Căminul meu, așadar, când găsesc în sfârșit un cămin, e o căsuță: o odăiță cu pereții văruiți și cu podeaua presărată cu nisip, cu patru scaune vopsite și o masă, un ceas, un dulap cu două-trei farfurii și castroane și un serviciu de ceai din faianță. Sus, o odaie de aceeași mărime cu bucătăria, cu un pat de brad și o comodă; mică, dar totuși prea mare ca s-o umple puținele mele haine: deși bunătatea prietenelor mele blânde și darnice le-a sporit cu o mică rezervă din lucrurile trebuincioase.
E seară. Am lăsat-o să plece, cu o portocală drept plată, pe micuța orfană care îmi slujește drept ajutoare. Stau singură lângă vatră. În dimineața aceasta s-a deschis școala satului. Am avut douăzeci de eleve. Doar trei dintre ele știu să citească: niciuna nu știe să scrie sau să socotească. Câteva știu să împletească și câteva să coasă puțin. Vorbesc cu accentul cel mai aspru din ținut. Deocamdată, ele și cu mine ne înțelegem greu una pe alta. Unele sunt fără purtări, aspre, nesupuse, pe lângă că sunt neștiutoare; dar altele sunt ascultătoare, au dorința să învețe și arată o fire care îmi place. Nu trebuie să uit că aceste mici țărănci îmbrăcate grosolan sunt din carne și din sânge tot atât de bune ca vlăstarele celor mai nobile neamuri; și că sămânța înzestrărilor firești, a rafinamentului, a inteligenței, a simțămintelor bune poate tot atât de bine să existe în inimile lor ca și în ale celor de cea mai aleasă obârșie. Datoria mea va fi să dezvolt această sămânță: fără îndoială că voi găsi oarecare fericire în îndeplinirea acestei slujbe. Nu aștept multă bucurie de la viața care mi se deschide înainte: totuși, dacă îmi voi rândui mintea și îmi voi folosi puterile cum se cuvine, îmi va da, negreșit, destul ca să trăiesc de la o zi la alta.
Am fost oare foarte veselă, liniștită, mulțumită, în ceasurile petrecute azi-dimineață și după-amiază în odaia de școală umilă și goală de acolo? Ca să nu mă înșel pe mine însămi, trebuie să răspund: Nu. M-am simțit părăsită de tot. M-am simțit — da, nerozie ce sunt! — m-am simțit înjosită. M-am întrebat dacă nu făcusem un pas care mă coborâse, în loc să mă ridice, pe scara vieții sociale. M-am îngrozit, din slăbiciune, de neștiința, de sărăcia, de grosolănia a tot ce auzeam și vedeam în jurul meu. Dar să nu mă urăsc și să nu mă disprețuiesc prea mult pentru aceste simțăminte; știu că sunt greșite — și asta e un mare pas câștigat; mă voi strădui să le înving. Mâine, sper, le voi birui în parte; și peste câteva săptămâni poate că vor fi cu totul înfrânte. Peste câteva luni se poate ca fericirea de a vedea elevele propășind și schimbându-se în bine să pună mulțumirea în locul dezgustului.
Până atunci, să-mi pun o întrebare — Ce e mai bine? — Să mă fi lăsat biruită de ispită; să fi ascultat de patimă; să nu fi făcut nicio sforțare dureroasă — nicio luptă; — ci să mă fi afundat în lațul de mătase; să fi adormit pe florile care îl acopereau; să mă fi trezit sub un cer de miazăzi, în mijlocul luxului unei vile de plăceri: să trăiesc acum în Franța, ibovnica domnului Rochester; amețită de dragostea lui jumătate din vreme — căci m-ar fi — o, da, m-ar fi iubit mult o vreme. Chiar m-a iubit — nimeni nu mă va mai iubi vreodată așa. Nu voi mai cunoaște niciodată dulcele omagiu adus frumuseții, tinereții și grației — căci nimănui altcuiva nu-i voi mai părea vreodată că am aceste farmece. Mă iubea și era mândru de mine — ceea ce niciun alt bărbat nu va mai fi. — Dar unde rătăcesc și ce spun și, mai ales, ce simt? Ce e mai bine, întreb: să fii sclavă într-un paradis al nebunilor la Marsilia — fierbând un ceas de o fericire amăgitoare, înăbușindu-te în ceasul următor de cele mai amare lacrimi de remușcare și de rușine —, sau să fii învățătoare de sat, liberă și cinstită, într-un colț de munte bătut de vânturi, în inima sănătoasă a Angliei?
Da; simt acum că am făcut bine când am ținut la principiu și la lege și am disprețuit și strivit îndemnurile nebune ale unei clipe de rătăcire. Dumnezeu m-a îndreptat spre alegerea cea dreaptă: mulțumesc Proniei Lui pentru călăuzire!
După ce îmi dusei gândurile de seară până aici, mă ridicai, mă dusei la ușă și privii apusul acelei zile de seceriș și câmpurile liniștite din fața căsuței mele, care, ca și școala, era la o jumătate de milă de sat. Păsările își cântau ultimele triluri:
„Văzduhul era blând, roua — balsam.”
Pe când priveam, mă socoteam fericită și fui mirată să mă pomenesc nu peste mult plângând — și de ce? Din pricina soartei care mă smulsese de lângă stăpânul meu; din pricina lui, pe care n-aveam să-l mai văd; din pricina durerii deznădăjduite și a furiei fatale — urmările plecării mele — care l-ar fi putut acum abate de pe calea cea dreaptă, prea departe ca să mai rămână nădejdea că se va întoarce la ea până la urmă. La acest gând, îmi întorsei fața de la frumosul cer al serii și de la valea singuratică a Mortonului — zic singuratică, pentru că în cotul văii pe care îl vedeam nu se zărea nicio clădire în afară de biserică și de casa parohială, pe jumătate ascunse între copaci, și, chiar la capăt, de acoperișul de la Vale Hall, unde locuiau bogatul domn Oliver și fiica lui. Îmi ascunsei ochii și îmi rezemai capul de pervazul de piatră al ușii; dar curând un zgomot ușor lângă portița care despărțea grădinița mea de pajiștea de dincolo mă făcu să ridic ochii. Un câine — bătrânul Carlo, prepelicarul domnului Rivers, cum văzui într-o clipă — împingea portița cu botul, iar St. John însuși stătea rezemat de ea, cu brațele încrucișate; cu fruntea încrețită, cu privirea gravă, aproape nemulțumită, ațintită asupra mea. Îl poftii înăuntru.
— Nu, nu pot să stau; ți-am adus doar un pachețel pe care surorile mele l-au lăsat pentru dumneata. Cred că e o cutie de culori, creioane și hârtie.
Mă apropiai să-l iau: era un dar binevenit. Mi se păru că, pe când mă apropiam, îmi cercetă chipul cu asprime: urmele lacrimilor se vedeau, fără îndoială, foarte limpede pe el.
— Ți s-a părut munca din prima zi mai grea decât te așteptai? întrebă el.
— O, nu! Dimpotrivă, cred că, cu vremea, mă voi înțelege foarte bine cu elevele mele.
— Dar poate că locuința — căsuța — mobila te-au dezamăgit? Sunt, ce-i drept, destul de sărăcăcioase; dar…
Îl întrerupsei:
— Căsuța mea e curată și nu bate vântul și ploaia în ea; mobila mea e îndestulătoare și îndemânatică. Tot ce văd m-a făcut recunoscătoare, nu mâhnită. Nu sunt chiar atât de proastă și de iubitoare de plăceri încât să-mi pară rău că n-am un covor, un divan și argintărie; și apoi, acum cinci săptămâni n-aveam nimic — eram o surghiunită, o cerșetoare, o vagaboandă; acum am cunoștințe, un cămin, o îndeletnicire. Mă minunez de bunătatea lui Dumnezeu; de mărinimia prietenilor mei; de dărnicia soartei mele. Nu mă plâng.
— Dar nu simți singurătatea ca pe o apăsare? Căsuța de acolo, din spatele dumitale, e întunecoasă și goală.
— Abia dacă am avut până acum vreme să mă bucur de un simțământ de liniște, darămite să mă mai și frământ sub simțământul singurătății.
— Foarte bine; sper că simți mulțumirea pe care o spui: în orice caz, bunul dumitale simț îți va spune că e încă prea devreme ca să te lași în voia temerilor șovăitoare ale nevestei lui Lot. Ce ai lăsat în urmă înainte să te fi văzut eu, firește, nu știu; dar te sfătuiesc să te împotrivești cu tărie oricărei ispite care te-ar îndemna să privești înapoi: urmează-ți statornic drumul de acum, cel puțin câteva luni.
— Asta am și de gând să fac, răspunsei.
St. John urmă:
— E grea treaba de a stăpâni pornirile înclinației și de a îndrepta aplecarea firii; dar că se poate face, o știu din experiență. Dumnezeu ne-a dat, într-o măsură, puterea de a ne făuri soarta; și când energiile noastre par să ceară o hrană pe care n-o pot dobândi — când voința noastră se încordează spre un drum pe care nu avem voie să-l urmăm —, nu trebuie nici să murim de inaniție, nici să stăm pe loc în deznădejde: n-avem decât să căutăm pentru minte o altă hrană, tot atât de tare ca hrana oprită pe care a râvnit s-o guste — și poate mai curată; și să tăiem pentru piciorul îndrăzneț un drum tot atât de drept și de larg ca acela pe care ni l-a închis Soarta, chiar dacă mai aspru decât el.
— Acum un an eram eu însumi cumplit de nefericit, pentru că socoteam că greșisem intrând în slujba Bisericii: îndatoririle ei mereu aceleași mă oboseau de moarte. Ardeam după viața mai activă a lumii — după trudele mai pline de avânt ale unei cariere literare — după soarta unui artist, a unui scriitor, a unui orator; orice altceva decât aceea a unui preot: da, sub stiharul meu de preot bătea inima unui om politic, a unui soldat, a unui închinător al gloriei, a unui îndrăgostit de faimă, a unui însetat de putere. Cugetai; viața mea era atât de nenorocită, încât trebuia schimbată, ori trebuia să mor. După o vreme de întuneric și de luptă, lumina se arătă și ușurarea veni: viața mea strâmtorată se întinse dintr-odată într-o câmpie fără hotare — puterile mele auziră o chemare din cer să se ridice, să-și adune toată tăria, să-și întindă aripile și să se înalțe dincolo de orice privire. Dumnezeu avea o solie pentru mine; ca s-o duc departe, ca s-o împlinesc bine, îmi trebuiau pricepere și tărie, curaj și elocvență, cele mai bune însușiri ale soldatului, ale omului de stat și ale oratorului: căci toate se adună în misionarul cel bun.
— Am hotărât să fiu misionar. Din clipa aceea starea minții mele s-a schimbat; cătușele s-au desfăcut și au căzut de pe toate puterile mele, nelăsând din robie decât durerea rosăturii — pe care numai vremea o poate vindeca. Tatăl meu, ce-i drept, s-a împotrivit hotărârii mele, dar de la moartea lui n-am niciun obstacol legiuit de înfruntat; după ce voi rândui câteva treburi, îi voi găsi un urmaș pentru Morton, voi trece sau voi tăia una-două încurcături ale simțirii — o ultimă luptă cu slăbiciunea omenească, în care știu că voi birui, pentru că am jurat că voi birui —, voi părăsi Europa și voi pleca în Răsărit.
Spuse acestea cu glasul lui ciudat, înăbușit și totuși apăsat; privind, după ce încetă să vorbească, nu la mine, ci la soarele care apunea și la care mă uitam și eu. Amândoi stăteam cu spatele spre poteca ce urca prin câmp spre portiță. Nu auziserăm niciun pas pe poteca aceea năpădită de iarbă; apa care curgea în vale era singurul sunet legănător al ceasului și al locului; nu era deci de mirare că tresăriserăm când un glas vesel, dulce ca un clopoțel de argint, exclamă:
— Bună seara, domnule Rivers. Și bună seara, bătrâne Carlo. Câinele dumitale își recunoaște prietenii mai repede decât dumneata, domnule; a ciulit urechile și a dat din coadă când eram încă la capătul de jos al câmpului, iar dumneata și acum îmi întorci spatele.
Era adevărat. Deși domnul Rivers tresărise la cele dintâi accente muzicale ca și cum un trăsnet ar fi despicat un nor deasupra capului său, la sfârșitul frazei stătea încă în aceeași poziție în care îl surprinsese cea care vorbea — cu brațul sprijinit pe portiță, cu fața întoarsă spre apus. Se întoarse în sfârșit, încet și cu socoteală. O vedenie, cum mi se păru, se ivise lângă el. Se arătă, la trei picioare de el, o făptură îmbrăcată în alb imaculat — o făptură tânără, grațioasă: plină, dar cu contururi fine; și când, după ce se aplecă să-l mângâie pe Carlo, își ridică fruntea și își dădu pe spate un văl lung, sub privirea lui înflori un chip de o frumusețe desăvârșită. Frumusețe desăvârșită e o expresie tare; dar n-o retrag și n-o îndulcesc: niște trăsături mai dulci decât a plămădit vreodată clima blândă a Albionului; niște culori de trandafir și de crin mai curate decât au zămislit și au ocrotit vreodată vânturile ei umede și cerurile ei înnorate îndreptățeau, în acest caz, cuvântul. Nu-i lipsea niciun farmec, nu se vedea niciun cusur; tânăra fată avea trăsături regulate și delicate; ochi de forma și culoarea celor pe care le vedem în tablourile frumoase, mari, întunecați și plini; genele lungi și umbroase care înconjură un ochi frumos cu o vrajă atât de dulce; sprâncenele trase ca cu penelul, care dau atâta limpezime; fruntea albă și netedă, care adaugă atâta liniște frumuseților mai vii ale culorii și ale strălucirii; obrazul oval, proaspăt și neted; buzele, și ele proaspete, rumene, sănătoase, dulce conturate; dinții egali și strălucitori, fără niciun cusur; bărbia mică, cu gropiță; podoaba unui păr bogat și des — toate darurile, într-un cuvânt, care, adunate, întruchipează idealul frumuseții, erau pe deplin ale ei. Mă minunam privind această făptură frumoasă: o admiram din toată inima. Natura o făurise, desigur, într-o clipă de părtinire; și, uitându-și obișnuita zgârcenie de mamă vitregă la împărțirea darurilor, își înzestrase odorul acesta cu o dărnicie de bunică.
Ce credea St. John Rivers despre acest înger pământesc? Îmi pusei, firește, această întrebare când îl văzui întorcându-se spre ea și privind-o; și, tot firește, căutai răspunsul pe chipul lui. Își și luase ochii de la zână și se uita la o umilă tufă de margarete care creștea lângă portiță.
— O seară minunată, dar e târziu ca să umbli singură, zise el, strivind cu piciorul căpățânele albe ca zăpada ale florilor închise.
— O, abia m-am întors de la S—— (și spuse numele unui oraș mare la vreo douăzeci de mile depărtare) azi după-amiază. Tata mi-a spus că ți-ai deschis școala și că a venit noua învățătoare; și așa, după ceai, mi-am pus boneta și am fugit în sus pe vale s-o văd: ea e? zise ea, arătând spre mine.
— Ea e, zise St. John.
— Crezi că o să-ți placă la Morton? mă întrebă ea, cu o simplitate directă și naivă a tonului și a purtării, plăcută, deși copilărească.
— Sper că da. Am multe pricini să-mi placă.
— Elevele au fost atât de atente cât te așteptai?
— Întru totul.
— Îți place casa?
— Foarte mult.
— Am mobilat-o frumos?
— Foarte frumos, într-adevăr.
— Și am ales bine dându-ți-o pe Alice Wood ca ajutoare?
— Într-adevăr. E ușor de învățat și îndemânatică.
„Aceasta e, așadar, domnișoara Oliver, moștenitoarea”, mă gândii; „cu darurile norocului, se pare, ca și cu ale naturii! Ce fericită întâlnire a planetelor o fi vegheat la nașterea ei?”
— O să vin uneori să te ajut la lecții, adăugă ea. O să fie o schimbare pentru mine să te vizitez din când în când; și-mi plac schimbările. Domnule Rivers, m-am distrat atât de bine cât am stat la S——! Aseară, sau mai bine zis azi-dimineață, am dansat până la două. Regimentul al ——lea stă acolo de la tulburări încoace; iar ofițerii sunt cei mai plăcuți bărbați din lume: îi fac de rușine pe toți tinerii noștri tocilari și negustori de foarfeci.
Mi se păru că buza de jos a domnului St. John se împinse înainte, iar cea de sus se strâmbă o clipă. Gura lui părea, fără îndoială, foarte strânsă, iar partea de jos a feței neobișnuit de aspră și de colțuroasă, pe când fata râzătoare îi dădea această veste. Își ridică și privirea de la margarete și o întoarse spre ea. Era o privire fără zâmbet, cercetătoare, plină de înțeles. Ea îi răspunse cu un nou râs, iar râsul se potrivea bine cu tinerețea ei, cu trandafirii obrajilor, cu gropițele, cu ochii ei strălucitori.
Cum el stătea mut și grav, ea se apucă iar să-l mângâie pe Carlo.
— Bietul Carlo mă iubește, zise ea. El nu e aspru și rece cu prietenii lui; și dacă ar putea vorbi, n-ar tăcea.
Pe când mângâia capul câinelui, aplecându-se cu o grație firească înaintea tânărului și austerului său stăpân, văzui o roșeață urcând pe chipul acelui stăpân. Îi văzui ochiul solemn topindu-se într-un foc neașteptat și licărind de o emoție de nestăvilit. Astfel îmbujorat și aprins, era aproape tot atât de frumos ca bărbat pe cât era ea ca femeie. Pieptul i se ridică o dată, ca și cum inima lui mare, obosită de o strânsoare tiranică, s-ar fi dilatat fără voia lui și ar fi făcut un salt puternic spre libertate. Dar el o struni, cred, cum ar struni un călăreț hotărât un armăsar ridicat în două picioare. Nu răspunse nici prin vorbă, nici prin mișcare blândelor apropieri care i se făceau.
— Tata spune că nu mai vii deloc să ne vezi, urmă domnișoara Oliver, ridicând ochii. Ai ajuns cu totul un străin la Vale Hall. E singur în seara aceasta și nu prea se simte bine: vrei să te întorci cu mine și să-l vezi?
— Nu e un ceas potrivit ca să-l deranjez pe domnul Oliver, răspunse St. John.
— Nu e un ceas potrivit! Ba eu zic că este. E tocmai ceasul când tata are cea mai mare nevoie de tovărășie: când fabricile sunt închise și n-are nicio treabă care să-l țină ocupat. Haide, domnule Rivers, vino, te rog. De ce ești atât de sfios și atât de posomorât?
Umplu golul lăsat de tăcerea lui cu un răspuns al ei.
— Am uitat! exclamă ea, scuturându-și frumosul cap cârlionțat, ca și cum s-ar fi îngrozit de ea însăși. Sunt atât de zăpăcită și de ușuratică! Iartă-mă, te rog. Îmi ieșise din minte că ai motive bune să nu ai chef de pălăvrăgeala mea. Diana și Mary te-au părăsit, Moor House e închisă și ești atât de singur. Zău că-mi pare rău de dumneata. Vino, te rog, să-l vezi pe tata.
— Nu în seara aceasta, domnișoară Rosamond, nu în seara aceasta.
Domnul St. John vorbea aproape ca un automat: numai el știa ce efort îl costa să refuze astfel.
— Ei bine, dacă ești atât de încăpățânat, te las; căci nu îndrăznesc să mai stau: începe să cadă roua. Bună seara!
Îi întinse mâna. El abia i-o atinse.
— Bună seara! repetă el, cu un glas încet și gol ca un ecou.
Ea se întoarse să plece, dar într-o clipă reveni.
— Ești bine? întrebă ea.
Avea de ce să pună întrebarea: chipul lui era alb ca rochia ei.
— Foarte bine, rosti el; și, cu o înclinare, se depărtă de portiță.
Ea o luă într-o parte; el, în alta. Ea se întoarse de două ori să se uite după el, pe când cobora prin câmp ușoară ca o zână; el, care străbătea câmpul cu pas hotărât, nu se întoarse deloc.
Priveliștea suferinței și a jertfei altuia îmi abătu gândurile de la cugetarea numai asupra propriei mele suferințe. Diana Rivers spusese despre fratele ei că e „neînduplecat ca moartea”. Nu exagerase.