În ziua care urmă acestei nopți fără somn, doream și mă temeam totodată să-l văd pe domnul Rochester: voiam să-i aud iar glasul, dar mă temeam să-i întâlnesc privirea. În prima parte a dimineții mă așteptam să vină dintr-o clipă într-alta; nu obișnuia să intre des în sala de clasă, dar uneori trecea pe acolo câteva minute, și aveam impresia că în ziua aceea avea să vină negreșit.
Dar dimineața trecu întocmai ca de obicei: nimic nu întrerupse cursul liniștit al lecțiilor Adèlei; doar, la scurtă vreme după micul dejun, auzii oarecare zarvă în preajma odăii domnului Rochester: glasul doamnei Fairfax, al lui Leah și al bucătăresei — adică al nevestei lui John — și chiar glasul aspru al lui John însuși. Se auzeau exclamații: „Ce mila Domnului că stăpânul n-a ars în pat!”, „E totdeauna primejdios să ții lumânarea aprinsă noaptea”, „Ce noroc de la Dumnezeu că a avut prezența de spirit să se gândească la cana cu apă!”, „Mă mir că n-a trezit pe nimeni!”, „Numai să nu fi răcit dormind pe canapeaua din bibliotecă!” etc.
După multă tăifăsuială urmă un zgomot de frecat și de pus lucrurile în rânduială; și când trecui pe lângă odaie, coborând la prânz, văzui prin ușa deschisă că totul fusese adus iar într-o ordine desăvârșită; numai patul fusese despuiat de draperii. Leah stătea în picioare pe pervazul ferestrei și ștergea geamurile afumate. Voiam să-i vorbesc, căci doream să aflu ce explicație se dăduse întâmplării; dar, apropiindu-mă, văzui în odaie o a doua persoană: o femeie care ședea pe un scaun lângă pat și cosea inele la niște draperii noi. Femeia aceea nu era alta decât Grace Poole.
Ședea acolo, serioasă și tăcută ca de obicei, în rochia ei cafenie de stofă, cu șorțul în carouri, basmaua albă de gât și boneta. Era atentă la lucrul ei, în care părea cufundată cu toate gândurile: pe fruntea ei aspră și pe trăsăturile ei de rând nu se vedea nimic din paloarea sau deznădejdea pe care te-ai fi așteptat să le vezi întipărite pe chipul unei femei care încercase să ucidă și pe care victima ei o urmărise noaptea trecută până în vizuina ei și (cum credeam eu) o învinuise de crima pe care voise s-o săvârșească. Eram uimită, buimăcită. Ridică ochii pe când mă uitam încă la ea: nicio tresărire, nicio roșeață sau paloare nu-i trăda emoția, conștiința vinei sau teama de a fi descoperită. Spuse „Bună dimineața, domnișoară”, în felul ei obișnuit, scurt și flegmatic; și, luând alt inel și altă bucată de panglică, își văzu mai departe de cusut.
„Am s-o pun la încercare”, mă gândii: „o asemenea neclintire de nepătruns întrece orice închipuire.”
— Bună dimineața, Grace, spusei. S-a întâmplat ceva aici? Mi s-a părut adineauri că-i aud pe servitori vorbind toți laolaltă.
— Numai că stăpânul a citit noaptea trecută în pat; a adormit cu lumânarea aprinsă și au luat foc draperiile; dar, din fericire, s-a trezit înainte să se aprindă așternutul sau lemnăria și a izbutit să stingă flăcările cu apa din cană.
— Ciudată întâmplare! spusei încet; apoi, privind-o țintă: Domnul Rochester n-a trezit pe nimeni? Nu l-a auzit nimeni mișcându-se?
Ridică iar ochii spre mine, și de data asta în expresia lor era ceva ca o conștiință a vinei. Păru să mă cerceteze cu băgare de seamă; apoi răspunse:
— Servitorii dorm atât de departe, știți, domnișoară, că n-aveau cum să audă. Odaia doamnei Fairfax și a dumneavoastră sunt cele mai apropiate de a stăpânului; dar doamna Fairfax a spus că n-a auzit nimic: când oamenii îmbătrânesc, au adesea somnul greu.
Se opri, apoi adăugă, cu un fel de nepăsare prefăcută, dar totuși pe un ton apăsat și plin de înțeles:
— Dar dumneavoastră sunteți tânără, domnișoară; și aș zice că aveți somnul ușor: poate ați auzit vreun zgomot?
— Am auzit, spusei, coborând glasul, ca să nu mă audă Leah, care tot mai lustruia geamurile; și la început am crezut că e Pilot: dar Pilot nu poate râde; și sunt sigură că am auzit un râs, și încă un râs ciudat.
Luă o nouă ață, o trecu cu grijă prin ceară, o vârî în ac cu mână sigură și apoi spuse, cu cel mai desăvârșit calm:
— Nu prea cred, domnișoară, că stăpânul s-ar fi apucat să râdă când era într-o asemenea primejdie: trebuie să fi visat.
— N-am visat, spusei cu oarecare aprindere, căci calmul ei nerușinat mă scotea din fire.
Se uită iar la mine, cu aceeași privire iscoditoare și conștientă.
— I-ați spus stăpânului că ați auzit un râs? întrebă ea.
— N-am avut prilejul să-i vorbesc în dimineața asta.
— Nu v-a trecut prin minte să deschideți ușa și să vă uitați în galerie? mai întrebă ea.
Părea că mă ia la întrebări, încercând să scoată de la mine lămuriri fără să bag de seamă. Îmi trecu prin minte că, dacă ar fi descoperit că-i știam sau îi bănuiam vina, mi-ar fi jucat și mie vreuna din festele ei răutăcioase; socotii că e mai bine să fiu cu băgare de seamă.
— Dimpotrivă, spusei, am tras zăvorul.
— Așadar nu obișnuiți să trageți zăvorul în fiecare seară înainte să vă culcați?
„Diavol de femeie! Vrea să-mi afle obiceiurile, ca să-și facă planurile după ele!” Indignarea birui iar prudența; răspunsei tăios:
— Până acum am uitat adesea să pun zăvorul: nu credeam că e nevoie. Nu știam că la Thornfield Hall ar fi de temut vreo primejdie sau vreo neplăcere: dar de acum înainte (și apăsai anume pe cuvinte) voi avea mare grijă să închid totul bine înainte să mă încumet să mă culc.
— Înțelept lucru veți face, fu răspunsul ei; ținutul ăsta e cât se poate de liniștit, n-am auzit niciodată să fi încercat hoții să intre în conac de când e casă; deși în dulapul cu argintărie sunt tacâmuri și vase de argint de sute de lire, cum se știe. Și, vedeți, pentru o casă atât de mare, sunt foarte puțini servitori, pentru că stăpânul n-a locuit niciodată mult aici; iar când vine, fiind holtei, n-are nevoie de multă slujire: dar eu cred totdeauna că e mai bine să greșești de partea prudenței; o ușă se închide repede, și e bine să ai un zăvor tras între tine și orice rău care ar umbla pe aici. Mulți oameni, domnișoară, vor să lase totul în seama Proniei; dar eu zic că Pronia nu se lipsește de mijloace, deși adesea le binecuvântează când sunt folosite cu chibzuință.
Și aici își încheie cuvântarea: lungă pentru ea, și rostită cu cuviința smerită a unei quakere.
Stăteam încă înmărmurită în fața a ceea ce mi se părea o stăpânire de sine miraculoasă și o fățărnicie cu totul de nepătruns, când intră bucătăreasa.
— Doamnă Poole, spuse ea, adresându-se lui Grace, masa servitorilor e aproape gata: cobori?
— Nu; pune-mi doar halba de bere neagră și bucata de budincă pe o tavă, și le duc eu sus.
— Vrei și ceva carne?
— Doar o îmbucătură, și puțină brânză, atâta tot.
— Și sagoul?
— Las-o baltă deocamdată: cobor eu înainte de ora ceaiului: îl fac singură.
Bucătăreasa se întoarse apoi spre mine și-mi spuse că mă aștepta doamna Fairfax: așa că plecai.
La prânz abia auzii ce-mi povestea doamna Fairfax despre focul de la draperii, atât de ocupată eram să-mi frământ mintea cu firea enigmatică a lui Grace Poole și, mai mult încă, să cântăresc problema poziției ei la Thornfield și să mă întreb de ce nu fusese dată pe mâna justiției în dimineața aceea sau, cel puțin, alungată din slujba stăpânului ei. Noaptea trecută el aproape că-și mărturisise convingerea că era vinovată: ce pricină tainică îl oprea s-o acuze? De ce-mi ceruse și mie să păstrez taina? Era ciudat: un gentleman îndrăzneț, răzbunător și trufaș părea să fie, într-un fel, în puterea uneia dintre cele mai de jos slugi ale lui; atât de mult în puterea ei, încât, chiar când ea ridica mâna asupra vieții lui, el nu îndrăznea s-o învinuiască pe față de încercare, cu atât mai puțin s-o pedepsească.
Dacă Grace ar fi fost tânără și frumoasă, aș fi fost ispitită să cred că pe domnul Rochester îl îndemnau în favoarea ei simțăminte mai duioase decât prudența sau teama; dar, urâtă și trupeșă de matroană cum era, gândul nu putea fi primit. „Și totuși”, chibzuii, „a fost și ea tânără cândva; tinerețea ei trebuie să fi fost cam pe vremea tinereții stăpânului: doamna Fairfax mi-a spus odată că locuiește aici de mulți ani. Nu cred să fi fost vreodată drăguță; dar, din câte știu eu, poate are o originalitate și o tărie de caracter care să țină locul lipsei de farmec trupesc. Domnului Rochester îi plac oamenii hotărâți și excentrici: iar Grace e cel puțin excentrică. Și dacă un capriciu de altădată (o toană foarte cu putință la o fire atât de iute și de încăpățânată ca a lui) l-a dat în puterea ei, iar ea are acum asupra faptelor lui o înrâurire tainică, urmare a propriei lui nechibzuințe, de care nu se poate scutura și pe care nu îndrăznește s-o nesocotească?” Dar, ajunsă la acest punct al presupunerilor, făptura pătrată și turtită a doamnei Poole și fața ei urâtă, uscată, ba chiar grosolană îmi apărură atât de limpede înaintea ochilor minții, încât mă gândii: „Nu; cu neputință! presupunerea mea nu poate fi adevărată. Totuși”, îmi șopti glasul tainic care ne vorbește în propria noastră inimă, „nici tu nu ești frumoasă, și poate că domnului Rochester îi placi: oricum, ai simțit adesea că așa ar fi; și noaptea trecută… adu-ți aminte de cuvintele lui; adu-ți aminte de privirea lui; adu-ți aminte de glasul lui!”
Îmi aminteam bine totul: vorbele, privirea și tonul păreau în clipa aceea înviate cu putere. Eram acum în sala de clasă; Adèle desena; mă aplecai peste ea și-i îndreptai creionul. Ea ridică ochii cu un fel de tresărire.
— Qu'avez-vous, mademoiselle? spuse ea. Vos doigts tremblent comme la feuille, et vos joues sont rouges: mais, rouges comme des cerises!
— Mi-e cald, Adèle, de cât am stat aplecată!
Ea desena mai departe; eu mă gândeam mai departe.
Mă grăbii să-mi alung din minte gândul odios pe care-l născocisem despre Grace Poole: îmi era scârbă de el. Mă asemuii cu ea și văzui că eram deosebite. Bessie Leaven îmi spusese că eram o adevărată doamnă; și spusese adevărul: eram o doamnă. Și acum arătam mult mai bine decât atunci când mă văzuse Bessie: aveam mai multă culoare și eram mai plină, aveam mai multă viață, mai multă vioiciune, pentru că aveam speranțe mai luminoase și bucurii mai vii.
„Se apropie seara”, îmi spusei, uitându-mă spre fereastră. „Azi n-am auzit deloc în casă glasul sau pasul domnului Rochester; dar negreșit îl voi vedea înainte de noapte: dimineață mă temeam de întâlnire; acum o doresc, pentru că așteptarea a fost înșelată atâta vreme, încât a ajuns nerăbdătoare.”
Când se întunecă de-a binelea și Adèle mă lăsă ca să se ducă să se joace cu Sophie în odaia copiilor, o dorii cu cea mai mare înfocare. Ascultam să aud clopoțelul sunând jos; ascultam s-o aud pe Leah urcând cu vreun mesaj; mi se părea uneori că aud chiar pasul domnului Rochester și mă întorceam spre ușă, așteptând să se deschidă și să-l lase să intre. Ușa rămânea închisă; pe fereastră intra doar întunericul. Totuși nu era târziu: adesea trimitea după mine la șapte și la opt, și nu era decât șase. Doar nu aveam să fiu cu totul dezamăgită tocmai în seara asta, când aveam atâtea să-i spun! Voiam să aduc iar vorba despre Grace Poole și să aud ce-mi va răspunde; voiam să-l întreb deschis dacă credea într-adevăr că ea făcuse cumplita încercare de noaptea trecută și, dacă da, de ce-i ținea ticăloșia ascunsă. Puțin îmi păsa dacă îl va supăra curiozitatea mea; cunoșteam plăcerea de a-l necăji și de a-l îmblânzi pe rând; era una dintre plăcerile mele cele mai mari, și un instinct sigur mă oprea totdeauna să merg prea departe; dincolo de marginea provocării nu mă încumetam niciodată; dar chiar pe buza ei îmi plăcea mult să-mi încerc iscusința. Păstrând orice mică formă de respect, orice cuviință a poziției mele, puteam totuși să-i țin piept în discuție fără teamă și fără stânjeneală; asta ne convenea și lui, și mie.
În sfârșit, un pas scârțâi pe scară. Se ivi Leah; dar numai ca să-mi spună că ceaiul era gata în odaia doamnei Fairfax. Mă dusei acolo, bucuroasă măcar că coboram; căci asta, îmi închipuiam, mă aducea mai aproape de domnul Rochester.
— Trebuie să-ți fie poftă de un ceai, spuse buna doamnă când venii lângă ea; ai mâncat atât de puțin la prânz. Mi-e teamă, urmă ea, că nu ți-e bine azi: arăți îmbujorată și înfierbântată.
— O, foarte bine! Nu m-am simțit niciodată mai bine.
— Atunci trebuie să dovedești asta arătând că ai poftă de mâncare; vrei să umpli ceainicul până isprăvesc andreaua asta?
După ce-și isprăvi lucrul, se ridică să tragă storul, pe care-l lăsase până atunci ridicat, ca să se folosească, presupun, cât mai mult de lumina zilei, deși amurgul se prefăcea acum repede într-un întuneric deplin.
— E senin în noaptea asta, spuse ea, uitându-se prin geamuri, deși nu sunt stele; domnul Rochester a avut, una peste alta, o zi bună pentru călătorie.
— Călătorie! Domnul Rochester a plecat undeva? Nu știam că nu e acasă.
— O, a plecat de îndată ce și-a luat micul dejun! S-a dus la Leas, moșia domnului Eshton, la zece mile dincolo de Millcote. Cred că s-a strâns acolo o adevărată societate: Lord Ingram, Sir George Lynn, colonelul Dent și alții.
— Îl așteptați înapoi în seara asta?
— Nu, nici mâine; aș zice că e foarte probabil să rămână o săptămână sau mai mult: când oamenii ăștia distinși, din lumea bună, se adună laolaltă, sunt atât de înconjurați de eleganță și de veselie, atât de bine înzestrați cu tot ce poate să placă și să distreze, încât nu se grăbesc să se despartă. Mai ales domnii sunt căutați la asemenea prilejuri; iar domnul Rochester e atât de talentat și atât de vioi în societate, încât cred că e preferatul tuturor: doamnele țin mult la el, deși n-ai zice că înfățișarea lui e menită să-l recomande deosebit în ochii lor: dar presupun că știința și talentele lui, poate și averea și sângele lui bun, răscumpără orice mic cusur de înfățișare.
— Sunt și doamne la Leas?
— Sunt doamna Eshton și cele trei fiice ale ei, niște domnișoare foarte elegante, într-adevăr; și sunt nobilele domnișoare Blanche și Mary Ingram, femei foarte frumoase, presupun: de fapt, pe Blanche am văzut-o acum șase sau șapte ani, când era o fată de optsprezece ani. A venit aici la un bal și la o petrecere de Crăciun pe care le-a dat domnul Rochester. Să fi văzut sufrageria în ziua aceea: cât de bogat era împodobită, cât de strălucitor luminată! Cred că erau acolo cincizeci de doamne și domni, toți din primele familii ale comitatului; și domnișoara Ingram a fost socotită frumusețea serii.
— Ați văzut-o, ziceți, doamnă Fairfax: cum arăta?
— Da, am văzut-o. Ușile sufrageriei erau larg deschise; și, cum era vremea Crăciunului, servitorilor li se îngăduise să se adune în hol, ca s-o asculte pe câte una dintre doamne cântând din gură și la pian. Domnul Rochester a ținut neapărat să intru și eu, și m-am așezat într-un colț liniștit și i-am privit. N-am văzut niciodată o priveliște mai strălucită: doamnele erau îmbrăcate minunat; cele mai multe dintre ele, cel puțin cele mai multe dintre cele tinere, arătau frumos; dar domnișoara Ingram era fără îndoială regina.
— Și cum arăta?
— Înaltă, cu un bust frumos, cu umerii coborâți, gâtul lung și grațios; tenul măsliniu, oacheș și curat; trăsături nobile; ochii cam ca ai domnului Rochester: mari și negri și strălucitori ca giuvaierurile ei. Și apoi avea un păr atât de frumos, negru ca pana corbului și pieptănat atât de bine: o coroană de cozi groase la spate, iar în față buclele cele mai lungi și mai lucioase pe care le-am văzut vreodată. Era îmbrăcată în alb, numai în alb; o eșarfă de culoarea chihlimbarului îi trecea peste umăr și de-a curmezișul pieptului, legată într-o parte, și cădea în capete lungi, cu ciucuri, până sub genunchi. Purta și în păr o floare de culoarea chihlimbarului, care se potrivea bine cu masa de abanos a buclelor.
— Era foarte admirată, firește?
— Da, într-adevăr: și nu numai pentru frumusețe, ci și pentru talentele ei. Era una dintre doamnele care au cântat: un domn a acompaniat-o la pian. Ea și domnul Rochester au cântat un duet.
— Domnul Rochester? Nu știam că știe să cânte.
— O! are o frumoasă voce de bas și un gust excelent pentru muzică.
— Și domnișoara Ingram: ce fel de voce avea?
— Foarte plină și puternică: cânta încântător; era o plăcere s-o asculți; și pe urmă a cântat la pian. Eu nu mă pricep la muzică, dar domnul Rochester se pricepe; și l-am auzit spunând că interpretarea ei era deosebit de bună.
— Și această doamnă frumoasă și înzestrată nu s-a măritat încă?
— Se pare că nu: îmi închipui că nici ea, nici sora ei n-au averi prea mari. Moșiile bătrânului Lord Ingram erau aproape toate legate prin majorat, și fiul cel mare a moștenit aproape totul.
— Dar mă mir că niciun nobil sau gentleman bogat nu s-a îndrăgostit de ea: domnul Rochester, de pildă. E bogat, nu-i așa?
— O! da. Dar, vezi, e o deosebire de vârstă destul de mare: domnul Rochester are aproape patruzeci de ani; ea n-are decât douăzeci și cinci.
— Ce-i cu asta? Se fac în fiecare zi căsătorii și mai nepotrivite.
— Adevărat: totuși nu prea cred că domnul Rochester s-ar gândi la una ca asta. Dar nu mănânci nimic: de când ai început ceaiul, abia dacă ai gustat ceva.
— Nu: mi-e prea sete ca să mănânc. Îmi mai dați o ceașcă?
Eram gata să aduc iar vorba despre posibilitatea unei căsătorii între domnul Rochester și frumoasa Blanche; dar intră Adèle, și convorbirea o luă pe alt făgaș.
Când rămăsei iar singură, trecui în revistă lămuririle pe care le căpătasem; mă uitai în inima mea, îi cercetai gândurile și simțămintele și mă străduii să le aduc înapoi, cu mână aspră, pe cele care rătăciseră prin pustiul fără margini și fără cărări al închipuirii, în staulul sigur al bunului-simț.
Chemată la bara propriei mele judecăți, după ce Amintirea își dădu mărturia despre speranțele, dorințele, simțămintele pe care le nutrisem de cu o noapte înainte, despre starea sufletească în care mă lăsasem în voie de aproape două săptămâni; după ce Rațiunea se înfățișă și spuse, în felul ei liniștit, o poveste simplă și neprefăcută, arătând cum lepădasem realul și înghițisem cu lăcomie idealul, rostii o sentință în acest înțeles:
Că pe pământ nu suflase niciodată o proastă mai mare decât Jane Eyre; că nicio idioată mai fantastă nu se îndopase vreodată cu minciuni dulci și nu înghițise otravă ca și cum ar fi fost nectar.
„Tu”, îmi spusei, „preferata domnului Rochester? Tu, înzestrată cu puterea de a-i plăcea? Tu, să însemni ceva pentru el, oricât de puțin? Du-te! Nebunia ta mă scârbește. Și te-ai desfătat cu semne întâmplătoare de preferință, semne îndoielnice arătate de un gentleman de neam și un om de lume unei subalterne și unei novice. Cum ai îndrăznit? Biată nătângă păcălită! Nici măcar interesul propriu nu te-a putut face mai înțeleaptă? Ți-ai repetat în dimineața asta scurta scenă de azi-noapte? Acoperă-ți fața și rușinează-te! Ți-a spus ceva de laudă despre ochii tăi, nu-i așa? Cățeluș orb! Deschide-ți pleoapele cârpite și privește-ți blestemata nesăbuință! Nu-i face bine niciunei femei să fie măgulită de cel mai presus de ea, care nu se poate gândi nicidecum s-o ia în căsătorie; și e o nebunie pentru orice femeie să lase să se aprindă în ea o iubire tainică, care, dacă nu e împărtășită și nici știută, trebuie să mistuie viața care o hrănește; iar dacă e descoperită și i se răspunde, trebuie s-o ducă, întocmai ca un ignis fatuus, în pustietăți mlăștinoase din care nu mai e scăpare.
„Ascultă-ți așadar sentința, Jane Eyre: mâine pune oglinda în fața ta și desenează-ți cu creta propriul portret, întocmai, fără să îndulcești niciun cusur; nu lăsa deoparte nicio linie aspră, nu netezi nicio neregularitate neplăcută; scrie dedesubt: «Portretul unei guvernante fără rude, săracă și urâtă».
„Apoi ia o plăcuță netedă de fildeș — ai una pregătită în cutia de desen; ia-ți paleta, amestecă-ți culorile cele mai proaspete, mai fine, mai limpezi; alege-ți cele mai delicate pensule din păr de cămilă; desenează cu grijă chipul cel mai frumos pe care ți-l poți închipui; zugrăvește-l în umbrele cele mai moi și în liniile cele mai dulci, după descrierea pe care ți-a făcut-o doamna Fairfax despre Blanche Ingram; adu-ți aminte de buclele negre ca pana corbului, de ochiul oriental… Ce! te întorci la domnul Rochester ca model! Ordine! Fără smiorcăieli! Fără sentimentalisme! Fără păreri de rău! Nu îngădui decât bun-simț și hotărâre. Adu-ți aminte de trăsăturile maiestuoase și totuși armonioase, de gâtul și bustul grecesc; lasă să se vadă brațul rotund și orbitor și mâna delicată; nu lăsa deoparte nici inelul cu diamant, nici brățara de aur; zugrăvește întocmai îmbrăcămintea, dantela străvezie și atlazul lucios, eșarfa grațioasă și trandafirul de aur; numește-l: «Blanche, o doamnă desăvârșită, de neam ales».
„Ori de câte ori, de acum înainte, ți s-ar întâmpla să-ți închipui că domnul Rochester te prețuiește, scoate aceste două portrete și compară-le: spune-ți: «Domnul Rochester ar putea, probabil, câștiga dragostea acestei doamne nobile, dacă ar vrea să se străduiască pentru ea; e oare cu putință să-și irosească un gând serios cu această plebeiană sărmană și neînsemnată?»”
„Așa voi face”, hotărâi; și, după ce luai această hotărâre, mă liniștii și adormii.
Mă ținui de cuvânt. Un ceas sau două îmi fură de ajuns ca să-mi schițez portretul cu creioane colorate; și în mai puțin de două săptămâni isprăvisem pe fildeș o miniatură a unei Blanche Ingram închipuite. Arăta un chip destul de frumos, și, comparat cu capul adevărat desenat cu creta, contrastul era atât de mare cât și-l putea dori stăpânirea de sine. Trăsei folos din această muncă: îmi ținuse ocupate mintea și mâinile și dăduse putere și statornicie noilor impresii pe care voiam să le întipăresc de neșters în inima mea.
Nu peste multă vreme avui motiv să mă felicit pentru disciplina sănătoasă căreia îmi silisem astfel simțămintele să i se supună. Datorită ei, putui întâmpina întâmplările care urmară cu un calm cuviincios, pe care, dacă m-ar fi găsit nepregătită, probabil că n-aș fi fost în stare să-l păstrez, nici măcar în aparență.