Când intrai, biblioteca părea destul de liniștită, iar sibila — dacă sibilă era — stătea așezată tihnit într-un jilț, în colțul căminului. Purta o mantie roșie și o bonetă neagră, sau mai degrabă o pălărie țigănească cu boruri largi, legată sub bărbie cu o batistă vărgată. Pe masă stătea o lumânare stinsă; țiganca era aplecată spre foc și părea că citește la lumina flăcărilor într-o cărticică neagră, ca o carte de rugăciuni: mormăia cuvintele pentru sine în timp ce citea, cum fac mai toate bătrânele; nu se opri îndată ce intrai: s-ar fi zis că voia să termine un paragraf.
Mă oprii pe covorul din fața căminului și-mi încălzii mâinile, care se cam răciseră, căci stătusem departe de focul din salon. Mă simțeam acum liniștită cum nu fusesem niciodată în viața mea: nu era, într-adevăr, nimic în înfățișarea țigăncii care să-ți tulbure liniștea. Își închise cartea și-și ridică încet ochii; borul pălăriei îi umbrea în parte fața, dar, când și-o înălță, putui vedea că era o față ciudată. Părea toată cafenie și neagră: niște șuvițe zbârlite îi ieșeau de sub o fâșie albă care-i trecea pe sub bărbie și-i acoperea pe jumătate obrajii, sau mai curând fălcile; privirea ei mă înfruntă îndată, îndrăzneață și dreaptă.
— Ei, va să zică vrei să-ți ghicesc norocul? spuse ea, cu un glas tot atât de hotărât ca privirea și tot atât de aspru ca trăsăturile.
— Nu țin prea mult, mătușico; fă cum îți place: dar trebuie să te previn că nu cred în asta.
— E pe măsura obrăzniciei dumitale s-o spui: mă așteptam la asta din partea dumitale; am auzit-o în pașii dumitale când ai trecut pragul.
— Adevărat? Ai auzul ager.
— Am; și ochiul ager, și mintea ageră.
— Îți trebuie toate în meseria dumitale.
— Îmi trebuie; mai ales când am de-a face cu mușterii ca dumneata. De ce nu tremuri?
— Nu mi-e frig.
— De ce nu pălești?
— Nu sunt bolnavă.
— De ce nu te încrezi în meșteșugul meu?
— Nu sunt neghioabă.
Cotoroanța chicoti pe sub bonetă și basma; apoi scoase o pipă scurtă și neagră, o aprinse și începu să fumeze. După ce se lăsă o vreme în voia acestui calmant, își îndreptă trupul încovoiat, luă pipa din gură și, privind țintă în foc, spuse foarte rar și apăsat:
— Ți-e frig; ești bolnavă; și ești neghioabă.
— Dovedește-o, i-o întorsei eu.
— O s-o dovedesc, în puține cuvinte. Ți-e frig pentru că ești singură: nicio atingere nu scapără din dumneata focul care e în dumneata. Ești bolnavă pentru că cel mai bun dintre simțăminte, cel mai înalt și cel mai dulce dintre cele date omului, se ține departe de dumneata. Ești neghioabă pentru că, oricât ai suferi, nu-i faci semn să se apropie și nici nu faci un pas ca să-l întâmpini acolo unde te așteaptă.
Își puse din nou în gură pipa scurtă și neagră și se apucă iar să fumeze cu putere.
— Toate astea le-ai putea spune aproape oricui despre care ai ști că trăiește singuratic, în slujba altora, într-o casă mare.
— Le-aș putea spune aproape oricui: dar ar fi ele adevărate pentru aproape oricine?
— Pentru cei aflați în situația mea.
— Da; tocmai, în situația dumitale: dar găsește-mi pe altcineva așezat întocmai cum ești dumneata.
— Ți-aș găsi cu ușurință mii.
— Cu greu mi-ai găsi măcar unul. Dacă ai ști, situația dumitale e cu totul deosebită: foarte aproape de fericire; da, la îndemâna ei. Materialele sunt toate pregătite; nu mai lipsește decât o mișcare ca să se îmbine. Întâmplarea le-a pus oarecum deoparte unele de altele; să fie apropiate o dată, și din ele se naște fericirea.
— Nu mă pricep la enigme. N-am fost niciodată în stare să dezleg o ghicitoare.
— Dacă vrei să-ți vorbesc mai limpede, arată-mi palma.
— Și trebuie, pesemne, să ți-o însemnez cu un ban de argint?
— Bineînțeles.
Îi dădui un șiling: ea îl puse într-un vârf de ciorap vechi, pe care-l scoase din buzunar, și, după ce-l legă și-l puse la loc, îmi spuse să întind mâna. O întinsei. Își apropie fața de palmă și o cercetă îndelung, fără s-o atingă.
— E prea fină, spuse ea. Nu pot scoate nimic dintr-o mână ca asta; aproape că n-are linii: și apoi, ce e într-o palmă? Soarta nu e scrisă acolo.
— Te cred, spusei eu.
— Nu, urmă ea, e scrisă pe chip: pe frunte, în jurul ochilor, în liniile gurii. Îngenunchează și ridică-ți capul.
— A! acum te apropii de adevăr, spusei eu, ascultând-o. O să încep îndată să te cred.
Îngenuncheai la o jumătate de yard de ea. Bătrâna scormoni focul, încât din cărbunii răscoliți se revărsă un val de lumină: strălucirea, însă, așa cum ședea ea, nu făcea decât să-i cufunde fața într-o umbră și mai adâncă; pe a mea o lumina.
— Mă întreb cu ce simțăminte ai venit la mine în seara asta, spuse ea, după ce mă cercetă o vreme. Mă întreb ce gânduri îți frământă inima în toate ceasurile cât stai în odaia aceea, cu oamenii eleganți perindându-se pe dinaintea dumitale ca umbrele unei lanterne magice: între dumneata și ei trece tot atât de puțină înțelegere și simțire ca și cum ar fi într-adevăr doar niște umbre de chipuri omenești, și nu ființe aievea.
— Mă simt adesea obosită, uneori somnoroasă, dar rareori tristă.
— Atunci ai vreo nădejde tainică ce te ține sus și te desfată cu șoaptele viitorului?
— Nu eu. Cel mai mult nădăjduiesc să strâng din leafa mea bani destui ca să deschid într-o zi o școală, într-o căsuță închiriată de mine.
— Slabă hrană pentru un suflet ca să trăiască din ea: și, când stai pe banca aceea din firida ferestrei (vezi că-ți cunosc obiceiurile)…
— Le-ai aflat de la servitori.
— A! te crezi tare isteață. Ei bine, se poate să le fi aflat de la ei: ca să spun drept, cunosc pe una dintre ei, pe doamna Poole…
Sării în picioare când auzii numele.
„O cunoaște, așadar?”, îmi zisei. „Atunci e totuși o drăcie la mijloc!”
— Nu te speria, urmă ciudata făptură; doamna Poole e om de încredere: tăcută și liniștită; oricine se poate bizui pe ea. Dar, cum spuneam: când stai pe banca aceea din firida ferestrei, nu te gândești decât la viitoarea dumitale școală? Nu te interesează deloc, în clipa de față, niciunul dintre oaspeții care ocupă canapelele și scaunele din fața dumitale? Nu e niciun chip pe care să-l cercetezi? nicio făptură ale cărei mișcări să le urmărești, cel puțin cu curiozitate?
— Îmi place să observ toate chipurile și toate făpturile.
— Dar nu alegi niciodată pe unul dintre ei — sau poate pe doi?
— Adesea; când gesturile sau privirile unei perechi par să spună o poveste: mă amuză să-i urmăresc.
— Și ce poveste îți place cel mai mult s-o auzi?
— O, nu prea am de ales! Toate se învârt de obicei în jurul aceleiași teme — curtea pe care i-o face un bărbat unei femei; și făgăduiesc să se încheie cu aceeași catastrofă — căsătoria.
— Și-ți place tema asta monotonă?
— Drept să-ți spun, nu mă interesează: nu înseamnă nimic pentru mine.
— Nimic pentru dumneata? Când o doamnă, tânără, plină de viață și de sănătate, încântătoare prin frumusețe și înzestrată cu darurile rangului și ale averii, stă și zâmbește privind în ochii unui domn pe care dumneata…
— Pe care eu ce?
— Pe care-l cunoști… și poate-l prețuiești.
— Nu-i cunosc pe domnii de aici. Abia dacă am schimbat o silabă cu vreunul dintre ei; cât despre prețuire, pe unii îi socotesc respectabili, impunători și trecuți de tinerețe, iar pe alții tineri, îndrăzneți, frumoși și plini de viață: dar, firește, toți sunt liberi să primească zâmbetele cui le place, fără să mă simt eu înclinată să socotesc că treaba asta are vreo însemnătate pentru mine.
— Nu-i cunoști pe domnii de aici? N-ai schimbat nicio silabă cu vreunul dintre ei? Ai să spui asta și despre stăpânul casei?
— Nu e acasă.
— Adâncă observație! Isteață întorsătură de vorbe! A plecat la Millcote azi-dimineață și se va întoarce aici deseară sau mâine: împrejurarea asta îl scoate oare de pe lista cunoștințelor dumitale — ca și cum l-ar șterge din viață?
— Nu; dar nu prea văd ce are a face domnul Rochester cu tema pe care ai adus-o vorba.
— Vorbeam despre doamne care zâmbesc privind în ochii domnilor; și în ultima vreme s-au revărsat atâtea zâmbete în ochii domnului Rochester, încât dau pe dinafară ca două cupe umplute peste buză: n-ai băgat niciodată de seamă?
— Domnul Rochester are dreptul să se bucure de societatea oaspeților săi.
— Nimeni nu-i tăgăduiește dreptul: dar n-ai observat niciodată că, din toate poveștile spuse aici despre căsătorie, domnului Rochester i-au fost hărăzite cele mai însuflețite și cele mai fără sfârșit?
— Nerăbdarea ascultătorului dezleagă limba povestitorului.
Spusei asta mai mult pentru mine decât pentru țigancă, ale cărei vorbe ciudate, glas și purtare mă învăluiseră până acum într-un fel de vis. Îi ieșea de pe buze o frază neașteptată după alta, până ce mă încurcai într-o pânză de taine; și mă întrebam ce duh nevăzut stătuse săptămâni de-a rândul lângă inima mea, urmărindu-i frământările și însemnând fiecare bătaie.
— Nerăbdarea ascultătorului! repetă ea. Da; domnul Rochester a stat ceasuri întregi cu urechea plecată spre buzele fermecătoare care-și împlineau cu atâta desfătare sarcina de a-i împărtăși; și domnul Rochester era atât de bucuros să primească și părea atât de recunoscător pentru petrecerea ce i se dădea; ai băgat de seamă?
— Recunoscător! Nu-mi amintesc să fi citit recunoștință pe fața lui.
— Citit! Ai cercetat-o, așadar. Și ce-ai citit, dacă nu recunoștință?
Nu spusei nimic.
— Ai văzut dragoste, nu-i așa? Și, privind înainte, l-ai văzut însurat și i-ai văzut mireasa fericită?
— Hm! Nu tocmai. Meșteșugul dumitale de vrăjitoare dă câteodată greș.
— Atunci ce dracu' ai văzut?
— Nu contează: am venit aici să întreb, nu să mă spovedesc. Se știe că domnul Rochester se va însura?
— Da; și cu frumoasa domnișoară Ingram.
— În curând?
— Aparențele ar îndreptăți încheierea asta: și, fără îndoială (deși, cu o îndrăzneală pentru care ar trebui să fii pedepsită, pari să te îndoiești), vor fi o pereche nespus de fericită. Trebuie s-o iubească pe o doamnă atât de frumoasă, de nobilă, de spirituală, de desăvârșită; și, pesemne, și ea îl iubește, sau, dacă nu pe el, cel puțin punga lui. Știu că ea socotește moșia Rochester cât se poate de potrivită; deși (Dumnezeu să mă ierte!) i-am spus în privința asta, acum vreun ceas, ceva care a făcut-o să se arate grozav de gravă: colțurile gurii i-au căzut cu o jumătate de țol. L-aș sfătui pe pețitorul ei cel oacheș să ia seama: dacă vine altul, cu venituri din arenzi mai mari sau mai curate, s-a zis cu el…
— Dar, mătușico, n-am venit să aflu soarta domnului Rochester: am venit să mi-o aflu pe a mea; și nu mi-ai spus nimic despre ea.
— Soarta dumitale e încă nesigură: când ți-am cercetat chipul, o trăsătură o contrazicea pe alta. Norocul ți-a măsurat o parte de fericire: asta o știu. O știam înainte să vin aici în seara asta. Ți-a pus-o cu grijă deoparte. Am văzut-o făcând asta. De dumneata atârnă să întinzi mâna și s-o iei: dar dacă ai s-o faci, asta e problema pe care o cercetez. Îngenunchează iar pe covor.
— Nu mă ține mult; mă dogorește focul.
Îngenuncheai. Nu se aplecă spre mine, ci doar mă privi, lăsată pe spătarul jilțului. Începu să murmure:
— Flacăra pâlpâie în ochi; ochiul strălucește ca roua; pare blând și plin de simțire; zâmbește la vorbăria mea: e simțitor; impresie după impresie trece prin sfera lui limpede; când încetează să zâmbească, e trist; o osteneală de care nu-și dă seama îi apasă pleoapa: asta înseamnă melancolie izvorâtă din singurătate. Se întoarce de la mine; nu mai îngăduie să fie cercetat; pare să tăgăduiască, printr-o privire batjocoritoare, adevărul descoperirilor pe care le-am făcut până acum — să lepede învinuirea și de simțire, și de mâhnire: mândria și rezerva lui nu fac decât să mă întărească în părerea mea. Ochiul e prielnic.
— Cât despre gură, se desfată uneori în râs; e dornică să împărtășească tot ce zămislește mintea; deși îndrăznesc să spun că ar tăcea despre multe din câte încearcă inima. Mobilă și mlădioasă, n-a fost sortită să fie strânsă în veșnica tăcere a singurătății: e o gură care ar trebui să vorbească mult și să zâmbească des și să aibă dragoste omenească pentru cel cu care vorbește. Și trăsătura asta e priincioasă.
— Nu văd niciun dușman al unui sfârșit fericit decât în frunte; și fruntea aceasta pare să spună: „Pot trăi singură, dacă respectul de mine însămi și împrejurările mi-o cer. N-am nevoie să-mi vând sufletul ca să cumpăr fericirea. Am o comoară lăuntrică, născută odată cu mine, care mă poate ține în viață chiar dacă toate bucuriile din afară mi-ar fi refuzate sau mi s-ar oferi doar la un preț pe care nu-mi îngădui să-l plătesc.” Fruntea spune: „Rațiunea stă neclintită și ține frâiele, și nu va lăsa simțămintele să se smulgă și s-o târască spre prăpăstii sălbatice. Patimile pot să se întărâte cu furie, ca adevărații păgâni ce sunt; și dorințele pot cugeta tot felul de deșertăciuni: dar judecata va avea totuși ultimul cuvânt în orice dispută și votul hotărâtor în orice hotărâre. Vânt puternic, cutremur și foc pot trece pe alături: dar eu voi urma călăuzirea acelui glas lin și subțire care tâlcuiește poruncile conștiinței.”
— Bine ai grăit, frunte; declarația ta va fi respectată. Mi-am făcut planurile — planuri drepte, așa le socotesc — și în ele am ținut seama de cerințele conștiinței, de sfaturile rațiunii. Știu cât de repede s-ar veșteji tinerețea și s-ar scutura floarea, dacă în cupa de fericire oferită s-ar afla măcar o drojdie de rușine sau un singur gust de remușcare; și nu vreau jertfă, durere, destrămare — nu sunt pe gustul meu. Vreau să ocrotesc, nu să ofilesc; să câștig recunoștință, nu să storc lacrimi de sânge — nu, nici măcar lacrimi sărate: recolta mea trebuie să fie de zâmbete, de dezmierdări, de dulci… Destul. Mi se pare că bat câmpii într-un fel de delir încântător. Aș vrea acum să prelungesc clipa asta ad infinitum; dar nu îndrăznesc. Până acum m-am stăpânit pe deplin. M-am purtat așa cum îmi jurasem în sinea mea să mă port; dar mai departe aș putea fi pus la o încercare peste puterile mele. Ridică-te, domnișoară Eyre: lasă-mă; „comedia s-a sfârșit”.
Unde mă aflam? Eram trează sau dormeam? Visasem? Mai visam încă? Glasul bătrânei se schimbase: accentul ei, gesturile ei, totul îmi era cunoscut ca propriul meu chip în oglindă, ca vorba propriei mele limbi. Mă ridicai, dar nu plecai. Privii; scormonii focul și privii din nou: dar ea își trase boneta și basmaua mai strâns în jurul feței și-mi făcu iar semn să plec. Flacăra îi lumina mâna întinsă: trează acum și la pândă după descoperiri, băgai de seamă îndată mâna aceea. Nu mai semăna cu mădularul uscat al bătrâneții decât mâna mea; era o mână plinuță și mlădioasă, cu degete netede, frumos strunjite; un inel lat scânteia pe degetul mic și, aplecându-mă, mă uitai la el și văzui o piatră pe care o mai văzusem de o sută de ori. Mă uitai din nou la față, care nu se mai ferea de mine — dimpotrivă: boneta era scoasă, basmaua dată la o parte, capul aplecat înainte.
— Ei, Jane, mă recunoști? întrebă glasul cunoscut.
— Scoateți-vă numai mantia roșie, domnule, și atunci…
— Dar șnurul s-a înnodat; ajută-mă.
— Rupeți-l, domnule.
— Na, atunci… „Jos cu voi, straie de împrumut!”
Și domnul Rochester se lepădă de deghizare.
— Ei, domnule, ce idee ciudată!
— Dar bine dusă la capăt, nu? Nu crezi?
— Cu doamnele trebuie să vă fi reușit.
— Dar cu mine nu?
— Cu mine n-ați jucat rolul unei țigănci.
— Ce rol am jucat? Pe al meu?
— Nu; unul de neînțeles. Pe scurt, cred că ați încercat să mă trageți de limbă — sau în cursă; ați spus vorbe fără noimă ca să mă faceți să spun și eu vorbe fără noimă. Nu e tocmai cinstit, domnule.
— Mă ierți, Jane?
— Nu pot spune până nu mă gândesc la toate. Dacă, după ce voi chibzui, voi vedea că n-am căzut în nicio mare nerozie, voi încerca să vă iert; dar n-a fost bine.
— O, ai fost foarte corectă… foarte prudentă, foarte chibzuită.
Mă gândii și socotii că, la urma urmei, așa fusesem. Era o mângâiere; dar, ce-i drept, fusesem în gardă aproape de la începutul întrevederii. Bănuisem ceva ca o mascaradă. Știam că țigăncile și ghicitoarele nu se exprimă cum se exprimase această pretinsă bătrână; în afară de asta, îi băgasem de seamă glasul prefăcut și grija de a-și ascunde trăsăturile. Dar gândul îmi alergase la Grace Poole — enigma aceea vie, taina tainelor, cum o socoteam eu. La domnul Rochester nu mă gândisem niciodată.
— Ei, zise el, la ce visezi? Ce înseamnă zâmbetul ăsta grav?
— Mirare și mulțumire de mine însămi, domnule. Acum îmi dați voie să mă retrag, presupun?
— Nu; mai stai o clipă; și spune-mi ce fac oamenii aceia din salon.
— Vorbesc despre țigancă, îmi închipui.
— Stai jos! Să aud ce-au spus despre mine.
— E mai bine să nu stau mult, domnule; trebuie să fie aproape unsprezece. A, știți, domnule Rochester, că a sosit aici un străin de când ați plecat azi-dimineață?
— Un străin! Nu; cine să fie? Nu așteptam pe nimeni; a plecat?
— Nu; a spus că vă cunoaște de mult și că-și poate îngădui să se instaleze aici până vă întoarceți.
— Ce drăcie! Și-a spus numele?
— Îl cheamă Mason, domnule; și vine din Indiile Occidentale; din Spanish Town, din Jamaica, cred.
Domnul Rochester stătea lângă mine; îmi luase mâna, ca și cum ar fi vrut să mă ducă la un scaun. Pe când vorbeam, îmi strânse încheietura mâinii cu o încleștare convulsivă; zâmbetul îi încremeni pe buze: se părea că un spasm îi tăiase răsuflarea.
— Mason! Indiile Occidentale! spuse el, cu tonul cu care ți-ai închipui că un automat vorbitor își rostește singurele cuvinte. Mason! Indiile Occidentale! repetă el; și trecu de trei ori peste silabele acestea, făcându-se, între rostiri, mai alb decât cenușa: părea să nu mai știe ce face.
— Vă simțiți rău, domnule? îl întrebai.
— Jane, am primit o lovitură; am primit o lovitură, Jane!
Se clătină.
— O, sprijiniți-vă de mine, domnule.
— Jane, mi-ai mai oferit o dată umărul dumitale; dă-mi-l acum.
— Da, domnule, da; și brațul.
Se așeză și mă făcu să stau lângă el. Ținându-mi mâna într-ale lui amândouă, mi-o frecă; și în același timp se uita la mine cu privirea cea mai tulburată și mai deznădăjduită.
— Mica mea prietenă! zise el. Aș vrea să fiu pe o insulă liniștită doar cu dumneata; și departe de mine necazurile, primejdiile și amintirile hidoase.
— Pot să vă ajut, domnule? Mi-aș da viața ca să vă slujesc.
— Jane, dacă va fi nevoie de ajutor, din mâinile dumitale îl voi căuta; îți făgăduiesc.
— Vă mulțumesc, domnule. Spuneți-mi ce să fac; voi încerca, cel puțin, s-o fac.
— Adu-mi acum, Jane, un pahar de vin din sufragerie: acolo or fi la cină; și spune-mi dacă Mason e cu ei și ce face.
Mă dusei. Îi găsii pe toți oaspeții în sufragerie, la cină, cum spusese domnul Rochester; nu stăteau la masă: cina fusese pusă pe bufet; fiecare luase ce voise și stăteau ici și colo, în grupuri, cu farfuriile și paharele în mână. Toți păreau foarte bine dispuși; se râdea și se vorbea pretutindeni, cu însuflețire. Domnul Mason stătea lângă foc, vorbind cu colonelul și cu doamna Dent, și părea tot atât de vesel ca oricare dintre ei. Umplui un pahar cu vin (o văzui pe domnișoara Ingram privindu-mă încruntată în timp ce-l umpleam: socotea, pesemne, că-mi îngădui prea mult) și mă întorsei în bibliotecă.
Paloarea grozavă a domnului Rochester pierise și arăta din nou hotărât și aspru. Îmi luă paharul din mână.
— În sănătatea dumitale, duh slujitor! zise el, bău vinul și-mi dădu paharul înapoi. Ce fac ei, Jane?
— Râd și vorbesc, domnule.
— Nu par gravi și misterioși, ca și cum ar fi auzit ceva ciudat?
— Deloc: sunt numai glume și veselie.
— Și Mason?
— Râdea și el.
— Dacă toți oamenii aceștia ar veni grămadă și m-ar scuipa, ce-ai face, Jane?
— I-aș da afară din odaie, domnule, dacă aș putea.
Zâmbi pe jumătate.
— Dar dacă m-aș duce eu la ei, și ei doar s-ar uita la mine cu răceală și și-ar șopti batjocoritor unii altora, și apoi s-ar risipi și m-ar părăsi unul câte unul, atunci ce? Ai pleca cu ei?
— Mai degrabă nu, domnule: mi-ar face mai multă plăcere să rămân cu dumneavoastră.
— Ca să mă mângâi?
— Da, domnule, ca să vă mângâi, cât aș putea mai bine.
— Și dacă te-ar osândi pentru că ții cu mine?
— Probabil că n-aș ști nimic de osânda lor; și dacă aș ști, nu mi-ar păsa deloc.
— Atunci ai putea înfrunta dojana lor de dragul meu?
— Aș putea-o înfrunta de dragul oricărui prieten care mi-ar merita credința; cum, sunt sigură, o meritați dumneavoastră.
— Întoarce-te acum în odaie; du-te încetișor la Mason și șoptește-i la ureche că domnul Rochester a venit și dorește să-l vadă: adu-l aici și apoi lasă-mă.
— Da, domnule.
Îndeplinii ce mi se poruncise. Toți oaspeții se holbară la mine când trecui drept printre ei. Îl căutai pe domnul Mason, îi transmisei mesajul și ieșii din odaie înaintea lui: îl condusei în bibliotecă, apoi urcai sus.
Târziu, după ce mă aflam de câtăva vreme în pat, îi auzii pe oaspeți retrăgându-se în odăile lor: deslușii glasul domnului Rochester și-l auzii spunând:
— Pe aici, Mason; asta e odaia ta.
Vorbea voios: tonul vesel îmi liniști inima. Adormii curând.