Un capitol nou într-un roman e ca o scenă nouă într-o piesă de teatru; și când ridic de data aceasta cortina, cititorule, trebuie să-ți închipui că vezi o odaie a hanului „George” din Millcote, cu tapetul cu desene mari pe care-l au pereții odăilor de han; cu un covor, cu mobile, cu podoabe pe cămin, cu gravuri de felul celor din hanuri, printre care un portret al lui George al III-lea și altul al prințului de Wales și un tablou care înfățișează moartea lui Wolfe. Toate acestea le vezi la lumina unei lămpi cu ulei atârnate de tavan și a unui foc strașnic, lângă care stau așezată, cu mantia pe umeri și cu pălăria pe cap; manșonul și umbrela îmi stau pe masă și caut să scap de amorțeala și de frigul care m-au pătruns în cele șaisprezece ceasuri petrecute în asprimea unei zile de octombrie: am plecat din Lowton la patru dimineața, iar ceasul orașului Millcote bate tocmai acum ora opt.
Cititorule, deși par să stau comod, cugetul nu mi-e prea liniștit. Credeam că, atunci când diligența va opri aici, mă va aștepta cineva; când am coborât treptele de lemn pe care mi le așezase băiatul de serviciu, m-am uitat îngrijorată în jur, așteptând să-mi aud rostit numele și să văd vreo trăsură care să mă ducă la Thornfield. Nu se vedea nimic de felul acesta; și când l-am întrebat pe un chelner dacă întrebase cineva de o domnișoară Eyre, mi s-a răspuns că nu: așa că n-am avut încotro și am cerut să fiu dusă într-o odaie separată; și iată-mă aici, așteptând, în vreme ce tot felul de îndoieli și de temeri îmi frământă gândurile.
E o senzație foarte ciudată pentru tinerețea fără experiență să se simtă cu totul singură pe lume, ruptă de orice legătură, nesigură dacă va putea ajunge în portul spre care se îndreaptă și împiedicată de multe piedici să se întoarcă în cel pe care l-a părăsit. Farmecul aventurii îndulcește această senzație, văpaia mândriei o încălzește; dar apoi zvâcnetul fricii o tulbură; iar la mine frica ajunse să stăpânească totul când trecu o jumătate de ceas și eram tot singură. Mă gândii să sun.
— E pe-aici, prin împrejurimi, un loc căruia îi zice Thornfield? îl întrebai pe chelnerul care veni la chemare.
— Thornfield? Nu știu, doamnă; întreb la bufet.
Pieri, dar se ivi din nou numaidecât.
— Numele dumneavoastră e Eyre, domnișoară?
— Da.
— Vă așteaptă cineva.
Sării în picioare, îmi luai manșonul și umbrela și ieșii grăbită în coridorul hanului: un om stătea lângă ușa deschisă, iar în strada luminată de felinare zării nelămurit o trăsurică cu un cal.
— Ăsta trebuie să fie bagajul dumneavoastră? spuse omul cam brusc când mă văzu, arătând spre cufărul meu din coridor.
— Da.
El îl săltă în trăsură, care era un fel de brișcă închisă, și apoi mă urcai și eu; înainte să închidă ușa după mine, îl întrebai cât e până la Thornfield.
— Ca la vreo șase mile.
— Cât o să ne ia până acolo?
— Un ceas și jumătate, de-o fi.
Închise ușa trăsurii, se cățără pe capră și pornirăm. Mergeam agale, așa că avui destul timp să cuget; eram mulțumită că mă aflam în sfârșit atât de aproape de capătul călătoriei și, rezemându-mă de spătarul trăsurii, comodă, deși nu elegantă, mă lăsai în voia gândurilor.
„Judecând după simplitatea servitorului și a trăsurii”, îmi spusei, „pesemne că doamna Fairfax nu e o persoană prea strălucită: cu atât mai bine; numai o dată am trăit printre oameni de lume bună și am fost foarte nefericită cu ei. Mă întreb dacă trăiește singură, în afară de fetiță; dacă e așa și dacă e cât de cât prietenoasă, de bună seamă că o să mă pot înțelege cu ea; o să fac tot ce pot; păcat că nu totdeauna e de ajuns să faci tot ce poți. La Lowood, ce-i drept, am luat această hotărâre, m-am ținut de ea și am izbutit să plac; dar la doamna Reed, îmi amintesc, tot ce făceam mai bine era respins cu dispreț. Dea Domnul ca doamna Fairfax să nu se dovedească o a doua doamnă Reed; dar dacă va fi așa, nu sunt obligată să rămân la ea! Și dacă se va întâmpla ce-i mai rău, pot da din nou un anunț. Oare cât am ajuns pe drum?”
Lăsai fereastra în jos și privii afară: Millcote rămăsese în urma noastră; judecând după numărul luminilor, părea un oraș de seamă, mult mai mare decât Lowton. După cât puteam vedea, ne aflam acum pe un fel de izlaz; dar case erau risipite peste tot prin ținut; simțeam că suntem într-un alt ținut decât cel al Lowoodului, mai populat, mai puțin pitoresc; mai plin de viață, mai puțin romantic.
Drumurile erau desfundate, noaptea cețoasă; vizitiul meu lăsă calul la pas tot drumul, iar ceasul și jumătatea se lungi, cred cu adevărat, la două ceasuri; în sfârșit, se întoarse pe capră și spuse:
— Nu mai e departe de Thornfield acu'.
Privii din nou afară: treceam pe lângă o biserică; îi văzui pe cer turnul scund și lat, iar clopotul ei bătea un sfert; mai văzui pe coasta unui deal un șirag îngust de lumini, ca o galaxie, care arăta un sat sau un cătun. Cam după zece minute, vizitiul coborî și deschise o poartă cu două canaturi: trecurăm, iar canaturile se izbiră la loc în urma noastră. Urcarăm apoi încet o alee și ajunserăm în fața fațadei lungi a unei case: dintr-o fereastră ieșită în afară, cu perdelele trase, licărea lumină de lumânare; toate celelalte erau întunecate. Trăsura se opri la ușa de la intrare; o deschise o servitoare; coborâi și intrai.
— Poftiți pe aici, doamnă, îmi spuse fata.
O urmai printr-un hol pătrat, cu uși înalte de jur împrejur; mă duse într-o odaie a cărei dublă lumină, de foc și de lumânări, mă orbi la început, prin contrastul cu întunericul cu care-mi fuseseră deprinși ochii timp de două ceasuri; când fui însă în stare să văd, mi se înfățișă o priveliște tihnită și plăcută.
O odăiță primitoare; o masă rotundă lângă un foc vesel; un jilț de modă veche, cu spătar înalt, în care ședea cea mai îngrijită bătrânică ce se poate închipui, cu bonetă de văduvă, rochie de mătase neagră și șorț de muselină albă ca zăpada: întocmai cum mi-o închipuisem pe doamna Fairfax, numai că mai puțin impunătoare și cu înfățișare mai blândă. Împletea; o pisică mare stătea cuminte la picioarele ei; într-un cuvânt, nu lipsea nimic ca să împlinească idealul tihnei casnice. Cu greu se putea închipui o primire mai liniștitoare pentru o guvernantă nouă: nicio măreție care să te copleșească, niciun fast care să te stânjenească; apoi, când intrai, bătrâna doamnă se sculă și veni îndată, binevoitoare, în întâmpinarea mea.
— Ce mai faci, draga mea? Mă tem că te-a obosit drumul; John mână așa de încet; trebuie să-ți fie frig, vino lângă foc.
— Doamna Fairfax, presupun? spusei eu.
— Da, ai ghicit; ia loc, te rog.
Mă duse la jilțul ei și începu să-mi scoată șalul și să-mi dezlege panglicile pălăriei; o rugai să nu-și dea atâta osteneală.
— O, nu e nicio osteneală; mâinile dumitale trebuie să fie aproape amorțite de frig. Leah, fă puțin vin fiert cu mirodenii și taie unul-două sandvișuri: uite cheile de la cămară.
Și scoase din buzunar o legătură de chei cât se poate de gospodărească și i-o dădu servitoarei.
— Acum, apropie-te de foc, urmă ea. Ți-ai adus bagajul, nu-i așa, draga mea?
— Da, doamnă.
— Am să văd să ți-l ducă în odaie, spuse ea, și ieși grăbită.
„Mă tratează ca pe o musafiră”, îmi spusei. „Nu mă așteptam la o asemenea primire; credeam că voi găsi numai răceală și țâfnă: nu seamănă cu ce-am auzit despre felul cum sunt tratate guvernantele; dar nu trebuie să mă bucur prea devreme.”
Se întoarse; strânse cu mâinile ei de pe masă andrelele și una-două cărți, ca să facă loc tăvii pe care o aducea acum Leah, și apoi îmi întinse ea însăși gustarea. Eram cam încurcată să fiu ținta unei atenții mai mari decât primisem vreodată, și încă din partea stăpânei și superioarei mele; dar cum ea nu părea să creadă că face ceva nepotrivit cu locul ei, socotii că e mai bine să-i primesc liniștită amabilitățile.
— Voi avea plăcerea s-o văd pe domnișoara Fairfax astă-seară? întrebai, după ce gustai din ce-mi oferise.
— Ce-ai spus, draga mea? Sunt cam surdă, răspunse buna doamnă, apropiindu-și urechea de gura mea.
Repetai întrebarea, mai deslușit.
— Domnișoara Fairfax? A, vrei să spui domnișoara Varens! Varens e numele viitoarei dumitale eleve.
— Adevărat? Deci nu e fiica dumneavoastră?
— Nu; eu n-am familie.
Ar fi trebuit să-mi urmez întrebarea dintâi, întrebând-o ce legătură avea domnișoara Varens cu ea; dar îmi amintii că nu e politicos să pui prea multe întrebări; de altfel, eram sigură c-o să aflu cu timpul.
— Sunt atât de bucuroasă, urmă ea, așezându-se în fața mea și luând pisica pe genunchi, sunt atât de bucuroasă că ai venit; acum o să fie cu adevărat plăcut să trăiesc aici, având o tovarășă. Ce-i drept, e plăcut oricând, căci Thornfield e un conac vechi și frumos, poate cam neglijat în ultimii ani, dar tot e un loc respectabil; totuși știi, iarna te simți tare urât singură, chiar și în cea mai bună locuință. Spun singură: Leah e o fată de treabă, desigur, iar John și nevastă-sa sunt oameni foarte cumsecade; dar vezi, sunt numai servitori, și nu poți sta de vorbă cu ei de la egal la egal: trebuie să-i ții la distanța cuvenită, ca să nu-ți pierzi autoritatea. Iarna trecută, zău (a fost o iarnă foarte grea, dacă-ți aduci aminte, și când nu ningea, ploua și bătea vântul), din noiembrie până în februarie n-a venit în casă țipenie de om în afară de măcelar și de poștaș; și chiar căzusem în melancolie, tot stând singură noapte de noapte; o chemam uneori pe Leah să-mi citească, dar nu cred că sărmanei fete îi prea plăcea treaba asta: i se părea că o ține legată. Primăvara și vara a mers mai bine: soarele și zilele lungi schimbă atâta lucru! Și apoi, chiar la începutul toamnei, a venit mica Adèle Varens cu dădaca ei: un copil însuflețește dintr-odată o casă; iar acum, că ești și dumneata aici, o să fiu de-a dreptul veselă.
Inima mi se încălzi cu adevărat pentru vrednica doamnă, ascultând-o vorbind; îmi apropiai puțin scaunul de al ei și îmi arătai dorința sinceră ca tovărășia mea să i se pară tot atât de plăcută pe cât se aștepta.
— Dar nu vreau să te țin trează până târziu astă-seară, spuse ea; e aproape miezul nopții, iar dumneata ai călătorit toată ziua: trebuie să fii obosită. Dacă ți-ai încălzit bine picioarele, am să-ți arăt odaia. Am pus să ți se pregătească odaia de lângă a mea; e o odăiță mică, dar m-am gândit că ți-ar plăcea mai mult decât una dintre odăile mari din față: au, ce-i drept, mobile mai frumoase, dar sunt atât de triste și de pustii, că eu niciodată nu dorm în ele.
Îi mulțumii pentru alegerea ei plină de grijă și, cum eram într-adevăr ostenită de lunga călătorie, îi spusei că sunt gata să mă retrag. Ea își luă lumânarea și o urmai afară din odaie. Mai întâi se duse să vadă dacă ușa de la intrare era încuiată; după ce scoase cheia din broască, porni înainte pe scară. Treptele și balustrada erau de stejar; fereastra scării era înaltă și cu ochiuri mici, în rețea; și ea, și galeria lungă în care dădeau ușile odăilor de dormit păreau mai curând ale unei biserici decât ale unei case. Pe scară și pe galerie stăruia un aer rece ca de cavou, care te ducea cu gândul la spații triste și la singurătate; și fui bucuroasă când, intrând în sfârșit în odaia mea, o găsii mică și mobilată în stil modern, obișnuit.
După ce doamna Fairfax îmi ură prietenos noapte bună, încuiai ușa, mă uitai în tihnă în jur și, datorită înfățișării mai vesele a odăiței mele, risipii întrucâtva impresia stranie lăsată de holul acela larg, de scara aceea întunecată și spațioasă și de galeria aceea lungă și rece; îmi amintii atunci că, după o zi de oboseală trupească și de neliniște sufletească, eram în sfârșit într-un liman sigur. Un val de recunoștință îmi umplu inima; îngenuncheai lângă pat și adusei mulțumiri acolo unde li se cuveneau; și nu uitai, înainte să mă ridic, să cer ajutor pentru drumul meu de mai departe și puterea de a merita bunătatea care mi se oferea cu atâta sinceritate înainte de a o fi câștigat. În noaptea aceea culcușul meu n-avea spini, iar odaia mea singuratică, nicio spaimă. Obosită și mulțumită în același timp, adormii repede și adânc; când mă trezii, era ziuă de-a binelea.
Odaia mi se păru un locșor atât de luminos când soarele pătrunse printre perdelele vesele de creton albastru, arătând pereții tapetați și podeaua acoperită cu covor, atât de deosebite de scândurile goale și de tencuiala pătată de la Lowood, încât mi se înveseli sufletul la vederea ei. Lucrurile din afară au mare înrâurire asupra celor tineri: mă gândii că începe pentru mine o epocă mai frumoasă a vieții, care avea să-și aibă florile și bucuriile ei, ca și spinii și truda. Toate puterile mele, stârnite de schimbarea locului și de câmpul nou deschis speranței, păreau că se treziseră. Nu pot spune lămurit ce așteptau, dar era ceva plăcut: nu poate chiar în ziua aceea sau în luna aceea, ci într-un viitor nehotărât.
Mă sculai; mă îmbrăcai cu grijă: silită să fiu simplă, căci n-aveam niciun lucru de îmbrăcăminte care să nu fie făcut cu cea mai mare simplitate, eram totuși din fire grijulie să fiu îngrijită. Nu obișnuiam să nesocotesc înfățișarea sau să nu-mi pese de impresia pe care o făceam; dimpotrivă, doream totdeauna să arăt cât mai bine și să plac atât cât îmi îngăduia lipsa de frumusețe. Câteodată îmi părea rău că nu eram mai frumoasă; câteodată doream să am obrajii trandafirii, nasul drept și gura mică, roșie ca o cireașă; voiam să fiu înaltă, impunătoare și bine făcută; simțeam că e o nenorocire să fiu atât de mică, atât de palidă și să am trăsături atât de neregulate și de pronunțate. Și de ce aveam aceste năzuințe și aceste păreri de rău? Ar fi greu de spus; nici mie nu mi-o puteam spune atunci lămurit; și totuși aveam o pricină, și încă o pricină logică și firească. Oricum, după ce-mi netezii bine părul cu peria, îmi pusei rochia neagră, care, deși arăta ca un veșmânt de quaker, avea cel puțin meritul că-mi venea ca turnată, și îmi potrivii gulerașul alb și curat, socotii că arăt destul de cuviincios ca să mă înfățișez doamnei Fairfax și că noua mea elevă nu se va da cel puțin înapoi cu silă de lângă mine. După ce deschisei fereastra odăii și mă încredințai că lăsasem totul drept și în ordine pe masa de toaletă, mă încumetai să ies.
Străbătând galeria lungă, acoperită cu rogojini, coborâi treptele alunecoase de stejar și ajunsei în hol; mă oprii acolo un minut; mă uitai la câteva tablouri de pe pereți (unul, îmi amintesc, înfățișa un bărbat posomorât în platoșă, iar altul o doamnă cu părul pudrat și cu un colier de perle), la o lampă de bronz atârnată de tavan, la un ceas mare a cărui cutie de stejar era sculptată ciudat și înnegrită ca abanosul de vreme și de frecat. Totul mi se părea foarte măreț și impunător; dar pe atunci eram atât de puțin obișnuită cu măreția. Ușa de la intrare, pe jumătate de sticlă, era deschisă; pășii peste prag. Era o dimineață frumoasă de toamnă; soarele dimineții strălucea senin peste crângurile ruginite și peste câmpurile încă verzi; înaintând pe pajiște, ridicai ochii și cercetai fațada casei. Avea trei caturi, cu proporții nu uriașe, deși însemnate: era conacul unui gentilom, nu reședința unui nobil; crenelurile de sus îi dădeau o înfățișare pitorească. Fațada ei cenușie se desprindea bine pe fundalul unui crâng cu cuiburi de ciori, ai căror locatari croncănitori își luaseră acum zborul: zburau peste pajiște și peste parc ca să se lase într-o fâneață mare, despărțită de ele printr-un șanț cu zid, unde un șir de păducei bătrâni și puternici, noduroși și largi cât stejarii, lămureau numaidecât de unde-și trăgea conacul numele. Mai departe se aflau dealuri: nu atât de înalte ca cele din jurul Lowoodului, nici atât de râpoase, nici atât de asemenea unor bariere care te despart de lumea celor vii; dar totuși dealuri destul de liniștite și de singuratice, care păreau să cuprindă Thornfieldul într-o singurătate pe care nu mă așteptasem s-o găsesc atât de aproape de un loc atât de plin de forfotă ca Millcote. Un cătun mic, ale cărui acoperișuri se amestecau cu copacii, se întindea risipit pe coasta unuia dintre aceste dealuri; biserica parohiei se afla mai aproape de Thornfield: vârful turnului ei vechi se ivea deasupra unei movile, între casă și poartă.
Mă bucuram încă de priveliștea liniștită și de aerul proaspăt și plăcut, ascultam încă încântată croncănitul ciorilor, cercetam încă fațada largă și căruntă a conacului, gândindu-mă ce loc mare era acesta de locuit pentru o bătrânică singură ca doamna Fairfax, când doamna se ivi în ușă.
— Cum! Ai și ieșit? spuse ea. Văd că te scoli devreme.
Mă dusei spre ea și fui primită cu o sărutare prietenoasă și o strângere de mână.
— Cum îți place Thornfield? mă întrebă.
Îi spusei că-mi place foarte mult.
— Da, spuse ea, e un loc frumos; dar mă tem că o să înceapă să se strice, dacă domnul Rochester nu-și pune în gând să vină să locuiască aici pentru totdeauna sau măcar să vină ceva mai des: casele mari și parcurile frumoase au nevoie de prezența stăpânului.
— Domnul Rochester! exclamai eu. Cine e?
— Proprietarul Thornfieldului, răspunse ea liniștită. Nu știai că-l cheamă Rochester?
Bineînțeles că nu știam: nu auzisem niciodată de el; dar bătrâna doamnă părea să socotească existența lui un fapt cunoscut de toată lumea, pe care oricine trebuia să-l știe din instinct.
— Credeam, urmai eu, că Thornfield e al dumneavoastră.
— Al meu? Doamne, copila mea, ce idee! Al meu! Eu nu sunt decât menajera, administratoarea. Ce-i drept, sunt rudă de departe cu familia Rochester, prin mamă, sau mai bine zis soțul meu era; era preot, parohul din Hay, satul acela mic de colo de pe deal, iar biserica de lângă poartă era a lui. Mama actualului domn Rochester era o Fairfax și verișoară de-a doua cu soțul meu; dar eu nu mă prevalez niciodată de această rudenie; de fapt, nu înseamnă nimic pentru mine; mă socotesc o menajeră ca oricare alta: stăpânul meu e totdeauna politicos și nu aștept nimic mai mult.
— Și fetița, eleva mea?
— E pupila domnului Rochester; el m-a însărcinat să-i găsesc o guvernantă. Avea de gând s-o crească în ——shire, cred. Iat-o că vine cu „bona” ei, cum își numește ea dădaca.
Așadar enigma se lămuri: văduva aceasta mică, prietenoasă și bună nu era o mare doamnă, ci o femeie care depindea de alții, ca și mine. N-o iubeam mai puțin pentru asta; dimpotrivă, eram mai mulțumită ca oricând. Egalitatea dintre ea și mine era reală, nu doar rodul unei bunăvoințe condescendente din partea ei: cu atât mai bine; poziția mea era cu atât mai liberă.
Pe când cugetam la această descoperire, o fetiță, urmată de însoțitoarea ei, veni în fugă pe pajiște. Mă uitai la eleva mea, care la început nu păru să mă bage în seamă: era cu totul copil, să tot fi avut șapte sau opt ani, plăpândă, cu o față palidă, cu trăsături mărunte, și cu un păr bogat, care-i cădea în bucle până la mijloc.
— Bună dimineața, domnișoară Adèle, spuse doamna Fairfax. Vino să vorbești cu domnișoara care o să te învețe și care o să facă într-o zi din tine o femeie învățată.
Fetița se apropie.
— C'est là ma gouvernante! zise ea, arătând spre mine și adresându-se dădacei, care răspunse:
— Mais oui, certainement.
— Sunt străine? întrebai eu, mirată să aud vorbindu-se franțuzește.
— Dădaca e străină, iar Adèle s-a născut pe continent și cred că nu l-a părăsit niciodată până acum șase luni. Când a venit aici, nu știa o boabă englezește; acum o scoate la capăt să vorbească puțin: eu n-o înțeleg, amestecă atâta engleza cu franceza; dar dumneata o să pricepi foarte bine ce vrea să spună, cred.
Din fericire, avusesem norocul să învăț franceza de la o franțuzoaică; și cum căutasem totdeauna să vorbesc cu madame Pierrot cât de des puteam, și cum, pe deasupra, în ultimii șapte ani învățasem în fiecare zi pe dinafară câte o bucată în franceză, dându-mi silința cu accentul și imitând cât mai bine pronunția profesoarei mele, căpătasem o oarecare ușurință și corectitudine în această limbă și nu era de crezut că mă voi încurca prea tare cu domnișoara Adèle. Când auzi că sunt guvernanta ei, veni și-mi strânse mâna; și, pe când o duceam la micul dejun, îi spusei câteva fraze în limba ei: la început îmi răspunse scurt, dar după ce ne așezarăm la masă și mă cercetă vreo zece minute cu ochii ei mari, căprui-deschis, începu deodată să sporovăiască fără oprire.
— Ah! strigă ea în franceză. Vorbiți limba mea tot așa de bine ca domnul Rochester: pot vorbi cu dumneavoastră cum vorbesc cu el, și Sophie la fel. O să se bucure: aici n-o înțelege nimeni: madame Fairfax e numai englezoaică. Sophie e dădaca mea; a venit cu mine peste mare pe o corabie mare, cu un coș care fumega… și ce mai fumega!… și mi-a fost rău, și lui Sophie i-a fost rău, și domnului Rochester i-a fost rău. Domnul Rochester stătea întins pe o canapea, într-o odaie frumoasă care se chema salon, iar Sophie și cu mine aveam pătuțuri în altă parte. Era cât pe-aci să cad dintr-al meu: era ca un raft. Și, mademoiselle… cum vă cheamă?
— Eyre, Jane Eyre.
— Aire? Of! Nu pot să-l spun. Ei, corabia noastră s-a oprit dimineața, înainte să se facă ziuă de-a binelea, într-un oraș mare, un oraș uriaș, cu case foarte negre și toate afumate; deloc ca orașul frumos și curat de unde venisem eu; și domnul Rochester m-a dus în brațe pe o scândură până pe uscat, și Sophie a venit după noi, și ne-am urcat cu toții într-o trăsură, care ne-a dus la o casă mare și frumoasă, mai mare și mai frumoasă decât asta, care se cheamă hotel. Am stat acolo aproape o săptămână: eu și cu Sophie ne plimbam în fiecare zi într-un loc mare și verde, plin de copaci, care se cheamă Parc; și acolo erau mulți copii în afară de mine, și un iaz cu păsări frumoase, pe care le hrăneam cu firimituri.
— Poți s-o înțelegi când vorbește așa de repede? întrebă doamna Fairfax.
O înțelegeam foarte bine, căci eram obișnuită cu limba iute a lui madame Pierrot.
— Aș vrea, urmă buna doamnă, s-o întrebi câte ceva despre părinții ei: mă întreb dacă și-i mai amintește.
— Adèle, întrebai eu, cu cine stăteai când erai în orașul acela frumos și curat de care mi-ai vorbit?
— Demult, stăteam cu mama; dar ea s-a dus la Sfânta Fecioară. Mama mă învăța să dansez, să cânt și să spun versuri. Veneau o mulțime de domni și doamne s-o vadă pe mama, iar eu dansam în fața lor sau mă așezam pe genunchii lor și le cântam: îmi plăcea. Vreți să mă auziți cântând acum?
Terminase micul dejun, așa că îi îngăduii să-mi arate o mostră din talentele ei. Coborî de pe scaun, veni și se așeză pe genunchii mei; apoi, împreunându-și cuviincios mânuțele în față, scuturându-și buclele pe spate și ridicând ochii spre tavan, începu să cânte un cântec dintr-o operă. Era cântecul unei femei părăsite care, după ce plânge perfidia iubitului, își cheamă mândria în ajutor; îi poruncește slujnicei s-o împodobească cu cele mai strălucitoare bijuterii și cu cele mai bogate veșminte și se hotărăște să-l întâlnească pe vânzător chiar în noaptea aceea la un bal și să-i dovedească, prin veselia purtării ei, cât de puțin a atins-o părăsirea lui.
Subiectul părea ciudat ales pentru o cântăreață atât de mică; dar presupun că tot hazul spectacolului stătea în a auzi notele dragostei și ale geloziei ciripite cu sâsâiala copilăriei; și era un haz de foarte prost gust: cel puțin așa credeam eu.
Adèle cântă canțoneta destul de bine și cu naivitatea vârstei ei. După ce isprăvi, sări de pe genunchii mei și zise:
— Acum, mademoiselle, am să vă spun niște versuri.
Luând o poză, începu: „La Ligue des Rats: fable de La Fontaine”. Apoi declamă bucățica cu o atenție la punctuație și la accente, cu o mlădiere a glasului și cu o potrivire a gesturilor cu totul neobișnuite la vârsta ei, care dovedeau că fusese învățată cu grijă.
— Mama ta te-a învățat bucata asta? o întrebai.
— Da, și ea o spunea uite așa: „Qu'avez-vous donc? lui dit un de ces rats; parlez!” Mă punea să ridic mâna, așa, ca să-mi amintesc să ridic glasul la întrebare. Acum vreți să dansez pentru dumneavoastră?
— Nu, ajunge; dar după ce mama ta s-a dus la Sfânta Fecioară, cum zici, cu cine ai stat atunci?
— Cu madame Frédéric și cu bărbatul ei: ea m-a îngrijit, dar nu mi-e nicio rudă. Cred că e săracă, fiindcă n-avea o casă atât de frumoasă ca mama. N-am stat mult acolo. Domnul Rochester m-a întrebat dacă vreau să vin să stau cu el în Anglia, și am spus da; căci îl cunoșteam pe domnul Rochester dinainte s-o cunosc pe madame Frédéric, și era totdeauna bun cu mine și-mi dădea rochii frumoase și jucării; dar vedeți că nu s-a ținut de cuvânt, căci m-a adus în Anglia și acum s-a dus el înapoi și nu-l mai văd niciodată.
După micul dejun, Adèle și cu mine ne retraserăm în bibliotecă, odaie pe care, se pare, domnul Rochester poruncise s-o folosim drept sală de clasă. Cele mai multe cărți erau încuiate în dulapuri cu uși de sticlă; dar un dulap fusese lăsat deschis și cuprindea tot ce putea fi trebuincios în materie de cărți elementare și mai multe volume de literatură ușoară, poezie, biografii, călătorii, câteva romane etc. Presupun că socotise că atâta îi trebuia unei guvernante pentru lecturile ei; și, într-adevăr, deocamdată mă mulțumeau din plin; în comparație cu puținele spice pe care izbutisem să le culeg din când în când la Lowood, mi se păreau un seceriș bogat de desfătare și de învățătură. În odaia aceasta se mai aflau o pianină nouă de tot, cu un sunet deosebit de frumos, un șevalet de pictură și o pereche de globuri.
Eleva mea mi se păru destul de ascultătoare, deși fără chef de muncă: nu era deprinsă cu nicio ocupație regulată. Simțeam că n-ar fi înțelept s-o țin prea strâns de la început; așa că, după ce îi vorbii mult și o făcui să învețe puțin, și după ce dimineața se apropie de amiază, îi îngăduii să se întoarcă la dădaca ei. Îmi pusesem apoi în gând să mă ocup până la ora prânzului desenând pentru ea câteva schițe mici.
Pe când urcam scara ca să-mi iau mapa și creioanele, doamna Fairfax mă strigă:
— Orele dumitale de dimineață s-au terminat, presupun, îmi spuse ea.
Era într-o odaie a cărei ușă cu două canaturi stătea deschisă: intrai când mi se adresă. Era o încăpere mare și impunătoare, cu jilțuri și perdele purpurii, cu un covor turcesc, cu pereții îmbrăcați în lemn de nuc, cu o fereastră uriașă, bogată în vitralii, și cu un tavan înalt, cu ornamente nobile în relief. Doamna Fairfax ștergea de praf niște vaze de spat purpuriu fin, așezate pe un bufet.
— Ce odaie frumoasă! exclamai eu, privind în jur.
Niciodată nu mai văzusem una nici pe jumătate atât de impunătoare.
— Da; e sufrageria. Tocmai am deschis fereastra să intre puțin aer și soare; căci totul se umezește atât de tare în încăperile rar locuite; salonul de colo e ca un cavou.
Îmi arătă un arc larg, care răspundea ferestrei și care avea, ca și ea, o perdea vopsită în purpură de Tir, acum strânsă într-o parte. Urcând cele două trepte largi până la el și privind înăuntru, crezui că zăresc un tărâm de basm, atât de strălucitoare li se păru ochilor mei de novice priveliștea de dincolo. Nu era totuși decât un salon foarte frumos și, în fundul lui, un budoar, amândouă cu covoare albe pe care păreau așternute ghirlande strălucitoare de flori; amândouă cu tavane împodobite cu ornamente albe ca zăpada, de struguri albi și frunze de viță, sub care străluceau, într-un contrast bogat, canapele și otomane stacojii; iar podoabele de pe căminul de marmură palidă de Paros erau din sticlă de Boemia scânteietoare, roșie ca rubinul; între ferestre, oglinzi mari repetau îmbinarea de zăpadă și foc a întregului.
— În ce ordine țineți odăile acestea, doamnă Fairfax! spusei eu. Niciun fir de praf, nicio husă de pânză: dacă n-ar fi aerul cam rece, ai crede că sunt locuite în fiecare zi.
— Ei, domnișoară Eyre, deși domnul Rochester vine rar pe aici, vine totdeauna pe neașteptate; și cum am băgat de seamă că-l supără să găsească totul înfășurat și să se facă la sosirea lui o forfotă de rânduială, am socotit că e mai bine să țin odăile pregătite.
— Domnul Rochester e un om exigent și mofturos?
— Nu chiar; dar are gusturile și obiceiurile unui gentilom și se așteaptă ca lucrurile să fie rânduite potrivit cu ele.
— Țineți la el? E iubit de lume?
— O, da; familia a fost totdeauna respectată pe aici. Aproape tot pământul din împrejurimi, cât vezi cu ochii, a fost al Rochesterilor din vremuri străvechi.
— Bine, dar, lăsând la o parte pământurile, dumneavoastră țineți la el? E iubit pentru el însuși?
— Eu n-am niciun motiv să nu țin la el; și cred că arendașii îl socotesc un stăpân drept și darnic; dar n-a trăit niciodată prea mult printre ei.
— Dar n-are nicio ciudățenie? Într-un cuvânt, ce fel de om e?
— O, cred că e un om fără cusur. E poate cam ciudat: a călătorit mult și a văzut multă lume, aș zice. Cred că e deștept, dar n-am stat niciodată prea mult de vorbă cu el.
— În ce fel e ciudat?
— Nu știu… nu e ușor de spus… nimic izbitor, dar simți asta când îți vorbește; nu poți fi niciodată sigur dacă glumește sau vorbește serios, dacă e mulțumit sau dimpotrivă; pe scurt, nu-l înțelegi pe deplin… cel puțin eu nu-l înțeleg; dar n-are importanță, e un stăpân foarte bun.
Atât aflai de la doamna Fairfax despre stăpânul ei și al meu. Sunt oameni care n-au nicio idee cum să schițeze un caracter sau cum să observe și să descrie trăsăturile izbitoare ale oamenilor ori ale lucrurilor: buna doamnă făcea vădit parte din această categorie; întrebările mele o încurcau, dar n-o făceau să spună mai mult. Domnul Rochester era în ochii ei domnul Rochester; un gentilom, un moșier, nimic mai mult; nu întreba și nu cerceta mai departe și, vădit, se mira de dorința mea de a căpăta o idee mai limpede despre cine era el.
Când ieșirăm din sufragerie, se oferi să-mi arate restul casei; și o urmai pe scări în sus și în jos, admirând totul în drum, căci totul era bine rânduit și frumos. Odăile mari din față mi se părură deosebit de impunătoare; iar unele dintre odăile de la catul al treilea, deși întunecoase și scunde, erau interesante prin aerul lor străvechi. Mobilele care fuseseră cândva ale încăperilor de jos fuseseră mutate aici, din când în când, pe măsură ce se schimbase moda; iar lumina slabă care pătrundea prin ferestruicile înguste dezvăluia paturi vechi de o sută de ani; lăzi de stejar sau de nuc care, cu sculpturile lor ciudate, ramuri de palmier și capete de heruvimi, semănau cu chivotul evreilor; șiruri de jilțuri venerabile, cu spătarul înalt și îngust; scăunele și mai vechi, pe ale căror perne se mai vedeau urmele pe jumătate șterse ale unor broderii lucrate de degete care de două generații erau țărână în sicriu. Toate aceste rămășițe dădeau catului al treilea de la Thornfield Hall înfățișarea unei locuințe a trecutului, a unui altar al amintirii. Ziua îmi plăcea tăcerea, umbra, ciudățenia acestor ascunzișuri; dar nu doream câtuși de puțin să-mi petrec noaptea într-unul din paturile acelea largi și grele: unele închise cu uși de stejar, altele umbrite de vechi draperii englezești lucrate, încărcate de broderii groase, înfățișând chipuri de flori ciudate, de păsări și mai ciudate și de ființe omenești dintre cele mai ciudate, toate acestea ar fi arătat cu adevărat ciudat în lumina palidă a lunii.
— Servitorii dorm în odăile acestea? întrebai.
— Nu; ei stau într-un șir de odăi mai mici, în spate; aici nu doarme nimeni niciodată: ai zice aproape că, dacă ar fi vreo stafie la Thornfield Hall, aici și-ar avea bântuiala.
— Așa cred și eu: n-aveți stafii, va să zică?
— Nu de care să fi auzit eu, răspunse doamna Fairfax zâmbind.
— Nici vreo tradiție despre vreuna? Nicio legendă sau poveste cu stafii?
— Nu cred. Și totuși se spune că Rochesterii au fost la vremea lor un neam mai curând violent decât liniștit: poate că tocmai de aceea se odihnesc acum liniștiți în mormintele lor.
— Da, „după frigurile zbuciumate ale vieții, dorm bine”, murmurai eu. Unde vă duceți acum, doamnă Fairfax?
Căci ea se îndepărta.
— Sus, pe acoperiș; vrei să vii să vezi priveliștea de acolo?
O urmai mai departe, pe o scară foarte îngustă, până în pod, și de acolo pe o scăriță și printr-un chepeng pe acoperișul conacului. Eram acum la nivelul coloniei de ciori și le puteam vedea în cuiburi. Aplecându-mă peste creneluri și privind departe în jos, cercetai domeniul întins ca o hartă: pajiștea strălucitoare și catifelată, care încingea strâns temelia cenușie a conacului; câmpul, larg cât un parc, presărat cu copacii lui bătrâni; pădurea, cafenie și uscată, despărțită de o cărare vădit năpădită de buruieni, mai verde de mușchi decât erau copacii de frunze; biserica de lângă poartă, drumul, dealurile liniștite, toate odihnindu-se în soarele zilei de toamnă; zarea mărginită de un cer prielnic, azuriu, marmorat cu alb sidefiu. Nimic din priveliște nu era neobișnuit, dar totul era plăcut. Când mă întorsei de la ea și trecui din nou prin chepeng, abia îmi mai vedeam drumul pe scăriță; podul îmi păru negru ca un cavou în comparație cu bolta de aer albastru spre care privisem și cu priveliștea însorită de crânguri, pășuni și dealuri verzi, în mijlocul căreia se afla conacul și pe care o privisem încântată.
Doamna Fairfax rămase o clipă în urmă, ca să închidă chepengul; eu, bâjbâind, găsii ieșirea din pod și o luai în jos pe scara îngustă a mansardei. Zăbovii pe coridorul lung la care ducea aceasta și care despărțea odăile din față de cele din spate ale catului al treilea: îngust, scund și întunecos, cu o singură ferestruică în capătul cel mai îndepărtat, arăta, cu cele două șiruri ale lui de ușițe negre, toate închise, ca un coridor din castelul vreunui Barbă-Albastră.
Pe când înaintam încetișor, sunetul la care mă așteptam cel mai puțin într-un loc atât de tăcut, un râs, îmi izbi urechea. Era un râs ciudat; limpede, apăsat, fără veselie. Mă oprii: sunetul încetă, dar numai o clipă; începu din nou, mai tare: căci la început, deși limpede, fusese foarte încet. Se sfârși într-un hohot zgomotos, care păru că trezește un ecou în fiecare odaie pustie, deși pornea dintr-una singură, și aș fi putut arăta ușa de unde venea.
— Doamnă Fairfax! strigai, căci o auzeam acum coborând scara cea mare. Ați auzit râsul acela puternic? Cine e?
— Vreuna dintre servitoare, pesemne, răspunse ea; poate Grace Poole.
— L-ați auzit? întrebai din nou.
— Da, limpede: o aud des; coase într-una din odăile astea. Câteodată e și Leah cu ea; fac adesea gălăgie împreună.
Râsul se repetă, încet și sacadat, și se sfârși într-un murmur ciudat.
— Grace! strigă doamna Fairfax.
Nu mă așteptam deloc să răspundă vreo Grace; căci râsul era cel mai tragic și mai nefiresc râs pe care-l auzisem vreodată; și de n-ar fi fost amiaza mare, de n-ar fi lipsit din jurul acelui hohot ciudat orice împrejurare care să amintească de stafii, de n-ar fi fost și locul, și ceasul nepotrivite pentru frică, m-aș fi temut cu o groază superstițioasă. Totuși, cele ce urmară îmi arătară că fusesem o proastă să simt fie și numai mirare.
Ușa cea mai apropiată de mine se deschise și ieși o servitoare: o femeie între treizeci și patruzeci de ani, îndesată, pătrățoasă, roșcată, cu o față aspră și urâtă: cu greu s-ar fi putut închipui o arătare mai puțin romantică sau mai puțin fantomatică.
— Prea mult zgomot, Grace, spuse doamna Fairfax. Nu uita ce ți s-a poruncit!
Grace făcu în tăcere o reverență și intră înapoi.
— E o femeie pe care o avem ca să coasă și s-o ajute pe Leah la treburile casei, urmă văduva; nu e tocmai fără cusur în unele privințe, dar se descurcă destul de bine. Apropo, cum te-ai înțeles azi-dimineață cu noua dumitale elevă?
Convorbirea, abătută astfel asupra Adèlei, ținu până ajunserăm în încăperile luminoase și vesele de jos. Adèle veni în fugă în holul de la intrare, să ne întâmpine, strigând:
— Mesdames, vous êtes servies!
Și adăugă:
— J'ai bien faim, moi!
Găsirăm masa pusă, așteptându-ne în odaia doamnei Fairfax.