Îmi aduc aminte foarte nedeslușit de cele vreo trei zile și trei nopți care urmară. Pot să-mi amintesc câteva simțăminte încercate în acest răstimp; dar puține gânduri închegate și nicio faptă. Știam că mă aflu într-o odaie mică și într-un pat îngust. Mi se părea că prinsesem rădăcini în patul acela; zăceam în el nemișcată ca o piatră; și dacă m-ar fi smuls cineva de acolo, aproape că m-ar fi ucis. Nu băgam de seamă cum trece vremea — cum vine amiaza după dimineață și seara după amiază. Vedeam când intra sau ieșea cineva din odaie: puteam chiar spune cine era; înțelegeam ce se vorbea când cel care vorbea stătea lângă mine; dar nu puteam răspunde; să deschid buzele sau să-mi mișc mădularele îmi era deopotrivă cu neputință. Hannah, servitoarea, venea cel mai des la mine. Venirea ei mă tulbura. Simțeam că ar fi vrut să mă vadă plecată: că nu mă înțelegea nici pe mine, nici împrejurările mele; că avea ceva împotriva mea. Diana și Mary intrau în odaie o dată sau de două ori pe zi. Le auzeam șoptind lângă patul meu vorbe ca acestea:
— Bine că am primit-o în casă.
— Da; de bună seamă că, dacă ar fi fost lăsată afară toată noaptea, ar fi fost găsită dimineața moartă la ușă. Mă întreb prin câte o fi trecut.
— Prin încercări ciudate, îmi închipui — biata pribeagă, slabă și palidă!
— Nu e o persoană fără învățătură, aș zice, după felul cum vorbește; avea un accent foarte curat; iar hainele pe care le-a scos, deși stropite de noroi și ude, erau puțin purtate și fine.
— Are un chip ciudat; așa slab și tras cum e, mie îmi cam place; și îmi închipui că, sănătoasă și însuflețită, ar avea o fizionomie plăcută.
Niciodată, în convorbirile lor, nu auzii o silabă de părere de rău pentru ospitalitatea pe care mi-o arătaseră, nici de bănuială sau de împotrivire față de mine. Asta mă mângâia.
Domnul St. John veni o singură dată: se uită la mine și spuse că starea mea de letargie era urmarea unei oboseli prea mari și prea îndelungate. Hotărî că nu era nevoie să se trimită după doctor: era sigur că natura, lăsată în voia ei, avea să lucreze cel mai bine. Spuse că toți nervii îmi fuseseră într-un fel încordați peste măsură și că tot trupul trebuia să doarmă o vreme amorțit. Nu era nicio boală. Își închipuia că, odată începută, însănătoșirea avea să fie destul de grabnică. Își spuse părerile în puține cuvinte, cu glas liniștit și scăzut; și adăugă, după o pauză, pe tonul unui om puțin obișnuit să vorbească pe larg:
— O fizionomie mai neobișnuită; în niciun caz nu arată vulgaritate sau decădere.
— Dimpotrivă, răspunse Diana. Ca să spun drept, St. John, inima mea s-a cam lipit de biata făptură. Aș vrea să-i putem face un bine pentru totdeauna.
— Asta nu prea e cu putință, fu răspunsul. O să vezi că e vreo domnișoară care s-a certat cu ai ei și i-a părăsit, pesemne, fără chibzuință. Poate că vom izbuti s-o întoarcem la ei, dacă nu e încăpățânată: dar deslușesc pe chipul ei trăsături de tărie care mă fac să mă îndoiesc că se lasă ușor îndrumată.
Stătu câteva minute cercetându-mă; apoi adăugă:
— Pare cu judecată, dar deloc frumoasă.
— E așa de bolnavă, St. John.
— Bolnavă sau sănătoasă, va fi întotdeauna urâtă. Trăsăturilor acestora le lipsesc cu totul grația și armonia frumuseții.
A treia zi îmi fu mai bine; a patra, puteam vorbi, mă puteam mișca, ridica în pat și întoarce. Hannah îmi adusese niște fiertură de ovăz și pâine prăjită, cam pe la ora prânzului, după cum socoteam. Mâncasem cu plăcere: mâncarea era bună — lipsită de gustul de friguri care îmi otrăvise până atunci tot ce înghițisem. Când plecă, mă simții destul de tare și înviorată: nu peste mult, sătulă de odihnă și dornică să fac ceva, mă frământai. Voiam să mă scol; dar ce puteam să îmbrac? Numai hainele mele umede și pline de noroi, cu care dormisem pe jos și căzusem în mlaștină. Mi-era rușine să mă arăt astfel îmbrăcată înaintea binefăcătorilor mei. Fui cruțată de această umilință.
Pe un scaun lângă pat erau toate lucrurile mele, curate și uscate. Rochia mea de mătase neagră atârna în cui pe perete. Urmele mlaștinii fuseseră șterse de pe ea; cutele lăsate de apă, netezite: era cu totul cuviincioasă. Până și pantofii și ciorapii îmi fuseseră curățați și făcuți iarăși vrednici de purtat. În odaie aveam cele trebuincioase pentru spălat și un pieptene și o perie să-mi netezesc părul. După o trudă obositoare, odihnindu-mă la fiecare cinci minute, izbutii să mă îmbrac. Hainele îmi atârnau pe trup, căci slăbisem mult; dar îmi acoperii neajunsurile cu un șal și, încă o dată curată și cu înfățișare cuviincioasă — nicio pată de murdărie, nicio urmă din neorânduiala pe care o uram atât și care mi se părea că mă înjosește atât de mult —, coborâi încet o scară de piatră, ținându-mă de balustradă, până într-un coridor scund și îngust, și găsii îndată drumul spre bucătărie.
Bucătăria era plină de mireasma pâinii proaspete și de căldura unui foc îmbelșugat. Hannah cocea. Prejudecățile, se știe, sunt foarte greu de smuls din inima al cărei pământ n-a fost niciodată afânat sau îngrășat de educație: cresc acolo, tari ca buruienile printre pietre. Hannah fusese, ce-i drept, rece și țeapănă la început: în ultima vreme începuse să se mai îmblânzească puțin; și când mă văzu intrând îngrijită și bine îmbrăcată, chiar zâmbi.
— Cum, te-ai sculat! zise ea. Atunci ți-e mai bine. Poți să te așezi aici, pe scaunul meu de lângă vatră, dacă vrei.
Îmi arătă balansoarul: mă așezai în el. Ea trebăluia de colo până colo, cercetându-mă din când în când cu coada ochiului. Scoțând niște pâini din cuptor, se întoarse spre mine și mă întrebă fără ocolișuri:
— Ai mai umblat la cerșit, înainte să vii aici?
O clipă mă cuprinse indignarea; dar, amintindu-mi că mânia nu-și avea locul și că într-adevăr i mă înfățișasem ca o cerșetoare, îi răspunsei liniștită, dar totuși nu fără o anumită fermitate:
— Te înșeli dacă mă crezi cerșetoare. Nu sunt cerșetoare, nu mai mult decât dumneata sau tinerele dumitale stăpâne.
După o pauză, zise:
— Asta n-o pricep: n-ai nici casă, nici parale, bănuiesc?
— Lipsa de casă sau de parale (prin care, presupun, înțelegi bani) nu face pe nimeni cerșetor, în înțelesul pe care-l dai dumneata cuvântului.
— Știi carte? mă întrebă ea îndată.
— Da, multă.
— Dar n-ai fost niciodată la pension?
— Am fost opt ani la pension.
Holbă ochii.
— Atunci de ce nu te poți întreține?
— M-am întreținut; și sper să mă întrețin iar. Ce ai de gând să faci cu agrișele astea? întrebai, când o văzui aducând un coș cu fructe.
— Plăcinte.
— Dă-mi-le mie să le curăț.
— Ba; nu vreau să faci nimica.
— Dar trebuie să fac ceva. Dă-mi-le.
Se învoi; și îmi aduse chiar un ștergar curat să-l întind peste rochie, „ca nu cumva”, zise ea, „s-o mânjesc”.
— N-ai fost obișnuită cu munca de slugă, văd după mâini, băgă ea de seamă. Ai fost croitoreasă, pesemne?
— Nu, te înșeli. Și acum, lasă ce-am fost: nu-ți mai bate capul cu mine; spune-mi mai bine cum se numește casa în care ne aflăm.
— Unii îi zic Marsh End, alții îi zic Moor House.
— Și domnul care locuiește aici se numește domnul St. John?
— Ba; el nu locuiește aici: stă doar o vreme. Când e acasă la el, e în parohia lui, la Morton.
— Satul acela la câteva mile de aici?
— Ăhă.
— Și ce e el?
— E pastor.
Îmi amintii de răspunsul bătrânei menajere de la casa parohială, când cerusem să-l văd pe preot.
— Asta era, așadar, casa tatălui său?
— Ăhă; bătrânul domn Rivers a trăit aici, și taică-său, și bunicu-său, și străbunicu-său dinaintea lui.
— Numele domnului aceluia este, așadar, domnul St. John Rivers?
— Ăhă; St. John îi numele lui de botez, așa-i zice.
— Și surorile lui se numesc Diana și Mary Rivers?
— Da.
— Tatăl lor a murit?
— A murit acum trei săptămâni, de dambla.
— N-au mamă?
— Stăpâna a murit de mulți ani.
— Stai de mult la familia asta?
— Stau aici de treizeci de ani. Pe toți trei i-am crescut.
— Asta dovedește că trebuie să fi fost o servitoare cinstită și credincioasă. Atâta lucru o să spun în favoarea dumitale, deși ai avut necuviința să-mi spui cerșetoare.
Iar se uită la mine mirată.
— Cred, zise ea, că m-am înșelat de tot în ce-am crezut despre dumneata: dar umblă atâția înșelători, că trebuie să mă ierți.
— Și deși, urmai eu destul de aspru, ai vrut să mă gonești de la ușă, într-o noapte în care n-ar fi trebuit să lași afară nici măcar un câine.
— Ei, a fost greu: dar ce poate face omul? Mă gândeam mai mult la copii decât la mine: sărmanii! N-au pe nimeni altul să-i îngrijească decât pe mine. Trebuie să fiu cu ochii în patru.
Păstrai câteva minute o tăcere gravă.
— Să nu mă judeci prea aspru, zise ea iar.
— Ba te judec aspru, spusei eu; și o să-ți spun de ce — nu atât pentru că ai refuzat să-mi dai adăpost sau m-ai luat drept o înșelătoare, cât pentru că adineauri mi-ai făcut un fel de vină din faptul că n-am „parale” și n-am casă. Unii dintre cei mai buni oameni care au trăit vreodată au fost tot atât de lipsiți ca mine; și dacă ești creștină, n-ar trebui să socotești sărăcia o crimă.
— Așa e, n-ar trebui, zise ea; și domnul St. John îmi spune asta; și văd că am greșit — dar acum am cu totul altă părere despre dumneata. Arăți ca o făptură de treabă, zău așa.
— Ajunge — te iert acum. Dă-mi mâna.
Își puse mâna plină de făină și bătătorită în a mea; un alt zâmbet, mai din inimă, îi lumină chipul aspru și din clipa aceea fuserăm prietene.
Era limpede că lui Hannah îi plăcea să vorbească. În vreme ce eu curățam fructele și ea frământa aluatul pentru plăcinte, se apucă să-mi dea felurite amănunte despre răposații ei stăpân și stăpână și despre „copii”, cum le spunea ea celor tineri.
Bătrânul domn Rivers, zicea ea, fusese un om destul de simplu, dar un gentleman, și dintr-o familie cât se poate de veche. Marsh End fusese al familiei Rivers de când era casă; și avea, susținea ea, „peste două sute de ani — măcar că arăta ca un loc mic și umil, nimica pe lângă conacul cel mare al domnului Oliver, jos, în Morton Vale. Dar ea își aducea aminte de tatăl lui Bill Oliver, calfă la ace; pe când familia Rivers era de neam încă din vremurile vechi ale Henricilor, cum putea vedea oricine în condicile din sacristia bisericii din Morton”. Totuși, recunoștea ea, „bătrânul stăpân era ca toată lumea — nimica prea deosebit: nebun după vânătoare, și după plugărie, și de-alde astea”. Stăpâna fusese altfel. Citea mult și învăța mult; iar „copiii” semănaseră cu ea. Nu era nimeni ca ei prin părțile acelea și nici nu fusese vreodată; le plăcuse învățătura, la toți trei, aproape de când începuseră să vorbească; și fuseseră întotdeauna „de un soi aparte”. Domnul St. John, când se făcuse mare, ținuse să meargă la colegiu și să se facă pastor; iar fetele, de îndată ce ieșiseră de la școală, căutaseră locuri de guvernante: căci îi spuseseră că tatăl lor pierduse cu câțiva ani în urmă o groază de bani din pricina unui om în care avusese încredere și care dăduse faliment; și cum acum nu mai era destul de bogat ca să le dea zestre, trebuia să se îngrijească singure de ele. De multă vreme nu mai stătuseră decât foarte puțin acasă și veniseră acum doar pentru câteva săptămâni, din pricina morții tatălui lor; dar le plăceau atât de mult Marsh End și Morton și toate landele și colinele din jur! Fuseseră la Londra și în multe alte orașe mari; dar spuneau întotdeauna că nu e loc ca acasă; și apoi se înțelegeau atât de bine între ei — nu se certau și nu se ciondăneau niciodată. Nu știa unde ar mai fi o familie atât de unită.
După ce isprăvii de curățat agrișele, întrebai unde erau acum cele două domnișoare și fratele lor.
— S-au dus până la Morton, la plimbare; dar se întorc peste o jumătate de ceas, la ceai.
Se întoarseră în vremea pe care le-o hărăzise Hannah: intrară pe ușa bucătăriei. Domnul St. John, când mă văzu, doar se înclină și trecu mai departe; cele două domnișoare se opriră: Mary, în câteva cuvinte calme și binevoitoare, își arătă bucuria de a mă vedea destul de bine ca să pot coborî; Diana îmi luă mâna: clătină din cap la mine.
— Trebuia să aștepți să-ți dau eu voie să cobori, zise ea. Ești încă foarte palidă — și atât de slabă! Biata copilă! Biata fată!
Diana avea un glas care suna, pentru urechea mea, ca gânguritul unui porumbel. Avea niște ochi a căror privire îmi plăcea s-o întâlnesc. Tot chipul ei mi se părea plin de farmec. Chipul lui Mary era la fel de inteligent — trăsăturile ei la fel de drăguțe; dar expresia îi era mai rezervată, iar purtarea, deși blândă, mai rece. Diana se uita și vorbea cu o anumită autoritate: era limpede că avea voință. Era în firea mea să simt plăcere supunându-mă unei autorități sprijinite ca a ei și să mă plec, acolo unde conștiința și respectul de mine însămi îmi îngăduiau, în fața unei voințe active.
— Și ce cauți aici? urmă ea. Nu e locul dumitale. Mary și cu mine stăm uneori în bucătărie, pentru că acasă ne place să fim libere, chiar până la nepăsare — dar dumneata ești musafir și trebuie să intri în salon.
— Mă simt foarte bine aici.
— Deloc, cu Hannah trebăluind de colo până colo și umplându-te de făină.
— Și apoi, focul e prea fierbinte pentru dumneata, se amestecă Mary.
— Firește, adăugă sora ei. Hai, trebuie să asculți.
Și, ținându-mă mai departe de mână, mă făcu să mă ridic și mă duse în odaia de alături.
— Stai aici, zise ea, așezându-mă pe divan, până ne scoatem hainele de drum și pregătim ceaiul; e încă o libertate pe care ne-o luăm în căsuța noastră de pe landă — să ne pregătim singure mâncarea când avem chef, sau când Hannah coace, face bere, spală ori calcă.
Închise ușa, lăsându-mă singură cu domnul St. John, care ședea în fața mea cu o carte sau un ziar în mână. Cercetai întâi salonul, apoi pe cel care se afla în el.
Salonul era o odaie destul de mică, mobilată foarte simplu, dar plăcută, pentru că era curată și îngrijită. Scaunele de modă veche străluceau, iar masa de nuc era ca o oglindă. Câteva portrete ciudate, vechi, ale unor bărbați și femei din alte vremuri împodobeau pereții pătați de vreme; într-un dulap cu uși de sticlă se aflau câteva cărți și un serviciu vechi de porțelan. În odaie nu era nicio podoabă de prisos — nicio mobilă modernă, în afară de două cutii de lucru și de un pupitru de doamnă din lemn de trandafir, care stăteau pe o masă de alături: totul — și covorul, și perdelele — părea în același timp foarte folosit și foarte bine păstrat.
Domnul St. John — șezând nemișcat ca unul dintre tablourile prăfuite de pe pereți, cu ochii țintă pe pagina pe care o citea și cu buzele mute, pecetluite — era destul de ușor de cercetat. Dacă ar fi fost statuie în loc de om, n-ar fi fost mai ușor. Era tânăr — poate între douăzeci și opt și treizeci de ani —, înalt, subțire; chipul lui îți țintuia privirea; era ca un chip grecesc, cu liniile foarte curate: un nas cu totul drept, clasic; o gură și o bărbie cu totul ateniene. Rareori, într-adevăr, un chip englezesc se apropie atât de mult de modelele antice cum se apropia al lui. Se putea prea bine să fie puțin jignit de neregularitatea trăsăturilor mele, când ale lui erau atât de armonioase. Avea ochii mari și albaștri, cu gene castanii; fruntea înaltă, albă ca fildeșul, îi era pe jumătate brăzdată de șuvițe neglijente de păr blond.
Un portret blând, nu-i așa, cititorule? Și totuși, cel pe care îl descrie nu prea îți dădea ideea unei firi blânde, îngăduitoare, ușor de mișcat, sau măcar liniștite. Oricât de nemișcat ședea acum, era ceva în nările lui, în gura lui, în fruntea lui, care, după simțirea mea, arăta înăuntru stihii fie neliniștite, fie aspre, fie înfocate. Nu-mi spuse niciun cuvânt și nici măcar nu-mi aruncă vreo privire până nu se întoarseră surorile lui. Diana, intrând și ieșind cât pregătea ceaiul, îmi aduse o turtiță coaptă pe plita cuptorului.
— Mănânc-o acum, zise ea: trebuie să-ți fie foame. Hannah spune că de la micul dejun n-ai mâncat decât puțină fiertură de ovăz.
N-o refuzai, căci pofta de mâncare mi se trezise și era ascuțită. Domnul Rivers își închise acum cartea, se apropie de masă și, așezându-se, își ațintă asupra mea ochii albaștri, ca de tablou. Era acum în privirea lui o franchețe fără menajamente, o statornicie cercetătoare și hotărâtă, care arăta că intenția, și nu sfiala, o ținuse până atunci întoarsă de la străină.
— Ți-e tare foame, zise el.
— Da, domnule.
Așa sunt eu — așa am fost totdeauna, din instinct —: să răspund scurt la vorbele scurte și simplu la cele directe.
— E bine pentru dumneata că niște friguri ușoare te-au silit să te înfrânezi în ultimele trei zile: ar fi fost primejdios să te lași de la început în voia poftei. Acum poți mânca, deși tot fără să întreci măsura.
— Sper că nu voi mânca multă vreme pe cheltuiala dumitale, domnule, fu răspunsul meu, foarte stângaci întocmit și necioplit.
— Nu, zise el cu răceală: când ne vei arăta unde locuiesc prietenii dumitale, le putem scrie și te putem trimite acasă.
— Asta, trebuie să-ți spun deschis, nu stă în puterea mea; căci n-am cu totul nici casă, nici prieteni.
Toți trei se uitară la mine, dar fără neîncredere; simțeam că în privirile lor nu era nicio bănuială: era mai degrabă curiozitate. Vorbesc mai ales de domnișoare. Ochii lui St. John, deși destul de limpezi în sensul propriu al cuvântului, în sens figurat erau greu de pătruns. Părea că se slujește de ei mai degrabă ca de niște unelte ca să cerceteze gândurile altora, decât ca de niște soli care să le dezvăluie pe ale lui: iar această îmbinare de agerime și de rezervă era mult mai potrivită să te stânjenească decât să te încurajeze.
— Vrei să spui, întrebă el, că n-ai cu totul nicio legătură cu nimeni?
— Da. Nicio legătură nu mă leagă de vreo ființă vie: n-am dreptul să fiu primită sub niciun acoperiș din Anglia.
— Ce situație ciudată la vârsta dumitale!
Văzui atunci că privirea lui se îndreptase spre mâinile mele, care stăteau împreunate pe masă înaintea mea. Mă întrebai ce căuta acolo: vorbele lui lămuriră îndată ce căuta.
— N-ai fost niciodată măritată? Ești fată nemăritată?
Diana râse.
— Păi n-are mai mult de șaptesprezece-optsprezece ani, St. John, zise ea.
— Am aproape nouăsprezece: dar nu sunt măritată. Nu.
Simții o văpaie arzătoare urcându-mi în obraz; căci pomenirea căsătoriei îmi trezise amintiri amare și tulburătoare. Toți îmi văzură stânjeneala și emoția. Diana și Mary îmi veniră în ajutor întorcându-și ochii de la chipul meu stacojiu; dar fratele, mai rece și mai aspru, continuă să se uite la mine, până ce tulburarea pe care o stârnise îmi smulse și lacrimi, nu numai roșeață.
— Unde ai locuit în ultima vreme? întrebă el acum.
— Ești prea curios, St. John, murmură Mary cu glas scăzut.
Dar el se aplecă peste masă și ceru un răspuns cu o a doua privire fermă și pătrunzătoare.
— Numele locului unde am locuit și al persoanei la care am stat sunt taina mea, răspunsei scurt.
— Pe care, după părerea mea, ai dreptul s-o păstrezi, dacă vrei, și față de St. John, și față de oricine te-ar întreba, observă Diana.
— Totuși, dacă nu știu nimic despre dumneata sau despre viața dumitale, nu te pot ajuta, zise el. Și ai nevoie de ajutor, nu-i așa?
— Am nevoie și îl caut, domnule, în sensul că aș vrea ca un adevărat filantrop să mă îndrume spre o muncă pe care s-o pot face și a cărei plată să mă poată ține, fie și numai cu cele mai neapărate trebuințe ale vieții.
— Nu știu dacă sunt un adevărat filantrop; totuși sunt gata să te ajut cât îmi stă în putere într-o năzuință atât de cinstită. Mai întâi, deci, spune-mi ce erai obișnuită să faci și ce poți face.
Îmi băusem ceaiul. Băutura mă înviorase strașnic; ca vinul pe un uriaș: dăduse o tărie nouă nervilor mei slăbiți și mă făcuse în stare să-i vorbesc cu fermitate acestui tânăr judecător pătrunzător.
— Domnule Rivers, zisei, întorcându-mă spre el și privindu-l, cum mă privea și el, deschis și fără sfială, dumneata și surorile dumitale mi-ați făcut un mare serviciu — cel mai mare pe care-l poate face un om semenului său; m-ați smuls morții prin ospitalitatea dumneavoastră nobilă. Această binefacere îți dă un drept nemărginit la recunoștința mea și, până la un punct, un drept la încrederea mea. Îți voi spune din povestea pribegei pe care ați adăpostit-o atât cât pot spune fără să-mi primejduiesc liniștea sufletească — siguranța mea, morală și trupească, și pe a altora.
— Sunt orfană, fiica unui preot. Părinții mi-au murit înainte să-i pot cunoaște. Am fost crescută din mila altora; educată într-un așezământ de binefacere. Îți voi spune chiar și numele școlii unde am petrecut șase ani ca elevă și doi ca profesoară — Azilul de orfane Lowood, din ——shire: ai auzit de el, domnule Rivers? — reverendul Robert Brocklehurst e casierul.
— Am auzit de domnul Brocklehurst și am văzut școala.
— Am plecat de la Lowood acum aproape un an, ca să mă fac guvernantă într-o casă. Am găsit un loc bun și am fost fericită. Am fost silită să părăsesc locul acela cu patru zile înainte de a veni aici. Pricina plecării mele nu pot și nu trebuie s-o lămuresc: ar fi zadarnic, primejdios și ar suna de necrezut. Nu m-a atins nicio vină: sunt tot atât de nevinovată ca oricare dintre voi trei. Nefericită sunt, și trebuie să fiu o vreme; căci nenorocirea care m-a alungat dintr-o casă în care găsisem un paradis a fost de un fel ciudat și cumplit. Când mi-am pregătit plecarea, am ținut seama doar de două lucruri: grabă și taină; ca să le am, a trebuit să las în urmă tot ce aveam, în afară de o mică legătură, pe care, în graba și tulburarea mea, am uitat s-o scot din diligența care m-a adus la Whitcross. Am ajuns, așadar, prin părțile acestea cu totul lipsită de toate. Am dormit două nopți sub cerul liber și am rătăcit două zile fără să trec vreun prag: în acest răstimp n-am gustat mâncare decât de două ori; și tocmai când foamea, istovirea și deznădejdea mă aduseseră aproape de ultima suflare, dumneata, domnule Rivers, n-ai îngăduit să pier de lipsuri la ușa dumitale și m-ai luat sub adăpostul acoperișului dumitale. Știu tot ce au făcut de atunci surorile dumitale pentru mine — căci n-am fost lipsită de simțire în toropeala mea aparentă — și le datorez compătimirii lor nesilite, sincere și calde o datorie tot atât de mare ca dragostei dumitale creștinești.
— Nu o mai pune acum să vorbească, St. John, zise Diana, când mă oprii; e limpede că încă nu e în stare să se tulbure. Vino și așază-te pe divan, domnișoară Elliott.
Tresării fără să vreau auzind numele de împrumut: uitasem de noul meu nume. Domnul Rivers, căruia nimic nu părea să-i scape, băgă de seamă îndată.
— Ai spus că te numești Jane Elliott? zise el.
— Așa am spus; și e numele cu care socot potrivit să mi se spună deocamdată, dar nu e numele meu adevărat, iar când îl aud, îmi sună ciudat.
— Numele adevărat nu vrei să ni-l spui?
— Nu: mă tem mai presus de orice să nu fiu descoperită; și mă feresc de orice dezvăluire care ar putea duce la asta.
— Ai toată dreptatea, sunt sigură, zise Diana. Acum, frate, las-o, te rog, în pace o vreme.
Dar după ce St. John cugetă câteva clipe, o luă de la capăt, la fel de netulburat și cu aceeași agerime ca înainte.
— N-ai vrea să trăiești multă vreme din ospitalitatea noastră — ai vrea, văd, să te lipsești cât mai curând de compătimirea surorilor mele și, mai ales, de caritatea mea (îmi dau prea bine seama de deosebirea pe care o faci și nu mă supăr — e dreaptă): dorești să nu depinzi de noi?
— Da: am mai spus-o. Arată-mi cum să muncesc sau cum să-mi caut de lucru: asta e tot ce cer acum; apoi lasă-mă să plec, fie și în cea mai sărmană colibă; dar până atunci îngăduie-mi să rămân aici: mă îngrozește gândul să mai încerc o dată grozăviile sărăciei fără adăpost.
— Ba chiar vei rămâne aici, zise Diana, punându-mi mâna ei albă pe cap.
— Vei rămâne, repetă Mary, cu tonul de sinceritate fără vorbe multe care părea firesc la ea.
— Surorile mele, vezi, își fac o plăcere din a te ține aici, zise domnul St. John, cum și-ar face o plăcere din a ține și a îngriji o pasăre pe jumătate înghețată pe care vreun vânt de iarnă ar fi aruncat-o prin fereastra lor. Eu sunt mai degrabă înclinat să te îndrum spre a te întreține singură și mă voi strădui s-o fac; dar ia seama, cercul meu e strâmt. Nu sunt decât preotul unei sărace parohii de țară: ajutorul meu nu poate fi decât din cele mai umile. Și dacă ești înclinată să disprețuiești ziua începuturilor slabe, caută un sprijin mai puternic decât cel pe care ți-l pot oferi eu.
— Ți-a spus doar că e gata să facă orice lucru cinstit pe care îl poate face, răspunse Diana în locul meu; și știi, St. John, că nu are de unde să-și aleagă ajutoarele: e silită să se mulțumească și cu oameni morocănoși ca tine.
— Voi fi croitoreasă; voi fi cusătoreasă; voi fi servitoare, dădacă, dacă nu pot fi ceva mai bun, răspunsei.
— Bine, zise domnul St. John, foarte rece. Dacă așa simți, îți făgăduiesc să te ajut, când și cum voi socoti eu.
Apoi se întoarse la cartea cu care se îndeletnicise înainte de ceai. Eu mă retrăsei curând, căci vorbisem atât și stătusem sculată atâta cât îmi îngăduiau puterile de acum.