O înmormântare regească
A doua zi, la 29 mai, orașul Kazonde căpătase o înfățișare neobișnuită. Cuprinși de spaimă, băștinașii nu cutezau să mai iasă din colibele lor. Niciodată nu se mai întâmplase ca un rege, care-și zicea coborâtor din zei, sau chiar un simplu sfetnic să piară de o moarte atât de îngrozitoare. Firește, băștinașii mai arseseră și în trecut alți semeni de-ai lor, ba cei mai bătrâni nu puteau să uite chiar de unele preparative culinare din perioada canibalismului. Știau, așadar, cât de încet arde un trup omenesc; dar iată că regele lor împreună cu sfetnicul lui arseseră de parc-ar fi fost de paie. Lucrul acesta li se părea de neînțeles și, într-adevăr, era firesc să li se pară așa!
Jose-Antonio Alvez sta pitit acasă. Pesemne se temea să nu i se ceară socoteală de cele întâmplate. Negoro îi povestise tot ce se petrecuse în piață și-l sfătuise să se păzească. Dacă ar fi fost învinuit de moartea lui Moini Lungga, s-ar fi găsit într-o situație neplăcută, din care poate că n-ar fi scăpat cu una, cu două.
Dar Negoro avu o idee bună. Urmându-i sfatul, Alvez răspândi zvonul că moartea regelui din Kazonde este supranaturală și că marele Manitu nu o hărăzea decât aleșilor săi. Locuitorii orașului, atât de înclinați spre superstiții, acceptară cu ușurință această minciună gogonată. Focul țâșnit din trupul regelui și al sfetnicului său fu socotit foc sfânt. Nu mai rămânea decât ca lui Moini Lungga să i se facă o înmormântare demnă de un om înălțat în rândul zeilor.
Înmormântarea aceasta, cu tot ceremonialul ei obișnuit la triburile africane, era un prilej bun pentru Negoro ca să scape și de Dick Sand. Dacă exploratorii Africii centrale și mai ales locotenentul Cameron nu ar fi povestit lucruri care azi nu mai pot fi puse la îndoială, de bună seamă că nimeni n-ar fi crezut că moartea regelui Moini Lungga avea să prilejuiască atâta vărsare de sânge.
Moștenitoarea firească a regelui din Kazonde era regina Moina. Procedând imediat la ceremonia înmormântării, ea făcea un act de autoritate, putând în felul acesta să o ia înaintea celor ce râvneau tronul, printre aceștia găsindu-se mai ales regele din Ukusu, care ținea să știrbească drepturile regilor din Kazonde. Și apoi Moina, prin însuși faptul că devenea regină, scăpa de soarta crudă rezervată în asemenea împrejurări celorlalte soții ale mortului și în același timp se descotorosea și de rivalele mai tinere, de care ea, ca primă soție, avusese întotdeauna să se plângă. De altfel, o asemenea hotărâre se potrivea de minune cu firea crudă a acestei zgripțuroaice. Porunci să se vestească prin sunete de corn de cudu și bătăi de marimeba că înmormântarea regelui mort avea să aibă loc în seara următoare, cu tot ceremonialul cuvenit.
Nici cei de la curte, nici oamenii din gloată nu cutezară să cârtească. Alvez și ceilalți negustori n-aveau de ce se teme de înscăunarea reginei Moina. Cu câteva daruri și câteva lingușeli, aveau să știe ei să facă din ea tot ce voiau. Problema moștenirii tronului fu deci soluționată fără niciun incident. Numai în harem vestea stârni mare groază, și nu fără motive.
Pregătirile pentru înmormântare începură chiar în ziua aceea.
La capătul uliței celei mari din Kazonde curgea un râu adânc și năvalnic, afluent al lui Coango. Apa acestui râu trebuia abătută, pentru ca în albia secată să se sape mormântul regelui. După înmormântare, avea să i se redea râului cursul lui firesc.
Băștinașii începură să construiască un dig, silind râul să-și croiască o albie vremelnică prin câmpia Kazondei. La sfârșitul ceremoniei funebre, digul acela avea să fie dărâmat, torentul luându-și din nou vechea lui matcă.
Negoro hotărâse ca Dick Sand să nu lipsească dintre victimele care urmau să fie sacrificate pe mormântul regelui. El fusese martor la furia de nestăpânit a tânărului elev-marinar atunci când Harris îi adusese la cunoștință moartea doamnei Weldon și a micului Jack. Negoro, netrebnic fără curaj, nu s-ar fi expus la același risc ca tovarășul său. Dar de un prizonier legat de mâini și de picioare își spunea că nu trebuie să-i fie teamă și hotărî deci să-i facă o vizită. Negoro era unul dintre acei netrebnici care nu se mulțumesc doar să-și chinuiască victimele, ci le place și să se desfete privindu-le cum se chinuiesc.
Așadar, pe la amiază, intră în baraca în care Dick Sand era păzit de un havildar. Strâns legat, tânărul elev-marinar zăcea azvârlit într-un ungher al încăperii, lipsit de mâncare de aproape douăzeci și patru de ore, istovit de suferințele prin care trecuse, cu trupul săgetat de durerile pricinuite de legăturile ce-i pătrundeau în carne, de-abia putând să se întoarcă și așteptând moartea, oricât de crudă ar fi fost ea, ca o izbăvire care avea să pună, în sfârșit, capăt suferințelor ce le îndura.
Cu toate acestea, când îl zări pe Negoro, i se încrâncenă carnea pe el. Instinctiv făcu o sforțare ca pentru a rupe frânghiile care-l împiedicau să se năpustească asupra acestui mizerabil, ca să-i vină de hac. Dar nici măcar Hercule n-ar fi fost în stare să le rupă. Înțelese atunci că între ei trebuia să aibă loc o altfel de luptă. Se strădui deci să-și păstreze cumpătul, mărginindu-se doar să-l privească disprețuitor pe Negoro și hotărât să nu-i facă cinstea de a-i răspunde, indiferent ce i-ar fi spus.
— Am socotit că este de datoria mea, începu Negoro, să-l salut pentru ultima dată pe tânărul meu căpitan și să-i mărturisesc adânca mea părere de rău că aici nu mai poate comanda, așa cum comanda pe bordul lui Pilgrim.
Și fiindcă Dick Sand nu-i răspundea, Negoro continuă:
— Dar ce-i cu dumneata, căpitane? Nu cumva nu-l mai cunoști pe fostul dumitale bucătar? Dar iată că el vine să-ți primească ordinele și să te întrebe ce trebuie să servească la masă!
Rostind aceste cuvinte, Negoro îl lovea cu piciorul pe tânărul elev-marinar lungit la pământ.
— De altfel, adăugă el, voiam să te mai întreb și altceva, tânărul meu căpitan. Ai putea oare, în sfârșit, să mă lămurești cum de-ai reușit să ajungi aici, în Angola, deși voiai să dai peste coasta Americii?
Fără îndoială că Dick Sand nu mai avea nevoie de cuvintele portughezului pentru a înțelege că bănuiala sa era întemeiată. De mult își dăduse seama că busola de pe Pilgrim fusese măsluită de acest trădător. Dar întrebarea lui Negoro venea ca o mărturisire. Dick Sand nu răspunse nici de data aceasta decât printr-o tăcere disprețuitoare.
— Trebuie să recunoști, căpitane, continuă Negoro, că, din fericire pentru voi toți, pe bord se afla un marinar, un marinar adevărat. Unde am fi ajuns fără el, Dumnezeu știe! În loc să pieriți toți pe cine știe ce colț de stâncă unde v-ar fi aruncat furtuna, iată-vă ajunși, datorită acestui marinar de treabă, într-un port primitor; și dacă trebuie să fiți recunoscători cuiva, apoi lui trebuie să-i fiți. Tânărul meu căpitan, să știi că greșești disprețuindu-l pe acest marinar!
Spunând aceste cuvinte, Negoro, a cărui liniște aparentă nu era decât rezultatul unei sforțări uriașe, se apropiase de Dick Sand. Chipul lui căpătase deodată o înfățișare sălbatică, încât s-ar fi crezut că voia să-l înghită de viu. Mizerabilul nu mai putea să-și stăpânească furia.
— Fiecare la rândul lui! răcni el furios la culme, văzând cât de liniștită era victima sa. Astăzi, eu sunt căpitanul, eu sunt stăpânul! Viața ta de elev-marinar ratat se află în mâinile mele!
— Ia-o! îi răspunse Dick Sand fără șovăire în glas. Dar află că în cer există un Dumnezeu care răzbună toate ticăloșiile, iar pedeapsa ta nu e departe!
— Dacă Dumnezeului ăsta îi pasă de oameni, apoi e timpul să se gândească și la tine.
— Sunt gata să mă înfățișez în fața Judecătorului suprem, răspunse liniștit Dick Sand, iar moartea nu mă înspăimântă.
— O să vedem noi! urlă Negoro. Nu cumva îți închipui că o să găsești ajutor aici, la Kazonde, unde Alvez și cu mine suntem atotputernici? Ești nebun! Crezi, poate, că mai sunt aici tovarășii tăi, bătrânul Tom cu ceilalți! Părăsește gândul ăsta, băiete! Au fost vânduți de mult și trimiși în Zanzibar, dacă nu cumva or fi crăpat pe drum!
— Dumnezeu găsește mii de feluri și chipuri ca să facă dreptate, răspunse Dick Sand. Îi este de ajuns o unealtă oricât de umilă. Hercule e liber!
— Hercule! strigă Negoro, bătând din picior. Hercule a pierit de mult, sfâșiat de lei și de pantere, și nu-mi pare rău decât de un singur lucru, și anume că aceste fiare sălbatice mi-au luat-o înainte.
— Dacă Hercule e mort, răspunse Dick Sand, în schimb Dingo trăiește. Un câine ca acesta, Negoro, este mai mult decât e nevoie pentru a-i veni de hac unui om de teapa ta! Te cunosc bine, Negoro, știu că ești laș! Dingo te caută; are să te găsească, și până la urmă o să te sfâșie!
— Mizerabile! strigă portughezul, scos din fire. Dingo a murit împușcat de mine! E mort, așa cum moartă e și doamna Weldon, cum mort e și fiul ei, și așa cum au să moară toți cei ce-au scăpat cu viață de pe Pilgrim.
— Și așa cum ai să mori și tu, curând-curând! răspunse Dick Sand, a cărui privire liniștită îl făcea pe portughez să pălească.
Turbând de furie, Negoro era gata să se repeadă asupra prizonierului dezarmat și să-l sugrume cu mâinile lui. Se și aruncase asupra lui, zgâlțâindu-l cu o furie sălbatică, dar se opri deodată, străfulgerat de un gând. Înțelese că, ucigându-și victima, s-ar fi terminat totul, ceea ce ar fi însemnat s-o scutească de cele douăzeci și patru de ore de chinuri pe care i le pregătise. Se ridică deci, șopti câteva cuvinte havildarului, îi porunci să nu scape din ochi prizonierul și părăsi baraca.
În loc să-l doboare, scena aceasta îl făcu pe Dick Sand să-și recapete din nou forța morală. În același timp parcă își simțea și trupul mai înviorat. Oare atunci când Negoro, cuprins de furie, îl zgâlțâise cu putere, nu slăbise puțin legăturile care-l împiedicau pe Dick Sand să facă până și cea mai mică mișcare? Probabil că da, căci tânărul elev-marinar băgă de seamă că-și putea mișca mâinile mai în voie. Își zise deci că ar putea izbuti să și le elibereze cu oarecare sforțări. În situația în care se găsea, întemnițat și păzit cu strășnicie, faptul că-și simțea mâinile ceva mai libere nu însemna, firește, mare lucru; cel mult, nu se mai chinuia atât. Dar există împrejurări în viață când o ușurare oricât de mică înseamnă foarte mult.
Fără îndoială că Dick Sand nu mai avea nicio speranță. Vreun ajutor de afară era cu neputință. Și de unde oare ar fi putut veni? Aștepta acum sfârșitul cu resemnare. La drept vorbind, nici nu mai ținea să trăiască! Îi treceau prin minte chipurile tuturor celor care-și găsiseră moartea înaintea lui; și nu mai avea altă dorință decât să-i întâlnească. Negoro îi repetase ceea ce îi spusese și Harris: doamna Weldon și micul Jack muriseră. Și fără îndoială că Hercule, încolțit de atâtea primejdii, pierise și el, poate chiar de o moarte crudă! Tom și tovarășii lui erau prea departe, pierduți pentru totdeauna pentru el. În privința aceasta, Dick Sand nu mai putea avea nicio îndoială. Ar fi fost o nebunie să nădăjduiască altceva decât curmarea acestor suferințe printr-o moarte care nu putea fi mai groaznică decât viața lui de acum. Se pregătea, așadar, să moară, lăsând restul în seama lui Dumnezeu și cerându-i curajul de a merge până la capăt fără slăbiciune. Căci gândul la Dumnezeu e un gând bun și nobil. Nu în zadar îți înalți sufletul către Cel ce poate totul, și când Dick Sand își făcu jertfa întreagă, dacă i-ai fi pătruns până în adâncul inimii, ai fi descoperit poate acolo o ultimă licărire de speranță, acea licărire pe care o suflare de sus o poate preface, în ciuda tuturor probabilităților, într-o lumină strălucitoare.
Ceasurile treceau. Se lăsa noaptea. Îngustele șuvițe de lumină care se furișau prin împletitura de paie a barăcii începură să pălească. Ultimele zgomote din citoka se stinseră și ele; spre deosebire de învălmășeala din ajun, larma din piață fusese mai potolită în ziua aceea. Încetul cu încetul, întunericul năpădi încăperea strâmtă a închisorii. O liniște deplină pogorî asupra micului oraș Kazonde.
După un somn odihnitor de două ceasuri, Dick Sand se trezi mai înviorat. Reuși să-și smulgă din frânghii unul din brațe, care și începuse să se dezumfle, și i se păru o fericire nespusă când putu să-l întindă în voie.
Trebuie să fi fost către miezul nopții. Cu mâna încleștată în jurul gâtului unei sticle de rachiu, pe care o golise până la ultima picătură, paznicul căzuse într-un somn adânc. Dick Sand se hotărî să ia de la paznic armele, care puteau să-i fie de mare ajutor în cazul unei evadări, dar chiar în clipa aceea i se păru că aude un râcâit în partea de jos a ușii. Folosind mâna liberă, reuși să se târască până spre prag, fără să trezească paznicul. Auzul nu-l înșelase. Râcâiturile se auzeau tot mai deslușit. S-ar fi zis că cineva scormonea pământul în dreptul ușii. Vreun animal? Sau un om?
„Hercule, de-ar fi Hercule!” își spuse tânărul elev-marinar.
Ochii i se ațintiră asupra paznicului, dar omul zăcea nemișcat, pradă unui somn de plumb. Apropiindu-și gura de pragul ușii, cuteză să rostească numele lui Hercule. Îi răspunse un geamăt, asemenea unui scheunat plin de jale.
„Nu este Hercule, își spuse Sand, este Dingo! M-a adulmecat până și în această baracă! Îmi aduce oare vorbă de la Hercule? Dar dacă Dingo n-a murit, Negoro a mințit, și atunci poate că…”
În clipa aceea, pe sub ușă se ivi o labă. Dick Sand o apucă și recunoscu laba lui Dingo. Dar dacă avea un bilet, acesta nu putea să fie legat decât de gâtul animalului. Ce era de făcut? Ar fi putut oare să mărească gaura, într-atât încât Dingo să-și poată trece capul? În orice caz, trebuia să încerce.
Dar abia începuse Dick Sand să scormonească pământul cu unghiile, că din apropiere porniră lătrături, care nu erau ale lui Dingo. Câinii tribului mirosiseră urma câinelui străin. Nemaiavând încotro, credinciosul animal o luă la fugă. Câteva detunături sfâșiară liniștea nopții. Paznicul deschise ochii, încă buimăcit de somn. Fiindcă nu mai putea fi vorba acum de evadare, deoarece se dăduse alarma, Dick Sand se ghemui din nou în ungherul său și, după o așteptare chinuitoare, văzu ivindu-se zorile zilei care pentru el trebuia să fie cea din urmă.
În ziua aceea, oamenii însărcinați cu săparea mormântului avură mult de lucru. Numeroși băștinași luau parte la aceste lucrări, sub supravegherea marelui sfetnic al reginei Moina. Până la ora hotărâtă, pregătirile trebuiau sfârșite, sub pedeapsa mutilării, căci regina se dovedea o demnă urmașă a răposatului suveran, ale cărui procedee promitea să le urmeze punct cu punct.
O dată apele abătute din matca lor, săpară o groapă adâncă în albia secată a râului. Groapa măsura cincizeci de picioare în lungime, zece picioare în lățime și zece picioare în adâncime.
Spre sfârșitul zilei începură s-o căptușească pe fund și de-a lungul pereților cu femei vii, alese dintre sclavele lui Moini Lungga. De obicei, aceste nenorocite erau îngropate de vii. Dar datorită acestei ciudate și poate miraculoase morți a lui Moini Lungga, se hotărî ca ele să fie înecate lângă trupul stăpânului lor[18].
Datina cerea ca trupul regelui răposat să fie îmbrăcat cu veșmintele cele mai bogate, înainte de a fi culcat în mormânt. Dar cum, în cazul de față, din mândrul rege nu mai rămăseseră decât niște biete ciolane pe jumătate arse, a fost nevoie să se procedeze într-alt mod. S-a făcut din răchită un fel de momâie, care reprezenta destul de frumos, ba poate chiar prea frumos, pe Moini Lungga. Înlăuntrul acestei momâi au fost puse rămășițele pe care focul nu le mistuise. Momâia fu îmbrăcată cu veșmintele regale – adică zdrențele acelea pe care le cunoaștem. Dintre podoabe nu lipseau nici faimoșii ochelari ai vărului Benedict. Toată această mascaradă era de un caraghioslâc înfiorător.
Ceremonia urma să se desfășoare la lumina făcliilor aprinse și cu mult alai. Toată populația din Kazonde, băștinași sau nu, trebuia să ia parte.
Când începu să se însereze, un cortegiu lung coborî încet pe strada principală, venind dinspre citoka și îndreptându-se spre locul de înmormântare. Urlete, dansuri funebre, vrăji și descântece, duruit de tobe, pocnete ale vechilor flinte – nimic nu lipsea.
Jose-Antonio Alvez, Coimbra, Negoro, neguțătorii arabi, slugile lor îngroșaseră rândurile populației din Kazonde. Nimeni nu părăsise încă târgul cel mare. Regina Moina n-ar fi îngăduit-o și n-ar fi fost prea nimerit să înfrunți ordinele celei care încerca să se obișnuiască cu meseria de regină.
Momâia în chip de rege, culcată într-un palanchin, era dusă sus de cei din ultimele rânduri ale convoiului. Regele era înconjurat de soțiile de al doilea rang, dintre care unele trebuiau să-l însoțească și în mormânt. Regina Moina, în veșminte de ceremonie, mergea în urma a ceea ce am putea numi catafalc. Se înnoptase de-a binelea când convoiul ajunse pe malurile râului, dar făcliile de rășină aruncau asupra mulțimii fâșii strălucitoare de lumină.
Mormântul se vedea acum foarte bine. Fundul și pereții erau căptușiți cu trupuri negre, vii, care se zbăteau în lanțurile ce le țintuiau de pământ. Cincizeci de sclave, mai toate tinere băștinașe, așteptau să fie acoperite de apele râului. Unele păreau resemnate și stăteau ca mute, altele se zvârcoleau, scoțând vaiete jalnice.
Soțiile sortite pieirii fuseseră alese de către regină, care poruncise să fie înveșmântate ca de sărbătoare. Una dintre victime, aceea care purta titlul de a doua soție, fusese așezată în genunchi și cu mâinile proptite în pământ, pentru a servi drept scaun regal așa cum servise și în timpul cât regele fusese în viață; a treia soție sprijinea trupul regelui, în timp ce a patra stătea culcată la picioarele lui, în chip de pernă.
În fața momâii, la celălalt capăt al gropii, era înfipt un stâlp vopsit în roșu. De acest stâlp era legat un om alb, sortit să se numere și el printre victimele acestei înmormântări sângeroase. Albul acela era Dick Sand. Corpul lui, pe jumătate gol, mai păstra încă urmele chinurilor la care fusese supus din porunca lui Negoro. Legat de stâlp, își aștepta moartea ca un om care nu mai are nicio nădejde decât în lumea de dincolo de moarte. Dar încă nu sosise momentul ca digul care stăvilea apa să fie înlăturat.
La un semn al reginei, a patra soție, aceea trântită la picioarele regelui, fu înjunghiată de călăul din Kazonde și sângele ei se scurse în groapă. Acesta a fost semnalul pentru începerea unui măcel îngrozitor. Cincizeci de sclave căzură sub cuțitele gealaților. Albia râului se înroși de sângele vărsat.
Timp de o jumătate de oră, strigătele victimelor se amestecară cu urletele celor de față, și în zadar ai fi căutat în mulțimea aceea vreo urmă de scârbă sau de milă!
În cele din urmă, regina Moina făcu un semn și stăvilarul care ținea pe loc apele începu să se deschidă puțin câte puțin. Pentru a prelungi chinurile morții, construiseră stăvilarul într-așa chip, încât apa să pătrundă în groapă cu încetul, nu să năvălească, cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi spart digul. Moarte lentă, nu moarte rapidă.
Apa acoperi mai întâi covorul de sclave întinse pe fundul gropii. Se vedeau zvâcnirile deznădăjduite ale celor care încă mai luptau împotriva înecului. Dick Sand, cufundat în apă până la genunchi, încercă cu o ultimă sforțare să-și rupă legăturile.
Dar albia se umplea tot mai mult cu apă. Capetele dispărură sub torentul care își luă din nou vechea matcă și nimic nu mai arăta că în fundul acestui râu se afla un mormânt, în care o sută de victime pieriseră în cinstea regelui din Kazonde.
Condeiul s-ar da în lături să zugrăvească asemenea tablouri, dacă grija pentru adevăr n-ar impune datoria de a le descrie în toată realitatea lor cumplită. Omul a rămas încă aici, în acele triste ținuturi. Nu mai e îngăduit să nu se știe.