În ziua aceea nu aveam putința să ieșim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineața un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul înghețat al iernii adusese nori atât de întunecați și o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare.
Eram mulțumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales în după-amiezile reci, și eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile și picioarele înghețate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, și umilită de conștiința inferiorității mele fizice față de Eliza, John și Georgiana Reed.
Eliza, John și Georgiana erau acum adunați în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma focului, și înconjurată de toți cei dragi — care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau — părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi cât îi părea de rău că e silită să mă țină la distanță, dar până ce nu va afla de la Bessie și până ce ea însăși nu va observa că mă străduiesc cu adevărat să devin mai prietenoasă și mai copilăroasă, mai atrăgătoare și mai vioaie — ceva mai veselă, mai deschisă și mai firească decât mă arătam —, nu-mi va putea recunoaște drepturile cuvenite numai copilașilor mulțumiți și fericiți.
— Ce spune Bessie că aș fi făcut? întrebai eu.
— Jane, nu-mi plac deloc cârcotașii și nici cei care tot pun întrebări; de altfel, e ceva cu adevărat urât ca un copil să-i ia la rost în felul acesta pe cei mai în vârstă. Așază-te undeva și, până nu vei putea vorbi frumos, taci.
Din salon dădeai într-o mică sufragerie; mă furișai acolo. Era acolo un dulap cu cărți: luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustrații. Mă urcai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turcește, și, după ce trăsei aproape de tot draperia roșie de lână, mă găseam adăpostită de amândouă părțile.
Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să mă despartă de ziua mohorâtă de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărții, cercetam înfățișarea acelei după-amiezi de iarnă. În depărtare se zărea o întindere albă, pustie, de pâclă și de nori; în apropiere, pajiștea udă, tufișuri biciuite de furtună și o ploaie necurmată, gonită sălbatic din urmă de vijelia lungă și tânguitoare.
Mă întorsei la cartea mea: era Istoria păsărilor britanice de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuși, câteva pagini de introducere peste care, oricât de copil eram, nu puteam trece ca peste o pagină albă. Pomeneau despre locurile unde se ațin păsările de mare, despre „stâncile singuratice și promontoriile” locuite numai de ele, despre coasta Norvegiei, presărată cu insule de la capătul ei de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la Capul Nord:
„Unde Oceanul de Nord, în vârtejuri uriașe, Fierbe în jurul insulelor goale și triste Din Thule cea mai depărtată, iar valul Atlanticului Năvălește printre Hebridele bântuite de furtuni.”
De asemenea nu puteam să trec peste evocarea țărmurilor pustii ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei, Groenlandei, cu „vasta întindere a zonei arctice și acele ținuturi părăsite ale nemărginirii mohorâte — acel rezervor de ger și zăpadă, unde câmpuri tari de gheață, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri și înălțate în luciri de sticlă, munți peste munți, înconjoară Polul și adună acolo asprimea înzecită a frigului celui mai cumplit”. Îmi făurisem o idee a mea despre acele ținuturi albe ca moartea, idee neconturată, așa cum sunt toate lucrurile pe jumătate înțelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor, dar ciudat de impresionantă. Textul acelor pagini introductive se lega de gravurile care urmau și dădea un înțeles stâncii singuratice, înălțate în mijlocul unei mări de valuri și de spumă, bărcii sfărâmate și aruncate pe o coastă pustie, lunii reci și înfiorătoare care, strălucind printre perdelele de nori, lumina o corabie ce tocmai se scufunda.
Nu pot spune ce simțământ bântuia cimitirul cu totul singuratic, cu piatra lui de mormânt pe care se deslușea o inscripție, cu poarta, cei doi copaci, orizontul jos, încins de un zid dărăpănat, și cu secera lunii abia răsărite, care vestea ceasul înserării.
Cele două corăbii încremenite pe marea fără vânt mi se păreau fantome marine.
Pe diavolul care-i țintuia tâlharului bocceaua în spinare îl treceam repede: era o arătare de groază.
La fel și făptura aceea neagră, cu coarne, cocoțată deoparte pe o stâncă, cercetând cu privirea o mulțime îndepărtată, strânsă în jurul unei spânzurători.
Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înțelegerea mea nedezvoltată și pentru sentimentele mele nedesăvârșite, dar totdeauna deosebit de interesantă; interesantă ca și acele povești pe care ni le spunea uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă și când, după ce aducea masa de călcat lângă vatra din odaia copiilor, ne dădea voie să ne așezăm în jurul ei. Atunci, în vreme ce călca dantelele doamnei Reed și încrețea marginile scufiei ei de noapte, ne hrănea curiozitatea înflăcărată cu întâmplări de dragoste și aventuri din vechi povești cu zâne și din alte balade sau, așa cum am descoperit mai târziu, din Pamela și din Henric, conte de Moreland.
Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puțin în felul meu; nu mă temeam decât de o întrerupere. Și ea nu întârzie să vină. Ușa sufrageriei se deschise.
— Bau! Cucoana Bosumflată! strigă glasul lui John Reed; apoi tăcu, fiindcă odaia părea goală.
— Unde naiba o fi? urmă el. Lizzy! Georgy! (își striga surorile) Joan nu e aici: spuneți-i mamei că a fugit afară, în ploaie, lighioana!
„Bine am făcut că am tras draperia”, mă gândii eu, și doream din tot sufletul să nu mi se descopere ascunzătoarea. John n-ar fi descoperit-o singur niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza băgă capul pe ușă și spuse numaidecât:
— E în pervazul ferestrei, fără îndoială, Jack.
Ieșii îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă afară de pomenitul Jack.
— Ce vrei? întrebai eu, cu o sfială stângace.
— Spune: „Ce doriți, domnule Reed?”, mi se răspunse. Vreau să vii încoace.
Apoi, așezându-se într-un jilț, îmi făcu semn să mă apropii și să stau în picioare în fața lui.
John Reed era un școlar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de spătos și îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită și nesănătoasă, trăsăturile grosolane, fața largă, mădularele greoaie, iar mâinile și picioarele mari. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, suferea de bilă și avea ochii tulburi și urduroși și obrajii buhăiți. Ar fi trebuit să fie atunci la școală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două, „din cauza sănătății sale delicate”. Domnul Miles, directorul școlii, spunea că ar fi pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puține prăjituri și dulciuri de-acasă; dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre și-i surâdea mai mult ideea rafinată că fața gălbejită a lui John se datora prea marii lui sârguințe și, poate, dorului de casă.
John nu-și prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea suferi. Mă chinuia și mă pedepsea nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el și fiecare fărâmă de carne de pe oasele mele se strângea când se apropia. Erau clipe când groaza pe care mi-o insufla mă buimăcea; pentru că atunci când mă amenința sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Servitorii s-ar fi temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna Reed era, în această privință, oarbă și surdă. Ea nu-l vedea niciodată lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când făcea și una, și alta chiar de față cu dânsa, însă mai adesea în spatele ei.
Obișnuită să fiu supusă față de John, mă apropiai de jilțul lui. Vreo trei minute își scoase limba la mine, cât putea de mult fără să și-o smulgă din rădăcină. Îmi dădeam seama că în curând avea să mă lovească și, așteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea la înfățișarea dezgustătoare și urâtă a celui care avea să mă lovească. Mă întreb dacă mi-a citit gândul pe față, căci deodată, fără un cuvânt, mă lovi pe neașteptate și cu putere. Mă clătinai și, regăsindu-mi echilibrul, mă dădui înapoi un pas sau doi de lângă jilțul lui.
— Asta-i pentru nerușinarea cu care i-ai răspuns mamei adineauri, spuse el, apoi fiindcă te-ai ascuns hoțește în dosul draperiei și la urmă pentru privirea pe care mi-ai aruncat-o acum două minute, guzganule!
Obișnuită cu ocările lui John Reed, nu-mi trecea niciodată prin gând să-i răspund; grija mea era cum să îndur lovitura ce avea să urmeze negreșit ocărilor.
— Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.
— Citeam.
— Arată cartea.
Mă întorsei la fereastră și o adusei de acolo.
— N-ai ce căuta la cărțile noastre; mama spune că trăiești din mila noastră, n-ai bani, fiindcă tatăl tău nu ți-a lăsat nimic; ar trebui să cerșești, nu să trăiești aici cu copii de gentilomi ca noi, să mănânci aceeași mâncare ca și noi și să porți haine pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăț eu minte să-mi răscolești rafturile cu cărți, fiindcă sunt ale mele, ale mele, da; toată casa-i a mea sau o să fie peste câțiva ani. Du-te și stai lângă ușă, departe de oglindă și de ferestre.
Mă dusei, fără să înțeleg la început ce gând avea; dar când îl văzui ridicând cartea, ținând-o în cumpănă și pregătindu-se s-o arunce, mă ferii instinctiv, scoțând un țipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în aer, mă lovi și eu căzui, izbindu-mi capul de ușă și făcându-mi o tăietură. Tăietura sângera; mă durea cumplit; spaima mea trecuse de orice culme, făcând loc altor sentimente.
— Băiat rău și crud ce ești! îi spusei eu. Ești ca un ucigaș, ești ca un vătaf de sclavi, ești ca împărații romani!
Citisem Istoria Romei de Goldsmith și-mi făcusem o anumită părere despre Neron, Caligula și ceilalți. Făcusem în tăcere și asemănări, pe care nu mă gândisem niciodată să le rostesc cu glas tare.
— Cum? Cum? strigă el. Mie mi-a spus ea asta? Ați auzit-o, Eliza și Georgiana? Nu-i spun eu mamei? Dar mai întâi…
Se năpusti orbește asupra mea și-l simții cum mă înșfacă de păr și de umăr: avea însă de-a face cu o ființă ajunsă la disperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaș. Simțeam câteva picături de sânge prelingându-mi-se din cap pe gât și simțeam o durere ascuțită; aceste senzații erau deocamdată mai puternice decât frica, și-l primii ca o turbată. Nu prea știu ce făceam cu mâinile, dar el mă striga „Guzganule! Guzganule!” și urla cât îl ținea gura. Ajutorul îi sosi curând: Eliza și Georgiana alergaseră s-o cheme pe doamna Reed, care se dusese sus; ea intră acum, urmată de Bessie și de camerista ei, Abbot. Fuserăm despărțiți și auzii cuvintele:
— Doamne, Doamne! Ce furie, să sară așa la domnul John!
— A mai văzut vreodată cineva atâta patimă?
Apoi doamna Reed adăugă:
— Luați-o de aici, duceți-o în odaia roșie și încuiați-o acolo.
Patru mâini mă apucară numaidecât și fui dusă sus.