Până aici am povestit în amănunțime întâmplările existenței mele fără însemnătate: primilor zece ani ai vieții mele le-am închinat aproape tot atâtea capitole. Dar aceasta nu se vrea o autobiografie în toată regula: nu sunt datoare să chem în ajutor Memoria decât acolo unde știu că răspunsurile ei vor avea oarecare interes; de aceea trec acum aproape sub tăcere un răstimp de opt ani: e nevoie numai de câteva rânduri ca să nu se rupă firul.
După ce tifosul își împlinise la Lowood menirea pustiitoare, pieri de acolo încetul cu încetul, dar nu înainte ca furia lui și numărul jertfelor să fi atras atenția publicului asupra școlii. Se făcură cercetări asupra obârșiei molimei și, treptat, ieșiră la iveală diferite fapte care stârniră la culme indignarea publicului. Așezarea nesănătoasă a locului, cantitatea și calitatea hranei copiilor, apa sălcie și puturoasă folosită la gătit, îmbrăcămintea și găzduirea jalnică a elevelor, totul fu dat la iveală, iar descoperirea avu un rezultat umilitor pentru domnul Brocklehurst, dar binefăcător pentru așezământ.
Mai mulți oameni bogați și milostivi din comitat dădură sume mari pentru ridicarea unei clădiri mai potrivite, într-un loc mai bun; se făcură regulamente noi; hrana și îmbrăcămintea fură îmbunătățite; administrarea fondurilor școlii fu încredințată unui comitet. Domnul Brocklehurst, care din pricina averii și a legăturilor familiei sale nu putea fi lăsat deoparte, își păstră postul de casier; dar în îndeplinirea îndatoririlor sale fu ajutat de niște domni cu vederi ceva mai largi și cu inimi mai miloase; iar funcția de inspector o împărți cu oameni care știau să îmbine judecata cu strășnicia, confortul cu economia, compasiunea cu cinstea. Astfel îmbunătățită, școala ajunse cu timpul un așezământ cu adevărat folositor și nobil. După această înnoire am mai rămas opt ani între zidurile ei: șase ca elevă și doi ca profesoară; și în amândouă aceste calități pot mărturisi despre valoarea și însemnătatea ei.
În acești opt ani viața mea a fost uniformă, dar nu nefericită, pentru că n-a fost lipsită de activitate. Aveam la îndemână mijloacele unei educații excelente; dragostea pentru unele dintre materii și dorința de a excela în toate, împreună cu marea plăcere de a le face pe plac profesoarelor, mai ales celor pe care le iubeam, mă îmboldeau înainte: mă folosii din plin de avantajele ce mi se ofereau. Cu timpul, ajunsei cea dintâi elevă din clasa întâi; apoi fui învestită cu funcția de profesoară, pe care o îndeplinii cu râvnă timp de doi ani; dar la capătul acestui răstimp mă schimbai.
Prin toate schimbările, domnișoara Temple rămăsese până atunci directoarea școlii: învățăturii ei îi datoram cea mai bună parte din cunoștințele mele; prietenia și tovărășia ei îmi fuseseră o necontenită mângâiere; îmi ținuse loc de mamă, de guvernantă și, în ultima vreme, de tovarășă. Pe atunci se mărită, plecă împreună cu soțul ei (un preot, un om minunat, aproape vrednic de o asemenea soție) într-un comitat îndepărtat și, prin urmare, o pierdui.
Din ziua plecării ei n-am mai fost aceeași: odată cu ea se dusese orice simțământ statornic, orice legătură care făcuse din Lowood, într-o oarecare măsură, un cămin pentru mine. Deprinsesem de la ea câte ceva din firea ei și multe din obiceiurile ei: gânduri mai armonioase și ceea ce păreau a fi simțăminte mai bine stăpânite se așezaseră în mintea mea. Mă supusesem datoriei și ordinii; eram liniștită; credeam că sunt mulțumită: în ochii celorlalți, și de obicei chiar și într-ai mei, păream o fire disciplinată și domolită.
Dar soarta, în persoana reverendului Nasmyth, se așezase între mine și domnișoara Temple: o văzui, îmbrăcată de călătorie, urcându-se într-o trăsură de poștă, puțin după cununie; urmării cu privirea trăsura care urca dealul până ce pieri dincolo de creastă; apoi mă întorsei în odaia mea și acolo petrecui singură cea mai mare parte a după-amiezii libere date în cinstea evenimentului.
Aproape tot timpul mă plimbai prin odaie. Îmi închipuiam că nu fac decât să-mi plâng pierderea și să mă gândesc cum s-o îndrept; dar când cugetările mele ajunseră la capăt și, ridicându-mi ochii, văzui că după-amiaza trecuse și că seara era înaintată, îmi mijea în minte o altă descoperire: că în acest răstimp trecusem printr-o prefacere; că mintea mea se lepădase de tot ce împrumutase de la domnișoara Temple, sau mai curând că ea luase cu sine atmosfera senină pe care o respirasem în preajma ei, și că acum eram lăsată în elementul meu firesc și începeam să simt zvâcnind vechile porniri. Nu mi se părea că mi s-a luat un sprijin, ci mai curând că-mi pierise un îndemn: nu puterea de a fi liniștită îmi lipsea, ci nu mai exista temeiul liniștii. Câțiva ani lumea mea fusese Lowoodul: experiența mea se mărginise la regulile și rânduielile lui; acum îmi aminteam că lumea adevărată e largă și că un câmp variat de speranțe și temeri, de simțăminte și emoții îi așteaptă pe cei care au curajul să pornească în largul ei și să caute adevărata cunoaștere a vieții în mijlocul primejdiilor.
Mă dusei la fereastră, o deschisei și privii afară. Acolo erau cele două aripi ale clădirii; acolo era grădina; acolo erau marginile Lowoodului; acolo, zarea de dealuri. Ochii mei trecură peste toate celelalte lucruri și se opriră pe cele mai depărtate, piscurile albastre: peste ele doream să trec; tot ce se afla în hotarul lor de stânci și de landă mi se părea loc de închisoare, margine de surghiun. Urmării șoseaua albă care șerpuia pe la poalele unui munte și pierea într-o trecătoare dintre doi munți; cât aș fi dorit s-o urmez mai departe! Îmi amintii vremea când străbătusem chiar această șosea cu diligența; îmi amintii cum coborâsem dealul acela în amurg; mi se părea că trecuse un veac de când venisem întâia oară la Lowood, și de atunci nu-l mai părăsisem niciodată. Toate vacanțele mi le petrecusem la școală; doamna Reed nu trimisese niciodată după mine să mă aducă la Gateshead; nici ea, nici altcineva din familie nu venise vreodată să mă vadă. Nu avusesem nicio legătură, nici prin scrisori, nici prin vreun sol, cu lumea din afară: regulile școlii, îndatoririle școlii, obiceiurile și ideile școlii, și glasurile, și chipurile, și frazele, și costumele, și preferințele, și antipatiile: atâta știam despre viață. Și acum simțeam că nu era de ajuns; într-o singură după-amiază mă săturai de rutina a opt ani. Doream libertatea; după libertate tânjeam; pentru libertate înălțai o rugăciune; dar ea păru risipită de vântul care sufla încet atunci. O lăsai și urzii o rugăminte mai umilă: o schimbare, un imbold; dar și cererea aceasta păru măturată în gol. „Atunci”, strigai pe jumătate deznădăjduită, „dă-mi măcar o slujbă nouă!”
În clipa aceea, clopotul care anunța ora cinei mă chemă jos.
Nu fui liberă să reiau lanțul întrerupt al cugetărilor mele decât la ora culcării; și chiar atunci, o profesoară care dormea cu mine în odaie mă ținu departe de subiectul la care doream să mă întorc, printr-un lung șuvoi de pălăvrăgeală. Cât doream să-i închidă somnul gura! Mi se părea că, dacă m-aș putea întoarce la gândul care-mi venise în minte cel din urmă, pe când stăteam la fereastră, mi s-ar ivi o idee iscusită care să mă scoată din încurcătură.
Domnișoara Gryce sforăi în sfârșit. Era o femeie greoaie din Țara Galilor și până atunci nu văzusem în obișnuitele ei arii nazale decât ceva supărător; în seara aceea însă întâmpinai cu mulțumire primele note adânci; scăpasem de orice întrerupere; gândul meu pe jumătate șters învie îndată.
„O slujbă nouă! E ceva în asta”, îmi spusei (în gând, bineînțeles; nu vorbeam cu glas tare). „Știu că e, fiindcă nu sună prea dulce; nu e ca vorbele Libertate, Emoție, Plăcere: sunete încântătoare, ce-i drept, dar pentru mine nimic mai mult decât sunete, și atât de goale și de trecătoare, încât e curată pierdere de vreme să le asculți. Dar Slujba! Asta trebuie să fie un lucru adevărat. Oricine poate sluji: eu am slujit aici opt ani; acum tot ce vreau e să slujesc în altă parte. Nu pot oare să-mi împlinesc măcar atâta voie? Nu e lucru cu putință? Ba da, ba da; scopul nu e atât de greu; numai de-aș avea o minte destul de ageră ca să scormonească mijloacele de a-l atinge.”
Mă ridicai în capul oaselor ca să trezesc mintea cu pricina: noaptea era rece; îmi acoperii umerii cu un șal și apoi mă apucai din nou să gândesc din toate puterile.
„Ce vreau? Un loc nou, într-o casă nouă, printre chipuri noi, în împrejurări noi: asta vreau, fiindcă n-are niciun rost să vreau ceva mai bun. Cum fac oamenii ca să-și găsească un loc nou? Se adresează prietenilor, pesemne; eu n-am prieteni. Sunt mulți alții care n-au prieteni, care trebuie să-și caute singuri de lucru și să se ajute singuri; și ce mijloc au ei?”
N-aș fi putut spune: nimic nu-mi răspundea; atunci îi poruncii minții mele să găsească un răspuns, și repede. Ea lucră, și lucră tot mai iute; îmi simțeam pulsul zvâcnind în cap și în tâmple; dar timp de aproape un ceas lucră în haos și din strădaniile ei nu ieși nimic. Înfierbântată de truda zadarnică, mă sculai și făcui un ocol prin odaie; dădui perdeaua la o parte, mă uitai la o stea sau două, mă înfiorai de frig și mă strecurai din nou în pat.
În lipsa mea, o zână bună lăsase de bună seamă pe pernă ideea de care aveam nevoie; căci, de îndată ce mă culcai, îmi veni în minte liniștit și firesc: „Cei care caută un loc dau anunț; trebuie să dai un anunț în gazeta «——shire Herald».”
„Cum? Nu știu nimic despre anunțuri.”
Acum răspunsurile veneau lin și prompt:
„Pui anunțul și banii pentru el într-un plic adresat redactorului gazetei «Herald»; îl pui la poștă la Lowton cu cel dintâi prilej; răspunsurile trebuie trimise pe numele J.E., post-restant, la poșta de acolo; te poți duce să întrebi dacă a venit vreunul cam la o săptămână după ce ai trimis scrisoarea și să faci cum crezi de cuviință.”
Trecui de două, de trei ori prin minte acest plan; apoi îl mistuii bine; îl aveam limpede, într-o formă practică; mă simții mulțumită și adormii.
Mă sculai în revărsatul zorilor: înainte de a suna clopotul care trezea școala, anunțul meu era scris, pus în plic și cu adresa scrisă; iată ce cuprindea:
„O tânără domnișoară cu experiență în învățământ” (nu fusesem oare doi ani profesoară?) „dorește să găsească un loc într-o familie particulară, cu copii sub paisprezece ani” (mă gândeam că, având de-abia optsprezece ani, nu se cădea să iau sub îndrumarea mea eleve mai apropiate de vârsta mea). „Poate preda materiile obișnuite ale unei bune educații englezești, împreună cu franceza, desenul și muzica” (pe vremea aceea, cititorule, această listă de talente, astăzi atât de strâmtă, ar fi fost socotită destul de cuprinzătoare). „Adresa: J.E., post-restant, Lowton, ——shire.”
Hârtia aceasta rămase toată ziua încuiată în sertarul meu: după ceai, îi cerui voie noii directoare să mă duc la Lowton ca să fac câteva mici comisioane pentru mine și pentru una-două dintre colegele mele profesoare; voia îmi fu dată îndată; plecai. Era un drum de două mile, iar seara era ploioasă, dar zilele erau încă lungi; intrai în vreo două prăvălii, strecurai scrisoarea la poștă și mă întorsei pe o ploaie cu găleata, cu hainele șiroind de apă, dar cu inima ușurată.
Săptămâna care urmă mi se păru lungă; se sfârși totuși, ca toate lucrurile de sub lună, și din nou, spre sfârșitul unei zile frumoase de toamnă, mă aflai pe jos pe drumul spre Lowton. Era, fie zis în treacăt, un drum pitoresc, care mergea de-a lungul pârâului și prin cele mai dulci cotituri ale văii; dar în ziua aceea mă gândeam mai mult la scrisorile care mă așteptau sau nu în orășelul spre care mă îndreptam decât la farmecul pajiștilor și al apei.
Pretextul acelui drum era să mi se ia măsura pentru o pereche de ghete; așa că mai întâi mă ocupai de asta și, după ce isprăvii, trecui strădița curată și liniștită de la cizmărie la oficiul poștal: îl ținea o bătrână care purta pe nas ochelari cu rame de corn și pe mâini mitene negre.
— Sunt scrisori pentru J.E.? întrebai.
Mă cercetă pe deasupra ochelarilor, apoi deschise un sertar și scotoci prin el multă vreme, atât de multă, încât nădejdile mele începură să se clatine. În cele din urmă, după ce ținu o scrisoare în fața ochelarilor aproape cinci minute, mi-o întinse peste tejghea, însoțindu-și gestul cu încă o privire iscoditoare și neîncrezătoare: era pentru J.E.
— Numai una e? întrebai.
— Alta nu mai e, îmi răspunse ea.
Pusei scrisoarea în buzunar și o luai spre casă: n-o puteam deschide atunci; regulamentul mă obliga să fiu înapoi la opt, și era deja șapte și jumătate.
La întoarcere mă așteptau diferite îndatoriri: trebuia să stau cu fetele în ora lor de studiu; apoi era rândul meu să citesc rugăciunile și să le văd culcate; după aceea luai cina cu celelalte profesoare. Chiar și când ne retraserăm în sfârșit pentru noapte, nelipsita domnișoară Gryce îmi era tot tovarășă: nu mai aveam decât un capăt scurt de lumânare în sfeșnic și mă temeam să nu vorbească până se va mistui de tot; din fericire însă, cina îmbelșugată pe care o mâncase avu un efect adormitor: sforăia înainte să fi isprăvit eu de dezbrăcat. Mai rămăsese un deget de lumânare: scosei atunci scrisoarea; pecetea purta inițiala F.; o rupsei; cuprinsul era scurt.
„Dacă J.E., care a dat un anunț în «——shire Herald» de joia trecută, are cunoștințele arătate și dacă e în măsură să dea recomandări mulțumitoare asupra caracterului și priceperii sale, i se poate oferi un loc unde nu e decât o singură elevă, o fetiță sub zece ani, iar salariul e de treizeci de lire pe an. J.E. e rugată să trimită recomandările, numele, adresa și toate amănuntele pe adresa:
Doamna Fairfax, Thornfield, lângă Millcote, ——shire.”
Cercetai multă vreme scrisoarea: scrisul era de modă veche și cam nesigur, ca al unei doamne în vârstă. Lucrul acesta mă liniști: mă bântuise în taină teama că, lucrând astfel pe cont propriu și după capul meu, mă puteam pomeni în vreo încurcătură; și mai presus de orice, doream ca rezultatul strădaniilor mele să fie respectabil, cuviincios, en règle. Simțeam acum că o doamnă în vârstă nu era un ingredient rău în treaba pe care o aveam în mână. Doamna Fairfax! O vedeam într-o rochie neagră și cu bonetă de văduvă; rece, poate, dar nu nepoliticoasă: un model de respectabilitate englezească vârstnică. Thornfield! Fără îndoială, numele casei ei: un loc curat și bine rânduit, eram sigură, deși nu izbuteam să-mi închipui cum arăta. Millcote, ——shire: îmi împrospătai amintirile despre harta Angliei; da, le vedeam, și comitatul, și orașul. ——shire era cu șaptezeci de mile mai aproape de Londra decât comitatul îndepărtat în care locuiam acum: asta era o recomandare pentru mine. Doream să mă duc acolo unde erau viață și mișcare: Millcote era un mare oraș cu fabrici, pe malurile râului A——, fără îndoială un loc destul de plin de forfotă: cu atât mai bine; ar fi cel puțin o schimbare deplină. Nu că închipuirea mea ar fi fost prea fermecată de gândul coșurilor înalte și al norilor de fum; dar, îmi spuneam, „Thornfield va fi, probabil, la o bună depărtare de oraș”.
În clipa aceea, mucul lumânării se prăbuși în sfeșnic și flacăra se stinse.
A doua zi trebuiau făcuți pași noi; planurile mele nu mai puteau rămâne închise în pieptul meu; trebuia să le împărtășesc, ca să izbândească. După ce cerui și obținui o întrevedere cu directoarea în recreația de la amiază, îi spusei că aveam perspectiva unui loc nou, unde salariul ar fi de două ori mai mare decât cel pe care-l primeam acum (căci la Lowood nu primeam decât cincisprezece lire pe an), și o rugai să-i vorbească în numele meu domnului Brocklehurst sau unora din comitet și să afle dacă mi-ar îngădui să-i dau drept garanți. Ea consimți cu bunăvoință să mijlocească în această privință. A doua zi îi înfățișă domnului Brocklehurst chestiunea, iar el spuse că trebuie să i se scrie doamnei Reed, de vreme ce ea era tutoarea mea firească. I se trimise așadar acestei doamne un bilet, la care ea răspunse că „pot face cum vreau: de mult a renunțat să se mai amestece în treburile mele”. Biletul trecu pe la toți membrii comitetului și, în sfârșit, după o zăbavă care mi se păru nespus de lungă, mi se dădu voie în mod oficial să-mi îmbunătățesc situația, dacă pot; și mi se adăugă asigurarea că, de vreme ce mă purtasem totdeauna bine la Lowood, atât ca profesoară, cât și ca elevă, mi se va da de îndată un certificat de caracter și de destoinicie, semnat de inspectorii așezământului.
Certificatul îl primii, într-adevăr, cam după o lună, trimisei o copie doamnei Fairfax și primii răspunsul acestei doamne: îmi scria că e mulțumită și hotăra ca peste două săptămâni din ziua aceea să-mi iau în primire postul de guvernantă în casa ei.
Mă apucai atunci de pregătiri: cele două săptămâni trecură repede. N-aveam o garderobă prea mare, deși era îndeajuns pentru nevoile mele, iar ultima zi îmi ajunse ca să-mi fac cufărul: același pe care-l adusesem cu mine de la Gateshead, cu opt ani în urmă.
Cufărul fu legat cu frânghie, eticheta bătută în cuie. Peste o jumătate de ceas, căruțașul avea să vină să-l ia ca să-l ducă la Lowton, unde urma să mă duc și eu a doua zi dis-de-dimineață ca să prind diligența. Îmi periasem rochia de călătorie, de stofă neagră, îmi pregătisem pălăria, mănușile și manșonul; scotocisem prin toate sertarele ca să văd că n-am uitat nimic; și acum, nemaiavând altceva de făcut, mă așezai și încercai să mă odihnesc. Nu putui; deși stătusem în picioare toată ziua, nu mă puteam odihni acum nicio clipă; eram prea tulburată. O etapă a vieții mele se încheia în noaptea aceea, alta începea a doua zi: era cu neputință să dorm în răstimpul dintre ele; trebuia să veghez înfrigurată cât timp se săvârșea schimbarea.
— Domnișoară, îmi spuse o servitoare care mă întâlni în antreu, unde rătăceam ca un duh neliniștit, e jos o persoană care vrea să vă vadă.
„Căruțașul, fără îndoială”, mă gândii și coborâi în fugă scările, fără să mai întreb nimic. Treceam pe lângă salonașul din dos, adică odaia profesoarelor, a cărei ușă era întredeschisă, ca să ajung la bucătărie, când cineva ieși în fugă:
— Ea e, sunt sigură! Aș fi cunoscut-o oriunde! strigă persoana care-mi tăiase drumul și mă prinse de mână.
Mă uitai: văzui o femeie îmbrăcată ca o servitoare de casă bună, cu aer de femeie măritată, dar încă tânără; foarte frumoasă, cu părul și ochii negri și cu obrajii plini de viață.
— Ei, cine sunt? mă întrebă ea, cu un glas și un zâmbet pe care le recunoșteam pe jumătate. Cred că nu m-ai uitat chiar de tot, domnișoară Jane?
O clipă după aceea o îmbrățișam și o sărutam cu înflăcărare: „Bessie! Bessie! Bessie!”, atât putui spune; la care ea începu pe jumătate să râdă, pe jumătate să plângă, și intrarăm amândouă în salonaș. Lângă foc stătea un băiețel de trei ani, îmbrăcat în bluză și pantaloni cadrilați.
— E băiețașul meu, îmi spuse Bessie de îndată.
— Atunci te-ai măritat, Bessie?
— Da; de aproape cinci ani, cu Robert Leaven, vizitiul; și pe lângă Bobby, mai am și o fetiță, pe care am botezat-o Jane.
— Și nu mai stai la Gateshead?
— Stau în căsuța portarului: portarul cel bătrân a plecat.
— Ei, și ce mai fac cu toții? Spune-mi totul despre ei, Bessie; dar mai întâi stai jos; și tu, Bobby, vino să stai pe genunchii mei, vrei?
Dar Bobby se furișă mai bine spre maică-sa.
— Nu te-ai făcut prea înaltă, domnișoară Jane, nici prea plinuță, urmă doamna Leaven. Mă gândesc că nu prea te-au ținut bine la școală. Domnișoara Reed e cu un cap mai înaltă decât dumneata, iar domnișoara Georgiana e cât două ca dumneata în lățime.
— Georgiana e frumoasă, nu-i așa, Bessie?
— Foarte. Iarna trecută a fost la Londra cu mama ei și acolo toată lumea a admirat-o, iar un tânăr lord s-a îndrăgostit de ea; dar familia lui era împotriva căsătoriei și… ce crezi? El și domnișoara Georgiana s-au înțeles să fugă; dar au fost descoperiți și opriți. Domnișoara Reed i-a descoperit: cred că o roade invidia; și acum ea și sora ei trăiesc ca pisica și câinele; se ceartă întruna…
— Și John Reed ce face?
— O, nu-i merge chiar așa de bine cum și-ar dori maică-sa. A intrat la colegiu și a fost… trântit, cred că așa se zice; și pe urmă unchii lui au vrut să-l facă avocat și să studieze dreptul; dar e un tânăr atât de destrăbălat, că n-or să facă niciodată mare lucru din el, cred.
— Cum arată?
— E foarte înalt; unii spun că e un tânăr frumos, dar are niște buze atât de groase!
— Și doamna Reed?
— Doamna arată plină și destul de bine la față, dar cred că nu e prea liniștită la suflet: purtarea domnului John n-o mulțumește. Cheltuiește o grămadă de bani.
— Ea te-a trimis aici, Bessie?
— Ba deloc; dar de mult voiam să te văd și când am auzit că a venit o scrisoare de la dumneata și că pleci în altă parte a țării, m-am gândit să pornesc și eu la drum și să te mai văd o dată, înainte să ajungi de tot departe de mine.
— Mă tem că te-am dezamăgit, Bessie, zisei eu râzând.
Băgasem de seamă că privirea lui Bessie, deși arăta afecțiune, nu trăda în niciun fel admirație.
— Nu, domnișoară Jane, nu chiar: ești destul de distinsă; arăți ca o doamnă și asta e tot ce am așteptat vreodată de la dumneata: în copilărie n-ai fost o frumusețe.
Răspunsul sincer al lui Bessie mă făcu să zâmbesc: simțeam că e adevărat, dar mărturisesc că nu-mi era chiar indiferent ce însemna: la optsprezece ani, cei mai mulți vor să placă, iar convingerea că n-au o înfățișare care să le ajute dorința le aduce orice altceva decât mulțumire.
— Pe deasupra, cred că ești isteață, urmă Bessie, ca să mă mângâie. Ce știi să faci? Știi să cânți la pian?
— Puțin.
În odaie era un pian; Bessie se duse și-l deschise, apoi mă rugă să mă așez și să-i cânt ceva: cântai un vals sau două, și ea fu încântată.
— Domnișoarele Reed n-ar putea cânta așa de bine! zise ea triumfătoare. Am spus totdeauna c-o să le întreci la învățătură. Și știi să desenezi?
— Tabloul de deasupra căminului e unul dintre ale mele.
Era un peisaj în acuarelă, pe care i-l dăruisem directoarei drept mulțumire pentru bunăvoința cu care mijlocise pentru mine pe lângă comitet și pe care ea îl pusese în ramă, sub sticlă.
— Ei, dar e frumos, domnișoară Jane! E un tablou tot atât de frumos ca oricare dintre cele pe care le-ar putea picta profesorul de desen al domnișoarei Reed, ca să nu mai vorbim de domnișoare, care nici nu s-ar putea apropia de el. Și ai învățat franceza?
— Da, Bessie, știu s-o citesc și s-o vorbesc.
— Și știi să brodezi pe muselină și pe canava?
— Știu.
— O, ești o adevărată doamnă, domnișoară Jane! Știam că așa o să fie: ai să-ți faci drum, fie că rudele dumitale te bagă în seamă, fie că nu. Era ceva ce voiam să te întreb. Ai auzit vreodată ceva despre rudele tatălui dumitale, familia Eyre?
— Niciodată în viața mea.
— Ei, știi că doamna spunea totdeauna că sunt săraci și cu totul de disprețuit; or fi ei săraci, dar eu cred că sunt tot atât de oameni de neam ca și familia Reed; căci într-o zi, acum aproape șapte ani, un domn Eyre a venit la Gateshead și a vrut să te vadă; doamna i-a spus că ești la școală, la cincizeci de mile depărtare; el a părut tare dezamăgit, căci nu putea zăbovi: pleca într-o călătorie peste mări, într-o țară străină, iar corabia urma să plece din Londra peste o zi-două. Arăta ca un adevărat domn și cred că era fratele tatălui dumitale.
— În ce țară străină pleca, Bessie?
— Într-o insulă la mii de mile de aici, unde se face vin… mi-a spus majordomul…
— Madeira? sugerai eu.
— Da, asta e… chiar ăsta e cuvântul.
— Și a plecat?
— Da; n-a stat decât câteva minute în casă; doamna l-a luat foarte de sus; după aceea i-a zis „negustoraș de nimic”. Robert al meu crede că era negustor de vinuri.
— Se prea poate, răspunsei eu; sau poate funcționar sau agent la un negustor de vinuri.
Bessie și cu mine mai vorbirăm un ceas despre vremurile de demult, și apoi trebui să mă părăsească: o mai văzui câteva minute a doua zi dimineață la Lowton, pe când așteptam diligența. Ne despărțirăm în sfârșit acolo, la ușa hanului „Brocklehurst Arms”: fiecare își urmă drumul; ea porni spre creasta dealului Lowood Fell, ca să prindă trăsura care trebuia s-o ducă înapoi la Gateshead; eu mă urcai în diligența care avea să mă ducă spre îndatoriri noi și spre o viață nouă, în împrejurimile necunoscute ale Millcote-ului.