Dar lipsurile sau, mai curând, suferințele de la Lowood se împuținau. Primăvara se apropia — ba de fapt și sosise; gerurile încetaseră, zăpezile se topiseră, vânturile tăioase se îmblânziseră. Sărmanele mele picioare, pe care aerul aspru al lui ianuarie le jupuise și le umflase până mă făcuseră să șchiopătez, începeau să se vindece și să se dezumfle sub adierile mai blânde ale lui aprilie. Nopțile și diminețile nu ne mai înghețau sângele în vine cu frigul lor canadian. Puteam îndura acum ora de recreație petrecută în grădină; câteodată, în zilele cu soare, începea să fie chiar plăcută și veselă. Peste straturile cafenii se întindea o verdeață care, înviorându-se pe zi ce trecea, te făcea să crezi că în timpul nopții Speranța trecea pe deasupra lor și lăsa în fiecare dimineață urme tot mai strălucitoare ale pașilor ei. Florile începeau să se ivească printre frunze: ghiocei, șofrănei, urechea-ursului purpurie și panseluțe cu ochi aurii. Joia după-amiaza (jumătate de zi liberă) mergeam acum la plimbare și găseam flori și mai frumoase, deschizându-se pe marginea drumului, sub gardurile vii.
Mai descoperii că o mare plăcere, o bucurie pe care numai zarea o țărmurea, se afla dincolo de zidurile înalte, cu țepușe, ale grădinii noastre: plăcerea aceasta stătea în priveliștea culmilor mărețe care încingeau o vale largă între dealuri, bogată în verdeață și umbră, și a unui pârâu limpede, plin de pietre negre și de vârtejuri scânteietoare. Cât de altfel mi se păruse această priveliște când o văzusem întinsă sub cerul de fier al iernii, înțepenită de ger, învelită în zăpadă, când negurile, reci ca moartea, rătăceau, mânate de vânturile de răsărit, pe acele culmi purpurii și se rostogoleau peste lunci și ostroave până se contopeau cu ceața înghețată de deasupra pârâului! Pârâul însuși era atunci un puhoi tulbure și fără stavilă, care despica pădurea în două și umplea de vuietul lui nebun văzduhul adesea îngroșat de ploi sălbatice sau de vârtejuri de lapoviță; iar pădurea de pe maluri nu arăta privirilor decât șiruri de schelete.
Aprilie trecu în mai: un mai strălucitor și senin. Zile cu cer albastru, cu soare liniștit și cu adieri blânde dinspre apus sau dinspre miazăzi îi umplură tot cursul. Și acum vegetația creștea în putere; Lowoodul își despleti cosițele; totul se făcu verde, totul se umplu de flori; scheletele mari ale ulmilor, frasinilor și stejarilor se întoarseră la o viață plină de măreție; plantele de pădure năpădeau fiecare colțișor ascuns; nenumărate soiuri de mușchi umpleau scobiturile, iar bogăția ciuboțelelor-cucului sălbatice făcea din pământ o ciudată lumină de soare: le-am văzut auriul palid strălucind în locurile umbrite ca niște presărături de cea mai dulce lumină. De toate acestea mă bucuram des și din plin, liberă, nesupravegheată și aproape singură: libertatea și desfătarea aceasta, neobișnuite pentru mine, aveau o pricină despre care trebuie să vorbesc acum.
N-am descris oare un loc plăcut pentru o locuință, când am spus că e cuprins la sânul dealurilor și pădurilor și că se înalță de pe malul unui pârâu? Fără îndoială, destul de plăcut; dar dacă era sau nu sănătos, asta-i altă întrebare.
Valea împădurită unde se afla Lowoodul era leagănul negurilor și al molimei născute din neguri; iar molima, înviorându-se odată cu primăvara, se strecură în azilul orfanelor, răspândi tifosul în sala de clasă și în dormitorul înțesate și, înainte de venirea lui mai, prefăcu școala în spital.
Foametea pe jumătate și răcelile neîngrijite le pregătiseră pe cele mai multe dintre eleve să primească molima: din optzeci de fete, patruzeci și cinci zăceau bolnave în același timp. Orele fură întrerupte, regulile slăbite. Cele câteva care rămăseseră sănătoase căpătară o libertate aproape fără margini, pentru că medicul stăruia asupra nevoii de a face des mișcare ca să-și păstreze sănătatea; și chiar de n-ar fi fost așa, nimeni n-avea răgaz să le supravegheze sau să le țină în frâu. Atenția domnișoarei Temple era cu totul absorbită de bolnave; locuia în infirmerie și n-o părăsea decât ca să-și smulgă câteva ceasuri de odihnă noaptea. Profesoarele erau ocupate până peste cap cu împachetatul și cu celelalte pregătiri trebuincioase pentru plecarea fetelor norocoase care aveau prieteni și rude în stare și dornice să le scoată din focarul molimei. Multe, atinse deja de boală, se duseră acasă numai ca să moară; altele muriră la școală și fură înmormântate pe tăcute și în grabă, felul bolii neîngăduind nicio întârziere.
În vreme ce boala își făcuse astfel sălaș la Lowood, iar moartea venea des în vizită; în vreme ce între zidurile lui domneau tristețea și spaima; în vreme ce odăile și coridoarele lui aburau de mirosuri de spital, iar doctoriile și pastilele de afumat se luptau zadarnic să biruie miasmele morții, luminoasa lună mai strălucea fără nori deasupra dealurilor semețe și a pădurilor frumoase de afară. Și grădina scânteia de flori: nalbele crescuseră înalte cât pomii, crinii se deschiseseră, lalelele și trandafirii înfloriseră; marginile răzoarelor erau înveselite de garofițe trandafirii și de bănuței învoalți, roșii ca sângele; dimineața și seara, măceșii dulci își răspândeau mireasma de mirodenii și de mere; dar toate aceste comori înmiresmate nu le foloseau la nimic celor mai multe dintre locuitoarele Lowoodului, decât ca să dea din când în când un pumn de ierburi și de flori de pus într-un sicriu.
Dar eu și celelalte care rămăseserăm sănătoase ne bucuram din plin de frumusețea locurilor și a anotimpului. Eram lăsate să hoinărim prin pădure ca niște țigănci, de dimineață până seara; făceam ce voiam, ne duceam unde voiam; apoi și traiul era mai bun. Domnul Brocklehurst și familia lui nu se mai apropiau deloc de Lowood; nimeni nu mai cerceta treburile gospodăriei; economa cea acră plecase, gonită de frica molimei; urmașa ei, care fusese supraveghetoare la dispensarul din Lowton, nedeprinsă cu obiceiurile noii sale locuințe, împărțea mâncarea cu mai multă dărnicie. De altfel, era și mai puțină lume de hrănit; bolnavele mâncau puțin; castroanele noastre de la micul dejun erau mai pline; când nu era timp să se gătească un prânz ca lumea, și asta se întâmpla adeseori, ne dădea o bucată mare de plăcintă rece sau o felie groasă de pâine cu brânză, pe care le luam cu noi în pădure, unde fiecare își alegea locul care-i plăcea mai mult, și ne ospătam împărătește.
Locul meu cel mai drag era o piatră lată și netedă care se înălța, albă și uscată, chiar în mijlocul pârâului și la care nu puteai ajunge decât trecând apa prin vad, ispravă pe care o făceam desculță. Piatra era tocmai destul de lată ca să stăm în voie pe ea eu și o altă fată, pe atunci tovarășa mea preferată, o anume Mary Ann Wilson, o fată isteață și cu spirit de observație, în tovărășia căreia îmi plăcea să fiu, pe de o parte pentru că era spirituală și originală, pe de alta pentru că avea un fel de a fi care mă făcea să mă simt în largul meu. Fiind cu câțiva ani mai mare decât mine, cunoștea lumea mai bine și putea să-mi povestească multe lucruri pe care-mi plăcea să le aud: alături de ea, curiozitatea mea își găsea mulțumirea; față de cusururile mele se arăta foarte îngăduitoare și nu-mi punea niciodată frâu la nimic din ce spuneam. Ea avea înclinare spre povestire, eu spre cercetare; ei îi plăcea să informeze, mie să întreb; așa că ne înțelegeam de minune, trăgând din tovărășia noastră multă distracție, dacă nu și mult folos.
Dar unde era în vremea asta Helen Burns? De ce nu petreceam cu ea aceste dulci zile de libertate? O uitasem? Sau eram atât de nevrednică încât mă săturasem de curata ei tovărășie? Firește, Mary Ann Wilson, de care am pomenit, era mai prejos decât întâia mea prietenă: putea doar să-mi spună povești amuzante și să-mi răspundă cu aceeași monedă la bârfelile picante și usturătoare cărora îmi plăcea să mă dedau; pe când Helen, dacă am spus adevărul despre ea, era în stare să le dea celor care aveau privilegiul să stea de vorbă cu ea gustul unor lucruri mult mai înalte.
Așa e, cititorule; știam și simțeam toate astea; și deși sunt o ființă plină de lipsuri, cu multe cusururi și puține calități care să le răscumpere, de Helen Burns nu m-am săturat niciodată; n-am încetat niciodată să nutresc pentru ea o dragoste tot atât de puternică, de duioasă și de respectuoasă ca oricare alta care mi-a însuflețit vreodată inima. Și cum ar fi fost altfel, când Helen, totdeauna și în orice împrejurare, îmi arătase o prietenie liniștită și credincioasă, pe care n-a acrit-o niciodată proasta dispoziție și n-a tulburat-o niciodată iritarea? Dar Helen era bolnavă acum; de câteva săptămâni fusese mutată din fața ochilor mei, nu știam în ce odaie de sus. Mi se spuse că nu era în partea casei unde se aflau bolnavele de friguri, fiindcă nu suferea de tifos, ci de oftică; iar prin oftică, în neștiința mea, înțelegeam ceva ușor, pe care timpul și îngrijirile aveau să-l aline negreșit.
Părerea aceasta îmi fu întărită când o văzui o dată sau de două ori coborând, în după-amiezi foarte calde și însorite, și fiind dusă de domnișoara Temple în grădină; dar în asemenea prilejuri nu mi se îngăduia să mă duc să-i vorbesc; n-o vedeam decât de la fereastra sălii de clasă, și nici atunci limpede, căci era foarte înfofolită și stătea departe, sub verandă.
Într-o seară, la începutul lui iunie, rămăsesem până foarte târziu în pădure cu Mary Ann; ca de obicei, ne despărțiserăm de celelalte și colindaserăm departe, atât de departe încât ne rătăciserăm și fuseserăm nevoite să întrebăm de drum la o căsuță singuratică, unde locuiau un bărbat și o femeie care aveau grijă de o turmă de porci pe jumătate sălbatici, ce se hrăneau în pădure cu jir. Când ne întoarserăm, luna răsărise; un căluț, pe care-l știam că e al doctorului, stătea la poarta grădinii. Mary Ann spuse că, după ea, trebuie să fie cineva foarte bolnav, dacă s-a trimis după domnul Bates la asemenea ceas. Ea intră în casă; eu mai rămăsei câteva minute ca să sădesc în grădinița mea un pumn de rădăcini pe care le scosesem în pădure și care mă temeam să nu se veștejească dacă le lăsam până dimineață. După ce isprăvii, mai zăbovii puțin: florile miroseau atât de frumos când cădea roua; era o seară atât de plăcută, atât de senină, atât de caldă; apusul, încă luminos, făgăduia atât de sigur încă o zi frumoasă pentru a doua zi; luna se înălța atât de măreață în răsăritul grav. Priveam toate acestea și mă bucuram de ele așa cum se poate bucura un copil, când îmi trecu prin minte, cum nu-mi mai trecuse niciodată:
„Cât de trist e să zaci acum pe patul de suferință și să fii în primejdie de moarte! Lumea asta e frumoasă; ar fi îngrozitor să fii chemat din ea și să trebuiască să te duci cine știe unde!”
Și atunci mintea mea făcu primul efort serios de a înțelege ce i se insuflase despre rai și iad; și pentru întâia oară se trase înapoi, nedumerită; și pentru întâia oară, privind înapoi, de o parte și de alta și înainte, văzu în jurul ei o prăpastie fără fund: simțea singurul punct pe care stătea, prezentul; tot restul nu era decât nor fără formă și adâncime pustie; și se cutremură la gândul că s-ar putea clătina și prăvăli în acel haos. Pe când mă frământa acest gând nou, auzii deschizându-se ușa cea mare; domnul Bates ieși și o soră de la infirmerie era cu el. După ce îl văzu încălecând și plecând, ea dădu să închidă ușa, dar eu alergai spre ea.
— Ce face Helen Burns?
— Foarte rău, fu răspunsul.
— Pe ea a venit s-o vadă domnul Bates?
— Da.
— Și ce spune despre ea?
— Spune că n-o să mai rămână mult aici.
Fraza aceasta, dacă aș fi auzit-o cu o zi înainte, mi-ar fi dat doar de înțeles că Helen urma să fie dusă în Northumberland, acasă la ea. Nu m-aș fi gândit că înseamnă că e pe moarte; dar acum înțelesei numaidecât! Îmi fu limpede că Helen Burns își număra cele din urmă zile pe lumea asta și că avea să fie dusă în lumea duhurilor, dacă există o asemenea lume. Simții o zguduitură de groază, apoi un fior puternic de durere, apoi o dorință, o nevoie de a o vedea; și întrebai în ce odaie zace.
— E în odaia domnișoarei Temple, spuse sora.
— Pot să urc să-i vorbesc?
— O, nu, fetițo! Nu cred. Și acum e timpul să intri; ai să capeți friguri dacă stai afară când cade roua.
Sora închise ușa cea mare; eu intrai pe o ușă lăturalnică, ce ducea în sala de clasă. Era tocmai la timp: bătuse ora nouă și domnișoara Miller chema elevele la culcare.
Să fi trecut două ceasuri, era probabil aproape unsprezece, când eu, care nu putusem adormi și credeam, după liniștea desăvârșită din dormitor, că toate colegele mele erau cufundate într-un somn adânc, mă sculai încetișor, îmi pusei rochia peste cămașa de noapte și, fără ghete, mă strecurai din odaie și pornii în căutarea odăii domnișoarei Temple. Era la celălalt capăt al casei, dar știam drumul, iar lumina lunii de vară, fără niciun nor, care pătrundea ici și colo pe ferestrele coridoarelor, mă ajută s-o găsesc fără greutate. Un miros de camfor și de oțet ars mă vesti că mă apropiam de odaia bolnavelor de friguri; trecui repede pe lângă ușa ei, de teamă să nu mă audă sora care veghea toată noaptea. Mi-era groază să nu fiu descoperită și trimisă înapoi; căci trebuia s-o văd pe Helen, trebuia s-o strâng în brațe înainte să moară, să-i dau o ultimă sărutare, să schimb cu ea un ultim cuvânt.
După ce coborâi o scară, străbătui o parte a casei de jos și izbutii să deschid și să închid fără zgomot două uși, ajunsei la o altă scară; o urcai și chiar în fața mea se afla odaia domnișoarei Temple. Prin gaura cheii și pe sub ușă se strecura lumină; o tăcere adâncă domnea împrejur. Apropiindu-mă, văzui că ușa era puțin întredeschisă, pesemne ca să intre puțin aer proaspăt în acel lăcaș înăbușitor al bolii. Fără chef să mai șovăi și plină de porniri nerăbdătoare — cu sufletul și simțurile zvâcnind de fiori ascuțiți —, împinsei ușa și privii înăuntru. Ochii mei o căutau pe Helen și se temeau să găsească moartea.
Lângă patul domnișoarei Temple, pe jumătate acoperit de perdelele lui albe, se afla un pătuț. Văzui conturul unui trup sub pături, dar fața era ascunsă de perdele; sora cu care vorbisem în grădină dormea într-un jilț; o lumânare, căreia nu-i tăiase nimeni mucul, ardea slab pe masă. Domnișoara Temple nu se vedea: am aflat mai târziu că fusese chemată la o bolnavă care aiura, în odaia celor cu friguri. Înaintai, apoi mă oprii lângă pătuț; pusei mâna pe perdea, dar mă gândii că-i mai bine să vorbesc înainte de a o trage. Mă dădeam încă înapoi de groaza de a vedea un cadavru.
— Helen! șoptii încet. Ești trează?
Ea se mișcă, dădu perdeaua la o parte și îi văzui fața palidă, slăbită, dar cu totul liniștită: mi se păru atât de puțin schimbată, încât temerea mea se risipi pe dată.
— Tu ești, Jane? E cu putință? întrebă ea cu glasul ei blând.
„O”, îmi zisei, „n-o să moară; se înșală: n-ar putea vorbi și privi atât de liniștit dacă ar muri.”
Mă urcai în pătuțul ei și o sărutai: fruntea îi era rece, obrazul îi era și rece, și slab, și la fel îi erau mâna și încheietura; dar zâmbea ca altădată.
— De ce ai venit aici, Jane? E trecut de unsprezece: am auzit bătând acum câteva minute.
— Am venit să te văd, Helen. Am auzit că ești foarte bolnavă și n-am putut să adorm înainte de a vorbi cu tine.
— Ai venit, deci, să-mi spui adio; sosești probabil tocmai la timp.
— Te duci undeva, Helen? Te duci acasă?
— Da, la casa mea cea veșnică, la casa cea de pe urmă.
— Nu, nu, Helen!
Mă oprii, deznădăjduită. Pe când încercam să-mi înghit lacrimile, Helen fu apucată de un acces de tuse, care totuși n-o trezi pe soră. După ce-i trecu, rămase câteva minute sleită; pe urmă șopti:
— Jane, piciorușele tale sunt goale; culcă-te și învelește-te cu plapuma mea.
Așa făcui. Ea își puse brațul peste mine și eu mă cuibării lângă ea. După o lungă tăcere, urmă, tot în șoaptă:
— Sunt foarte fericită, Jane; și când vei auzi că am murit, să nu cumva să te întristezi: n-ai de ce să te întristezi. Toți trebuie să murim într-o zi, iar boala care mă ia nu e dureroasă; e blândă și vine încet: sufletul meu e liniștit. Nu las pe nimeni căruia să-i pară prea rău după mine: n-am decât un tată, care s-a însurat de curând și n-o să-i fie dor de mine. Murind tânără, scap de suferințe mari. N-aveam însușirile și darurile trebuincioase ca să-mi croiesc prea bine drum în lume: aș fi greșit mereu.
— Dar unde te duci, Helen? Poți să vezi? Știi?
— Cred; am credință: mă duc la Dumnezeu.
— Unde este Dumnezeu? Ce este Dumnezeu?
— Făcătorul meu și al tău, care nu va nimici niciodată ce a zidit. Mă bizui fără rezervă pe puterea lui și mă încred cu totul în bunătatea lui: număr ceasurile până va sosi ceasul cel mare care mă va întoarce la el și mi-l va descoperi.
— Atunci, Helen, ești sigură că există un loc ca raiul și că sufletele noastre pot ajunge acolo când murim?
— Sunt sigură că există o viață viitoare; cred că Dumnezeu e bun; pot să-i încredințez partea mea nemuritoare fără nicio îndoială. Dumnezeu este tatăl meu, Dumnezeu este prietenul meu: îl iubesc; cred că și el mă iubește.
— Și am să te revăd, Helen, când voi muri?
— Vei veni în același lăcaș al fericirii, vei fi primită de același Părinte puternic al tuturor, fără îndoială, dragă Jane.
Întrebai iarăși, dar de data asta numai în gând: „Unde e acel lăcaș? Există oare?” Și o strânsei și mai tare în brațe pe Helen; îmi era mai dragă ca oricând; simțeam că n-o pot lăsa să plece; stăteam culcată cu fața ascunsă la gâtul ei. Atunci îmi spuse ea, cu glasul cel mai dulce:
— Ce bine mă simt! Tusea din urmă m-a obosit puțin; simt că aș putea dormi; dar nu mă părăsi, Jane; îmi place să te am lângă mine.
— Rămân cu tine, dragă Helen: nimeni n-o să mă ia de aici.
— Ți-e cald, draga mea?
— Da.
— Noapte bună, Jane.
— Noapte bună, Helen.
Mă sărută, o sărutai și curând adormirăm amândouă.
Când mă deșteptai, era ziuă. O mișcare neobișnuită mă trezi; ridicai ochii; eram în brațele cuiva; sora mă ducea pe coridor, înapoi în dormitor. Nu fui certată că-mi părăsisem patul; oamenii aveau altele la care să se gândească; atunci nu mi se dădu nicio lămurire la nenumăratele mele întrebări; dar după o zi sau două aflai că domnișoara Temple, întorcându-se în zori în odaia ei, mă găsise culcată în pătuț, cu fața lipită de umărul Helenei Burns și cu brațele în jurul gâtului ei. Eu dormeam, iar Helen era… moartă.
Mormântul ei se află în cimitirul din Brocklebridge: timp de cincisprezece ani după moartea ei n-a fost acoperit decât de o movilă de iarbă; dar acum o placă de marmură cenușie arată locul, cu numele ei și cuvântul „Resurgam”.