Primul meu trimestru la Lowood mi se păru un veac, și nu veacul de aur: fu o luptă istovitoare cu greutățile, ca să mă deprind cu reguli noi și cu îndatoriri neobișnuite. Teama de a nu izbuti în privința lor mă chinuia mai rău decât suferințele trupești ale soartei mele, deși nici acestea nu erau puțin lucru.
În ianuarie, februarie și o parte din martie, zăpezile mari și, după ce se topiră, drumurile aproape de nestrăbătut ne împiedicară să ieșim dincolo de zidurile grădinii, afară de duminică, la biserică; dar între aceste hotare trebuia să petrecem în fiecare zi un ceas în aer liber. Îmbrăcămintea noastră nu era îndeajuns ca să ne apere de frigul aspru: n-aveam ghete, zăpada ne intra în pantofi și se topea acolo; mâinile, fără mănuși, ne amorțeau și se umpleau de degerături, ca și picioarele: îmi amintesc bine mâncărimea înnebunitoare pe care o înduram din pricina asta în fiecare seară, când mi se înfierbântau picioarele, și chinul de a-mi vârî dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și înțepenite. Apoi, puținătatea hranei era o adevărată suferință: cu poftele ascuțite ale unor copii în creștere, abia aveam cât ar fi trebuit ca să țină în viață un bolnav firav. Din această lipsă de hrană se năștea un abuz care apăsa greu asupra elevelor mai mici: ori de câte ori aveau prilejul, fetele cele mari, lihnite de foame, le smulgeau celor mici porția, cu vorbe dulci sau cu amenințări. De multe ori am împărțit între două pretendente prețioasa bucățică de pâine neagră care ni se dădea la ceai; și, după ce lăsam uneia a treia jumătate din cana mea de cafea, înghițeam restul însoțit de lacrimi tăinuite, pe care mi le storcea nevoia foamei.
Duminicile erau zile triste în acel anotimp de iarnă. Trebuia să mergem două mile pe jos până la biserica din Brocklebridge, unde slujea ocrotitorul nostru. Plecam înghețate, ajungeam la biserică și mai înghețate: în timpul slujbei de dimineață eram aproape paralizate. Era prea departe ca să ne întoarcem la masa de prânz, așa că între slujbe ni se împărțea câte o porție de carne rece și pâine, tot atât de zgârcită ca la mesele noastre obișnuite.
La sfârșitul slujbei de după-amiază ne întorceam pe un drum deluros și fără adăpost, unde vântul amarnic al iernii, suflând dinspre un șir de culmi înzăpezite din nord, aproape ne jupuia pielea de pe obraji.
Mi-o amintesc pe domnișoara Temple pășind ușor și repede de-a lungul șirului nostru încovoiat, cu mantia ei în carouri, pe care o flutura vântul înghețat, strânsă bine pe lângă trup, și îmbărbătându-ne, prin vorbă și prin pildă, să ne ținem firea și să mergem înainte, „ca niște ostași viteji”, cum spunea ea. Celelalte profesoare, sărmanele, erau de obicei ele însele prea abătute ca să mai încerce să-i îmbărbăteze pe alții.
Cât tânjeam, când ne întorceam, după lumina și căldura unui foc zdravăn! Dar, celor mici cel puțin, aceasta nu le era îngăduit: fiecare cămin din sala de clasă era numaidecât împresurat de un șir dublu de fete mari, iar în spatele lor cele mai mici se ghemuiau în grupuri, învelindu-și în șorțuri brațele înghețate.
O mică mângâiere venea la ceai, sub forma unei porții duble de pâine — o felie întreagă, în loc de jumătate — cu adaosul delicios al unui strat subțire de unt: era desfătarea săptămânală pe care o așteptam toate de la o duminică la alta. De obicei izbuteam să păstrez pentru mine jumătate din acest ospăț îmbelșugat; dar restul eram totdeauna silită să-l dau.
Duminica seara o petreceam spunând pe dinafară catehismul și capitolele cinci, șase și șapte din Evanghelia după Matei și ascultând o predică lungă, citită de domnișoara Miller, ale cărei căscături de neoprit îi trădau oboseala. Aceste îndeletniciri erau des întrerupte de vreo jumătate de duzină de fetițe care jucau rolul lui Eutihie: copleșite de somn, cădeau, dacă nu de la catul al treilea, cel puțin din banca a patra, și erau ridicate pe jumătate moarte. Leacul era să fie împinse în mijlocul sălii de clasă și silite să stea acolo în picioare până se sfârșea predica. Câteodată picioarele nu le mai țineau și se prăbușeau grămadă; atunci erau proptite cu scaunele înalte ale monitoarelor.
N-am pomenit încă de vizitele domnului Brocklehurst; și, de fapt, domnul acesta lipsise de acasă cea mai mare parte a primei luni de după sosirea mea, prelungindu-și poate șederea la prietenul său, arhidiaconul: lipsa lui era o ușurare pentru mine. Nu mai e nevoie să spun că aveam motivele mele să mă tem de venirea lui; dar în cele din urmă tot veni.
Într-o după-amiază (eram atunci de trei săptămâni la Lowood), pe când stăteam cu o tăbliță în mână, chinuindu-mă cu o împărțire lungă, ochii mei, ridicați distrați spre fereastră, zăriră o făptură care tocmai trecea: recunoscui aproape instinctiv silueta aceea uscățivă; și când, două minute mai târziu, toată școala, cu profesoare cu tot, se ridică en masse, nu fu nevoie să ridic ochii ca să aflu pe cine salutau astfel. Un pas lung străbătu sala de clasă și îndată, lângă domnișoara Temple, care se ridicase și ea, se înălță aceeași coloană neagră care se încruntase la mine atât de amenințător de pe covorul din fața căminului de la Gateshead. Aruncai o privire pieziș spre această piesă de arhitectură. Da, nu mă înșelasem: era domnul Brocklehurst, încheiat până sus într-o redingotă și arătând mai lung, mai îngust și mai țeapăn ca oricând.
Aveam motivele mele să mă îngrozesc de această arătare; îmi aminteam prea bine aluziile perfide ale doamnei Reed despre firea mea și celelalte, și făgăduiala domnului Brocklehurst că le va înștiința pe domnișoara Temple și pe profesoare despre pornirile mele vicioase. Tot timpul mă temusem de împlinirea acestei făgăduieli; îl așteptasem zilnic pe „Omul care va să vină”, ale cărui vești despre viața și purtarea mea de mai înainte aveau să mă înfiereze pentru totdeauna ca pe un copil rău: și iată-l acum aici.
Stătea lângă domnișoara Temple și-i vorbea încet la ureche: nu mă îndoiam că-i dezvăluia ticăloșia mea și-i urmăream ochii cu o neliniște dureroasă, așteptându-mă din clipă în clipă ca ochii aceia negri să se întoarcă spre mine cu o privire de silă și de dispreț. Ascultai și eu; și, cum se întâmplase să stau chiar în capul sălii, prinsei cea mai mare parte din ce spunea: înțelesul vorbelor lui mă scăpă deocamdată de teamă.
— Presupun, domnișoară Temple, că ața pe care am cumpărat-o la Lowton va fi bună; mi s-a părut că e tocmai de calitatea potrivită pentru cămășile de pânză de bumbac, și am ales și acele pe măsură. Poți să-i spui domnișoarei Smith că am uitat să-mi însemnez acele de stopat, dar va primi câteva pachețele săptămâna viitoare; și să nu dea, în niciun caz, mai mult de unul o dată fiecărei eleve: dacă au mai multe, se fac neglijente și le pierd. Și, o, doamnă! Aș vrea să se îngrijească mai bine ciorapii de lână! Când am fost aici ultima oară, m-am dus în grădina de zarzavat și am cercetat rufele care se uscau pe frânghie; erau o mulțime de ciorapi negri în foarte proastă stare: după mărimea găurilor, eram sigur că nu fuseseră cârpiți la vreme.
Se opri.
— Poruncile dumneavoastră vor fi îndeplinite, domnule, spuse domnișoara Temple.
— Și, doamnă, urmă el, spălătoreasa îmi spune că unele fete primesc două gulerașe curate pe săptămână: e prea mult; regulamentul le dă numai unul.
— Cred că vă pot lămuri această împrejurare, domnule. Agnes și Catherine Johnstone au fost poftite la ceai la niște prieteni din Lowton joia trecută și le-am îngăduit să-și pună gulerașe curate pentru acest prilej.
Domnul Brocklehurst dădu din cap.
— Bine, treacă de data asta; dar te rog să nu lași să se întâmple prea des. Și mai e un lucru care m-a mirat; când am încheiat socotelile cu menajera, am văzut că în ultimele două săptămâni li s-a dat de două ori fetelor o gustare de pâine cu brânză. Cum vine asta? M-am uitat în regulament și n-am găsit pomenită nicăieri vreo gustare. Cine a introdus această noutate? Și cu ce drept?
— Eu trebuie să răspund de această împrejurare, domnule, răspunse domnișoara Temple: micul dejun fusese atât de prost pregătit, încât elevele n-au putut în niciun chip să-l mănânce; și n-am îndrăznit să le las nemâncate până la prânz.
— Doamnă, îngăduie-mi o clipă. Știi că planul meu în creșterea acestor fete nu este să le deprind cu luxul și cu răsfățul, ci să le fac rezistente, răbdătoare, gata să se lepede de sine. Dacă se întâmplă vreo mică dezamăgire a poftei de mâncare, cum ar fi o mâncare stricată, un fel nefiert de ajuns sau fiert prea mult, întâmplarea nu trebuie îndreptată înlocuind mulțumirea pierdută cu ceva mai ales, răsfățând astfel trupul și zădărnicind țelul acestui așezământ; ea ar trebui folosită spre zidirea sufletească a elevelor, îndemnându-le să arate tărie în fața lipsei trecătoare. O scurtă cuvântare n-ar fi nepotrivită în asemenea prilejuri, în care un îndrumător înțelept ar folosi ocazia ca să amintească de suferințele primilor creștini; de chinurile mucenicilor; de îndemnurile Mântuitorului nostru însuși, care își chema ucenicii să-și ia crucea și să-I urmeze; de prevenirea Lui că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu; de mângâierile Lui dumnezeiești: „Dacă veți suferi de foame sau de sete pentru Mine, fericiți sunteți.” O, doamnă, când pui pâine cu brânză în locul terciului ars în gura acestor copii, le hrănești poate într-adevăr trupurile ticăloase, dar nici nu te gândești cum le înfometezi sufletele nemuritoare!
Domnul Brocklehurst se opri din nou, copleșit poate de simțăminte. Domnișoara Temple plecase ochii când începuse el să-i vorbească; dar acum privea drept înainte, iar fața ei, palidă din fire ca marmura, părea să capete și răceala și încremenirea acestei materii; mai ales gura, închisă de parcă ar fi fost nevoie de dalta unui sculptor ca s-o deschidă, iar fruntea i se încremeni treptat într-o asprime împietrită.
Între timp, domnul Brocklehurst, stând lângă cămin cu mâinile la spate, cerceta maiestuos toată școala. Deodată clipi, ca și cum ochiul lui ar fi întâlnit ceva care îl orbise sau îl jignise; și, întorcându-se, spuse mai repezit decât vorbise până atunci:
— Domnișoară Temple, domnișoară Temple, ce… ce e cu fata aceea cu părul buclat? Păr roșu, doamnă, buclat, numai bucle?
Și, întinzându-și bastonul, arătă spre îngrozitorul obiect; mâna îi tremura.
— E Julia Severn, răspunse domnișoara Temple, foarte liniștită.
— Julia Severn, doamnă! Și de ce are ea, sau oricare alta, părul buclat? De ce, sfidând orice învățătură și orice principiu al acestei case, se supune ea atât de fățiș lumii — aici, într-un așezământ evanghelic, de binefacere — încât să poarte părul numai bucle?
— Părul Juliei e buclat de la natură, răspunse domnișoara Temple, și mai liniștită.
— De la natură! Da, dar noi nu trebuie să ne supunem naturii; vreau ca aceste fete să fie copiii Harului: și ce-i cu belșugul acesta? Am arătat de atâtea ori că doresc ca părul să fie aranjat strâns, modest, simplu. Domnișoară Temple, părul fetei aceleia trebuie tăiat de tot; mâine voi trimite un bărbier: și văd și altele care au mult prea mult din acest prisos; fata aceea înaltă, spune-i să se întoarcă. Spune-le tuturor celor din prima bancă să se ridice și să se întoarcă cu fața la perete.
Domnișoara Temple își trecu batista peste buze, ca pentru a șterge zâmbetul fără voie care le arcuia; dădu totuși porunca, și, când fetele din clasa întâi pricepură ce li se cerea, se supuseră. Lăsându-mă puțin pe spate în bancă, puteam vedea privirile și strâmbăturile cu care însoțeau această manevră: păcat că domnul Brocklehurst nu le putea vedea și el; ar fi simțit poate că, orice ar fi făcut cu partea din afară a paharului și a blidului, partea dinăuntru îi scăpa mai mult decât își închipuia.
Cercetă vreo cinci minute reversul acestor medalii vii, apoi rosti sentința. Cuvintele căzură ca dangătul osândei:
— Toate cocurile acestea trebuie tăiate.
Domnișoara Temple păru să protesteze.
— Doamnă, urmă el, eu am de slujit unui Stăpân a cărui împărăție nu este din lumea aceasta: menirea mea este să omor în aceste fete poftele cărnii; să le învăț să se împodobească cu sfială și cu cumpătare, nu cu păr împletit și cu haine scumpe; și fiecare dintre tinerele care stau în fața noastră are o coadă de păr răsucită în împletituri pe care parcă însăși deșertăciunea le-a țesut; acestea, repet, trebuie tăiate; gândește-te la timpul pierdut, la…
Domnul Brocklehurst fu întrerupt aici: alte trei vizitatoare, doamne, intrară în sală. Ar fi trebuit să vină ceva mai devreme, ca să-i audă predica despre îmbrăcăminte, căci erau îmbrăcate splendid în catifea, mătase și blănuri. Cele două mai tinere din trio (fete frumoase de șaisprezece și șaptesprezece ani) aveau pălării cenușii de castor, cum era moda pe atunci, umbrite de pene de struț, iar de sub borul acestor grațioase podoabe ale capului cădea o mulțime de bucle bălaie, cârlionțate cu grijă; doamna mai în vârstă era înfășurată într-un șal scump de catifea, tivit cu hermină, și purta pe frunte un rând de bucle false franțuzești.
Aceste doamne fură primite cu respect de domnișoara Temple, ca doamna și domnișoarele Brocklehurst, și conduse la locurile de onoare din capul sălii. Se pare că veniseră cu trăsura împreună cu cucernica lor rudă și cercetaseră scotocind odaia de sus, în timp ce el își făcea treburile cu menajera, o descosea pe spălătoreasă și îi ținea predici directoarei. Acum se apucară să-i facă felurite observații și mustrări domnișoarei Smith, care avea în grijă rufăria și cercetarea dormitoarelor; dar n-avui timp să ascult ce spuneau; alte lucruri îmi abătură și îmi fermecară atenția.
Până atunci, în timp ce prindeam convorbirea domnului Brocklehurst cu domnișoara Temple, nu neglijasem totodată să-mi iau măsuri de prevedere pentru siguranța mea, care, credeam eu, ar fi fost asigurată dacă aș fi putut doar să scap neobservată. În acest scop, mă trăsesem bine în fundul băncii și, prefăcându-mă ocupată cu socoteala mea, îmi țineam tăblița în așa fel încât să-mi ascundă fața: aș fi putut scăpa neobservată, dacă trădătoarea mea tăbliță nu mi-ar fi alunecat cumva din mână și, căzând cu un zgomot strident, n-ar fi atras asupra mea toate privirile; știam că totul se sfârșise acum și, în timp ce mă aplecam să ridic cele două bucăți de ardezie, îmi adunai puterile pentru ce putea fi mai rău. Și veni.
— O fată neatentă! spuse domnul Brocklehurst, și îndată după aceea: E eleva cea nouă, văd. Și, până să-mi pot trage sufletul: Să nu uit că am ceva de spus despre ea. Apoi, cu glas tare (cât de tare mi se păru!): Să vină în față copila care și-a spart tăblița!
Singură nu m-aș fi putut mișca; eram paralizată; dar cele două fete mari care ședeau de o parte și de alta a mea mă ridicară în picioare și mă împinseră spre temutul judecător, iar apoi domnișoara Temple mă ajută cu blândețe să ajung chiar la picioarele lui, și prinsei sfatul ei șoptit:
— Nu te teme, Jane, am văzut că a fost o întâmplare; n-ai să fii pedepsită.
Șoapta aceasta blândă îmi intră în inimă ca un pumnal.
„Încă un minut și mă va disprețui ca pe o fățarnică”, mă gândii; și, la această încredințare, un val de furie împotriva lui Reed, Brocklehurst și companie îmi zvâcni în vine. Eu nu eram Helen Burns.
— Aduceți scăunelul acela, spuse domnul Brocklehurst, arătând un scăunel foarte înalt de pe care tocmai se ridicase o monitoare.
Scăunelul fu adus.
— Puneți copila pe el.
Și fui pusă acolo, nu știu de cine: nu eram în stare să iau seama la amănunte; îmi dădeam doar seama că mă ridicaseră până la înălțimea nasului domnului Brocklehurst, că el se afla la un yard de mine și că o mulțime de mantouri de mătase cu ape portocalii și purpurii și un nor de pene argintii se întindeau și se legănau sub mine.
Domnul Brocklehurst își drese glasul.
— Doamnelor, spuse el, întorcându-se spre familia sa, domnișoară Temple, profesoare și copii, o vedeți toate pe această fată?
Firește că o vedeau; căci le simțeam privirile îndreptate ca niște lentile arzătoare asupra pielii mele pârjolite.
— Vedeți că e încă tânără; observați că are înfățișarea obișnuită a copilăriei; Dumnezeu i-a dat cu bunătate chipul pe care ni l-a dat tuturor; nicio sluțire deosebită nu o arată ca pe o ființă însemnată. Cine ar crede că Cel Rău și-a și găsit în ea o slujitoare și o unealtă? Și totuși, mă doare s-o spun, așa este.
Urmă o pauză, în care începui să-mi stăpânesc tremurul nervilor și să simt că Rubiconul fusese trecut și că încercarea, de care nu mai puteam scăpa, trebuia îndurată cu tărie.
— Dragii mei copii, urmă cu patos preotul de marmură neagră, aceasta e o împrejurare tristă, jalnică; căci este datoria mea să vă previn că această fată, care ar putea fi unul dintre mieii lui Dumnezeu, este o mică lepădată: nu face parte din adevărata turmă, ci e, vădit, o intrusă și o străină. Trebuie să vă păziți de ea; trebuie să vă feriți de pilda ei; la nevoie, să-i ocoliți tovărășia, s-o îndepărtați de la jocurile voastre și să n-o primiți în vorbele voastre. Profesoare, trebuie s-o supravegheați: urmăriți-i mișcările, cântăriți-i bine cuvintele, cercetați-i faptele, pedepsiți-i trupul ca să-i mântuiți sufletul, dacă într-adevăr o asemenea mântuire mai e cu putință; căci (limba mea șovăie când o spune) această fată, această copilă, născută într-o țară creștină, mai rea decât mulți mici păgâni care-și spun rugăciunile către Brahma și îngenunchează în fața lui Juggernaut, această fată este o… mincinoasă!
Urmă acum o pauză de zece minute, în timpul căreia eu, deplin stăpână acum pe mine, le văzui pe toate doamnele Brocklehurst scoțându-și batistele și ducându-și-le la ochi, în timp ce doamna mai în vârstă se legăna înainte și înapoi, iar cele două mai tinere șopteau: „Ce îngrozitor!”
Domnul Brocklehurst urmă:
— Aceasta am aflat-o de la binefăcătoarea ei, de la evlavioasa și milostiva doamnă care a înfiat-o pe când era orfană, a crescut-o ca pe propria ei fiică și a cărei bunătate, a cărei dărnicie nefericita fată a răsplătit-o cu o nerecunoștință atât de rea, atât de cumplită, încât până la urmă minunata ei ocrotitoare a fost silită s-o despartă de proprii ei copii, de teamă ca pilda ei vicioasă să nu le pângărească curăția: a trimis-o aici ca să fie vindecată, așa cum evreii de odinioară își trimiteau bolnavii la scăldătoarea Betesda, când i se tulbura apa; și vă rog, profesoare, doamnă directoare, să nu lăsați apele să stea neclintite în jurul ei.
După această încheiere sublimă, domnul Brocklehurst își încheie nasturele de sus al redingotei, murmură ceva familiei sale, care se ridică, se înclină în fața domnișoarei Temple, și apoi toate aceste persoane mari ieșiră din sală cu alai. Întorcându-se în prag, judecătorul meu spuse:
— Lăsați-o încă o jumătate de ceas în picioare pe scăunelul acela și să nu-i vorbească nimeni tot restul zilei.
Iată-mă deci acolo sus, cocoțată; eu, care spusesem că n-aș putea îndura rușinea de a sta pe propriile picioare în mijlocul sălii, eram acum expusă privirilor tuturor pe un piedestal al infamiei. Nicio limbă nu poate descrie ce simțeam; dar tocmai când simțămintele acestea se ridicau în mine, tăindu-mi răsuflarea și strângându-mi gâtlejul, o fată se apropie și trecu pe lângă mine: trecând, își ridică ochii spre mine. Ce lumină ciudată îi însuflețea! Ce simțământ neobișnuit trimise prin mine raza aceea! Cum mă sprijini simțământul acesta nou! Era ca și cum un mucenic, un erou, ar fi trecut pe lângă un rob sau pe lângă o victimă și i-ar fi dăruit puteri în treacăt. Îmi stăpânii criza de nervi care se ridica în mine, înălțai capul și mă înțepenii bine pe scăunel. Helen Burns o întrebă ceva neînsemnat pe domnișoara Smith despre lucrul ei, fu certată pentru măruntețea întrebării, se întoarse la locul ei și îmi zâmbi când trecu din nou pe lângă mine. Ce zâmbet! Mi-l amintesc și acum și știu că era revărsarea unei minți alese, a unui curaj adevărat; îi lumina trăsăturile apăsate, fața slabă, ochii cenușii, înfundați în orbite, ca o răsfrângere a chipului unui înger. Și totuși, în clipa aceea Helen Burns purta pe braț „semnul dezordinii”; cu abia un ceas mai înainte o auzisem pe domnișoara Scatcherd osândind-o să mănânce a doua zi la prânz numai pâine și apă, fiindcă pătase de cerneală un exercițiu pe când îl copia. Așa e firea nedesăvârșită a omului! Asemenea pete se află și pe discul celei mai limpezi planete; și ochi ca ai domnișoarei Scatcherd nu pot vedea decât aceste mărunte cusururi și sunt orbi la strălucirea deplină a astrului.