau de găsit. Cine oare, dacă nu Negoro, putuse să se ducă pe epavă înaintea lor și să fure banii căpitanului Hull și ai doamnei Weldon? Desigur că nimeni, afară de el, nu putea fi bănuit. Totuși, Dick Sand șovăi o clipă. Știa și bănuia din purtarea lui Negoro că te puteai aștepta la orice de la acest om ursuz, căruia suferința aproapelui îi putea smulge doar un rânjet! E adevărat că Negoro era un om rău, dar era oare și un răufăcător? Dick Sand era un om drept și nu putea să meargă atât de departe cu presupunerile. Dar, oare, puteau fi îndreptate bănuielile către un altul? Nu! Acești negri de treabă nu părăsiseră nicio clipă peștera, în timp ce Negoro rătăcise pe plajă. Numai el putea fi vinovatul. Așadar, Dick Sand se hotărî să-l întrebe, la nevoie chiar să-l percheziționeze, de îndată ce se va întoarce. Voia neapărat să afle adevărul.
Soarele cobora acum spre orizont; în anotimpul acela, încă nu trecuse dincolo de Ecuator, ca să răspândească lumină și căldură în emisfera boreală, dar nu mai era mult până atunci. Cădea, așadar, aproape perpendicular pe această linie circulară unde marea se unește cu cerul. Înserarea ținu puțin, făcându-se întuneric brusc, fapt care-i întări părerea tânărului marinar că acostase într-un punct al țărmului aflat între Tropicul Capricornului și Ecuator.
Doamna Weldon, Dick Sand și negrii se înapoiaseră la peșteră, ca să se odihnească vreo câteva ore.
— O să fie o noapte grea și asta! spuse Tom, arătând zarea încărcată de nori amenințători.
— Da, răspunse Dick Sand. O să fie vânt puternic. Dar ce însemnătate mai are acum? Biata noastră corabie este pierdută și furtuna nu ne mai poate atinge.
— Facă-se voia Domnului! spuse doamna Weldon.
Se înțeleseră ca în cursul nopții, care era foarte întunecată, fiecare negru să vegheze pe rând la intrarea peșterii. Se puteau bizui foarte bine și pe Dingo.
Atunci observară că vărul Benedict nu se întorsese încă. Hercule îl strigă din toată puterea uriașilor săi plămâni, și aproape imediat entomologul fu văzut coborând pe coasta râpei, cu riscul de a-și rupe gâtul.
Vărul Benedict era foarte furios. Nu găsise în pădure nicio gânganie necunoscută, nici măcar un gândac care să merite să facă parte din colecția lui! Scorpioni, scolopendre și alte miriapode – câte poftești, ba chiar mai multe decât trebuiau! Se știe însă că vărul Benedict nu se omora cu firea după miriapode.
— Nu merită osteneala, adăugă el, să umbli cinci sau șase mii de mile, să te lupți cu furtuna, să fii aruncat pe o coastă, iar aici să nu dai măcar peste un singur hexapod american, care ar face cinste oricărui muzeu entomologic. Nu! Nu merită osteneala!
Drept urmare, vărul Benedict cerea să plece imediat de acolo. Nu mai voia să stea nici măcar un ceas pe țărmul acesta de nesuportat.
Doamna Weldon îl liniști cu greu pe acest copil mare, făcându-l să spere că poate a doua zi avea să fie mai norocos. După ce vărul Benedict se lăsă convins, se duseră în peșteră ca să doarmă până la răsăritul soarelui.
Tom observă că Negoro încă nu se întorsese, deși se făcuse noapte.
— Pe unde să fie? întrebă doamna Weldon.
— Puțin ne pasă! spuse Bat.
— Dimpotrivă, răspunse doamna Weldon, aș prefera să-l știu pe omul acesta printre noi!
— Ar fi bine să fie aici, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand, dar dacă a dat bir cu fugiții de bună voie, nu văd cum l-am putea sili să se întoarcă. Cine știe dacă n-are motive să nu mai dea niciodată ochii cu noi?
Și luând-o deoparte pe doamna Weldon, Dick Sand îi împărtăși bănuielile sale. Nu se miră când își dădu seama că și dânsa gândea la fel. Numai asupra unui lucru părerile lor erau diferite.
— Dacă Negoro vine din nou, spuse doamna Weldon, asta înseamnă că și-a pus la loc sigur suma furată. Dar întrucât nu avem încă posibilitatea de a-l descoperi, socot că lucrul cel mai înțelept pe care-l putem face este să nu-i arătăm că-l bănuim, lăsându-l să creadă că a reușit să ne înșele.
Doamna Weldon avea dreptate și Dick Sand îi primi povața.
Negoro fu strigat de mai multe ori, dar nu răspunse: sau era prea departe ca să-i audă, sau nu mai voia să se înapoieze.
Negrii nu regretau c-au fost scutiți de prezența lui, însă, după cum spusese doamna Weldon, gândeau ca și ceilalți că poate era mai de temut de departe decât de aproape. Și apoi, cum s-ar fi putut explica faptul că Negoro luase hotărârea să se aventureze singur în ținutul acesta necunoscut? Nu cumva se rătăcise în noaptea asta întunecoasă și căuta zadarnic drumul spre peșteră?
Doamna Weldon și Dick Sand nu știau ce să creadă. Dar indiferent ce se întâmplase, ei nu puteau să se lipsească de o odihnă atât de necesară tuturor, tot așteptându-l pe Negoro să se întoarcă.
În clipa aceea, câinele, care alerga pe plajă, începu să latre cu furie.
— Ce-i cu Dingo? întrebă doamna Weldon.
— Trebuie să aflăm neapărat ce se întâmplă, răspunse tânărul marinar. Poate că se întoarce Negoro.
Hercule, Bat, Austin și Dick Sand se îndreptară îndată spre malul râului. Dar când ajunseră la mal, nu văzură și nu auziră nimic. Dingo tăcea acum. Dick Sand și negrii se înapoiară în peșteră.
Popasul peste noapte fu organizat cât mai bine cu putință. Negrii se pregătiseră să stea pe rând de veghe afară.
Din cauza neliniștii, doamna Weldon nu putea să ațipească deloc. I se părea că pământul acesta dorit cu atâta înflăcărare nu-i oferea ceea ce nădăjduise: siguranță pentru ai săi și odihnă pentru dânsa.