Ziua următoare începu la fel: ne scularăm și ne îmbrăcarăm la lumina lumânărilor de seu; dar în dimineața aceea fuserăm silite să ne lipsim de ceremonia spălatului: apa înghețase în urcioare. Vremea se schimbase de cu seară, și un vânt tăios dinspre nord-est, șuierând toată noaptea prin crăpăturile ferestrelor dormitorului, ne făcuse să tremurăm în paturi și prefăcuse în gheață apa din urcioare.
Până să se sfârșească lungul ceas și jumătate de rugăciuni și de citire din Biblie, simțeam că mor de frig. Veni în sfârșit și vremea micului dejun, iar în dimineața aceea terciul nu era ars; se putea mânca, dar era puțin. Cât de mică mi se părea porția! Aș fi vrut să fie îndoită.
În cursul zilei fui înscrisă ca elevă în clasa a patra și mi se dădură teme și îndeletniciri obișnuite: până atunci nu fusesem decât spectatoare la cele ce se petreceau la Lowood; acum urma să devin actriță. La început, nefiind obișnuită să învăț pe dinafară, lecțiile mi se părură lungi și grele; și trecerea deasă de la o îndeletnicire la alta mă buimăcea; așa că mă bucurai când, pe la trei după-amiaza, domnișoara Smith îmi puse în mâini o fâșie de muselină lungă de doi yarzi, împreună cu ac, degetar și celelalte, și mă trimise să stau într-un colț liniștit al sălii de clasă, cu porunca s-o tivesc. La ora aceea cele mai multe dintre celelalte coseau și ele; dar o clasă stătea încă în jurul scaunului domnișoarei Scatcherd și citea; și, cum totul era liniștit, se auzea subiectul lecției, cum se descurca fiecare fată și mustrările sau laudele domnișoarei Scatcherd. Era istoria Angliei: printre cele care citeau o zării pe cunoștința mea de sub galerie; la începutul lecției locul ei fusese în capul clasei, dar pentru vreo greșeală de pronunțare sau pentru că nu ținuse seama de semnele de punctuație, fu trimisă deodată tocmai la coada ei. Chiar și în locul acela neînsemnat, domnișoara Scatcherd o lua necontenit în seamă: îi adresa întruna fraze ca acestea:
„Burns” (se pare că așa o chema: aici fetelor li se spunea tuturor pe numele de familie, cum li se spune în alte părți băieților), „Burns, calci strâmb, pe marginea pantofului; întoarce-ți numaidecât vârfurile în afară.” „Burns, îți scoți bărbia înainte într-un fel cât se poate de neplăcut: trage-o înapoi.” „Burns, îți cer să ții capul sus; nu vreau să te văd în fața mea în ținuta asta”, și așa mai departe.
După ce capitolul fu citit de două ori, cărțile fură închise și fetele fură ascultate. Lecția cuprinsese o parte din domnia lui Carol I și se puseră diferite întrebări despre taxele pe tonaj și pe greutatea mărfurilor și despre dajdia pentru corăbii, la care cele mai multe păreau că nu pot răspunde; totuși, orice mică greutate se dezlega îndată ce ajungea la Burns: memoria ei părea să fi păstrat miezul întregii lecții și avea răspunsul gata la orice întrebare. Mă așteptam întruna ca domnișoara Scatcherd să-i laude atenția; dar, în loc de asta, ea strigă deodată:
— Fată murdară și nesuferită! Azi-dimineață nu ți-ai curățat unghiile!
Burns nu răspunse nimic: tăcerea ei mă miră.
„De ce”, mă gândii, „nu lămurește că n-a putut nici să-și curețe unghiile, nici să se spele pe față, fiindcă apa era înghețată?”
Atenția îmi fu abătută acum de domnișoara Smith, care mă rugă să-i țin o jurubiță de ață: în timp ce o depăna, îmi vorbi din când în când, întrebându-mă dacă mai fusesem vreodată la școală, dacă știam să brodez inițiale, să cos, să tricotez și altele; până nu mă lăsă să plec, nu putui urmări ce făcea domnișoara Scatcherd. Când mă întorsei la locul meu, doamna aceasta tocmai dădea o poruncă al cărei înțeles nu-l prinsei; dar Burns părăsi îndată clasa și, intrând în cămăruța de alături, unde se țineau cărțile, se întoarse după o jumătate de minut, ducând în mână un mănunchi de nuiele legate la un capăt. Îi dădu această unealtă prevestitoare de rău domnișoarei Scatcherd, cu o reverență respectuoasă; apoi, liniștită și fără să i se spună, își desfăcu șorțul, și profesoara îi trase îndată, cu putere, pe ceafă, o duzină de lovituri cu mănunchiul de nuiele. Nicio lacrimă nu se ivi în ochii lui Burns; și, în timp ce eu mă oprisem din cusut, căci degetele îmi tremurau la această priveliște de o mânie zadarnică și neputincioasă, nicio trăsătură a feței ei gânditoare nu-și schimbă expresia obișnuită.
— Inimă împietrită! strigă domnișoara Scatcherd. Nimic nu te poate lecui de apucăturile tale de femeie dezordonată: du nuielele la loc.
Burns ascultă: o privii cu luare-aminte când ieși din cămăruța cu cărți; tocmai își punea batista înapoi în buzunar, iar urma unei lacrimi lucea pe obrazul ei slab.
Ora de joacă de seara mi se părea partea cea mai plăcută a zilei la Lowood: bucățica de pâine și înghițitura de cafea de la cinci ne înviorau, chiar dacă nu ne potoleau foamea; lunga constrângere a zilei slăbea; sala de clasă era mai caldă decât dimineața, căci focurile erau lăsate să ardă ceva mai tare, ca să țină cât de cât locul lumânărilor, care nu erau încă aduse; amurgul roșiatic, zarva îngăduită, învălmășeala atâtor glasuri îți dădeau un binevenit simțământ de libertate.
În seara zilei în care o văzusem pe domnișoara Scatcherd bătându-și eleva, pe Burns, rătăceam ca de obicei printre bănci, mese și grupuri de fete care râdeau, fără tovarășă, dar fără să mă simt singură: când treceam pe lângă ferestre, ridicam din când în când câte o jaluzea și mă uitam afară; ningea des și un troian începea să se strângă lângă geamurile de jos; lipindu-mi urechea de fereastră, puteam deosebi de zarva veselă dinăuntru geamătul neconsolat al vântului de afară.
Dacă aș fi părăsit de curând un cămin bun și niște părinți iubitori, acesta ar fi fost probabil ceasul în care mi-ar fi părut cel mai rău de despărțire; vântul acela mi-ar fi întristat inima; haosul acela întunecat mi-ar fi tulburat liniștea; dar, așa cum stăteau lucrurile, găseam în amândouă o ciudată ațâțare și, nesăbuită și înfierbântată, doream ca vântul să urle mai sălbatic, ca umbra să se adâncească în beznă și ca învălmășeala să crească până la vuiet.
Sărind peste bănci și târându-mă pe sub mese, îmi făcui drum până la unul dintre cămine; acolo, îngenuncheată lângă apărătoarea înaltă de sârmă, o găsii pe Burns, cufundată, tăcută, desprinsă de tot ce era în jurul ei prin tovărășia unei cărți, pe care o citea la licărul slab al jarului.
— Tot Rasselas? o întrebai, venind în spatele ei.
— Da, spuse ea, și chiar am terminat-o.
Și peste cinci minute o închise. Mă bucurai.
„Acum”, mă gândii, „poate o fac să stea de vorbă cu mine.” Mă așezai lângă ea, pe podea.
— Cum te mai cheamă în afară de Burns?
— Helen.
— Vii de departe?
— Vin dintr-un loc mai la nord, chiar la granița cu Scoția.
— Ai să te întorci vreodată acolo?
— Nădăjduiesc; dar nimeni nu poate fi sigur de viitor.
— Trebuie să vrei să pleci de la Lowood, nu?
— Nu! De ce aș vrea? Am fost trimisă la Lowood ca să capăt învățătură; și n-ar avea niciun rost să plec până nu-mi ating scopul.
— Dar profesoara aceea, domnișoara Scatcherd, e atât de crudă cu tine!
— Crudă? Deloc! E severă: nu-i plac cusururile mele.
— Iar eu, dacă aș fi în locul tău, n-aș putea s-o sufăr; m-aș împotrivi. Dacă m-ar lovi cu nuielele acelea, i le-aș smulge din mână; i le-aș rupe sub nas.
— Probabil că n-ai face nimic de felul ăsta; dar dacă ai face-o, domnul Brocklehurst te-ar da afară din școală; și asta ar fi o mare durere pentru rudele tale. E mult mai bine să înduri cu răbdare o usturime pe care n-o simte nimeni în afară de tine, decât să faci un lucru pripit ale cărui urmări rele se vor întinde asupra tuturor celor legați de tine; și, de altfel, Biblia ne poruncește să răsplătim răul cu bine.
— Dar e o rușine să fii bătută cu nuiele și să fii pusă să stai în mijlocul unei săli pline de lume; și ești o fată atât de mare: eu sunt mult mai mică decât tine și n-aș putea îndura așa ceva.
— Și totuși ar fi datoria ta să înduri, dacă n-ai putea să scapi: e o slăbiciune și o prostie să spui că nu poți îndura ceea ce soarta îți cere să înduri.
O ascultai mirată: nu puteam pricepe această învățătură a răbdării; și mai puțin încă puteam înțelege sau încuviința îngăduința pe care o arăta față de cea care o pedepsea. Simțeam totuși că Helen Burns privea lucrurile într-o lumină nevăzută ochilor mei. Bănuiam că ea ar putea avea dreptate și eu nu; dar nu voiam să cuget adânc asupra acestui lucru; ca Felix, îl amânai pentru o vreme mai potrivită.
— Spui că ai cusururi, Helen: care sunt? Mie mi se pari foarte bună.
— Atunci învață de la mine să nu judeci după aparențe: sunt, cum a spus domnișoara Scatcherd, dezordonată; rareori pun lucrurile în ordine și niciodată nu le țin în ordine; sunt neglijentă; uit regulile; citesc când ar trebui să-mi învăț lecțiile; n-am nicio metodă; și câteodată spun, ca tine, că nu pot îndura să fiu supusă unor rânduieli stricte. Toate acestea o scot din sărite pe domnișoara Scatcherd, care e din fire ordonată, punctuală și meticuloasă.
— Și arțăgoasă și crudă, adăugai eu; dar Helen Burns nu voi să-mi primească adaosul: tăcu.
— Domnișoara Temple e tot atât de severă cu tine ca domnișoara Scatcherd?
La rostirea numelui domnișoarei Temple, un zâmbet blând îi trecu pe fața gravă.
— Domnișoara Temple e plină de bunătate; o doare să fie severă cu cineva, chiar și cu cea mai rea din școală: îmi vede greșelile și mi le spune cu blândețe; și, dacă fac ceva vrednic de laudă, îmi dă din belșug ce mi se cuvine. O dovadă puternică a firii mele jalnic de stricate este că nici chiar mustrările ei, atât de blânde, atât de înțelepte, nu au puterea să mă lecuiască de cusururile mele; și nici chiar lauda ei, deși o prețuiesc nespus, nu mă poate îndemna să fiu mereu atentă și prevăzătoare.
— Ciudat, spusei eu; e atât de ușor să fii atentă.
— Pentru tine, nu mă îndoiesc că e. Te-am urmărit azi-dimineață în clasa ta și am văzut că erai foarte atentă: gândurile nu păreau să-ți rătăcească nicio clipă cât domnișoara Miller explica lecția și te întreba. Ale mele, în schimb, rătăcesc întruna; când ar trebui s-o ascult pe domnișoara Scatcherd și să adun cu sârguință tot ce spune, adesea nici nu-i mai aud glasul; cad într-un fel de vis. Câteodată mi se pare că sunt în Northumberland și că zgomotele pe care le aud în jurul meu sunt gâlgâitul unui pârâiaș care curge prin Deepden, lângă casa noastră; apoi, când îmi vine rândul să răspund, trebuie să fiu trezită; și, cum n-am auzit nimic din ce s-a citit, ascultând pârâul din vis, n-am niciun răspuns pregătit.
— Și totuși, ce bine ai răspuns în după-amiaza asta!
— A fost o simplă întâmplare: subiectul despre care citiserăm mă interesase. În după-amiaza asta, în loc să visez la Deepden, mă întrebam cum putea un om care voia să facă binele să se poarte uneori atât de nedrept și de nechibzuit cum s-a purtat Carol I; și mă gândeam ce păcat că, cinstit și cu frică de Dumnezeu cum era, n-a putut vedea mai departe de prerogativele coroanei. De-ar fi fost în stare să privească în depărtare și să vadă încotro se îndrepta ceea ce numesc ei spiritul veacului! Totuși, îl iubesc pe Carol, îl respect, îl plâng, bietul rege ucis! Da, dușmanii lui au fost cei mai răi: au vărsat un sânge pe care n-aveau dreptul să-l verse. Cum au îndrăznit să-l ucidă!
Helen vorbea acum pentru sine: uitase că nu prea o puteam înțelege, că nu știam nimic, sau aproape nimic, despre subiectul de care vorbea. O adusei înapoi la nivelul meu.
— Și când te învață domnișoara Temple, gândurile îți rătăcesc atunci?
— Nu, firește, nu prea des; pentru că domnișoara Temple are de obicei ceva de spus care e mai nou decât propriile mele gânduri; felul ei de a vorbi îmi e deosebit de plăcut, iar ce ne învață e adesea tocmai ce doream să aflu.
— Atunci, cu domnișoara Temple ești cuminte?
— Da, într-un fel pasiv: nu fac niciun efort; mă las dusă de înclinarea mea. O asemenea bunătate n-are niciun merit.
— Ba are, și încă mare: ești bună cu cei care sunt buni cu tine. E tot ce mi-am dorit vreodată să fiu. Dacă oamenii ar fi totdeauna blânzi și ascultători cu cei cruzi și nedrepți, cei răi ar face totul după voia lor: nu le-ar mai fi frică de nimic și deci nu s-ar schimba niciodată, ci s-ar face din ce în ce mai răi. Când suntem lovite fără motiv, ar trebui să lovim și noi înapoi, foarte tare; sunt sigură că ar trebui, atât de tare, încât să-l învățăm minte pe cel care ne-a lovit să n-o mai facă niciodată.
— Sper că-ți vei schimba părerea când vei fi mai mare: deocamdată nu ești decât o fetiță fără învățătură.
— Dar eu așa simt, Helen: trebuie să nu-i pot suferi pe cei care, orice aș face ca să le fiu pe plac, se încăpățânează să nu mă poată suferi; trebuie să mă împotrivesc celor care mă pedepsesc pe nedrept. E tot atât de firesc cum e să-i iubesc pe cei care îmi arată dragoste sau să primesc o pedeapsă când simt că o merit.
— Păgânii și triburile sălbatice țin la această învățătură, dar creștinii și popoarele civilizate o leapădă.
— Cum? Nu înțeleg.
— Nu violența biruie cel mai bine ura și nu răzbunarea vindecă cel mai sigur nedreptatea.
— Atunci ce?
— Citește Noul Testament și vezi ce spune Hristos și cum se poartă El; fă din cuvântul Lui regula ta și din purtarea Lui pilda ta.
— Și ce spune El?
— „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc.”
— Atunci ar trebui s-o iubesc pe doamna Reed, ceea ce nu pot; ar trebui să-l binecuvântez pe fiul ei, John, ceea ce e cu neputință.
La rândul ei, Helen Burns mă rugă să-i lămuresc, și mă apucai numaidecât să-i revărs, în felul meu, povestea suferințelor și a supărărilor mele. Amară și aprigă când eram ațâțată, vorbii așa cum simțeam, fără nicio reținere și fără nicio îndulcire.
Helen mă ascultă cu răbdare până la sfârșit: mă așteptam să spună apoi ceva, dar nu spuse nimic.
— Ei bine, o întrebai eu nerăbdătoare, nu-i doamna Reed o femeie rea, cu inimă de piatră?
— A fost fără îndoială nemiloasă cu tine; pentru că, vezi tu, nu-i place felul tău de a fi, cum nu-i place domnișoarei Scatcherd felul meu; dar cât de amănunțit îți amintești tot ce ți-a făcut și ți-a spus! Ce urmă ciudat de adâncă pare să fi lăsat nedreptatea ei în inima ta! Nicio purtare rea nu-și lasă pecetea atât de adânc în simțămintele mele. N-ai fi mai fericită dacă ai încerca să-i uiți asprimea, împreună cu emoțiile pătimașe pe care ți le-a stârnit? Viața mi se pare prea scurtă ca s-o petrecem hrănindu-ne dușmănia sau ținând socoteala nedreptăților. Suntem și trebuie să fim cu toții, pe lumea asta, împovărați de greșeli; dar va veni curând vremea, nădăjduiesc, când ne vom lepăda de ele, lepădându-ne de trupurile noastre supuse stricăciunii; când înjosirea și păcatul vor cădea de pe noi odată cu această greoaie povară a cărnii, și nu va mai rămâne decât scânteia duhului, principiul nepipăit al luminii și al gândirii, curat ca atunci când a ieșit de la Ziditor ca să însuflețească făptura: se va întoarce de unde a venit; poate pentru a fi dăruit din nou unei ființe mai înalte decât omul, poate pentru a urca trepte de slavă, de la palidul suflet omenesc până la strălucirea serafimului! Fără îndoială că nu i se va îngădui niciodată, dimpotrivă, să coboare de la om la diavol? Nu, nu pot să cred asta: am altă credință, pe care nu m-a învățat-o nimeni și despre care vorbesc rar, dar în care îmi găsesc bucuria și de care mă țin strâns; căci ea dă nădejde tuturor: face din veșnicie o odihnă, un cămin măreț, nu o groază și o prăpastie. Și apoi, cu această credință pot deosebi atât de limpede pe vinovat de vina lui; îl pot ierta atât de sincer pe cel dintâi, în timp ce urăsc pe cea din urmă; cu această credință, răzbunarea nu-mi tulbură niciodată inima, josnicia nu mă scârbește niciodată prea adânc, nedreptatea nu mă doboară niciodată prea jos: trăiesc liniștită, cu ochii la sfârșit.
Capul lui Helen, totdeauna plecat, se plecă și mai mult când sfârși aceste cuvinte. Văzui din privirea ei că nu mai voia să vorbească cu mine, ci mai curând să stea de vorbă cu propriile gânduri. Nu i se lăsă mult timp pentru meditație: o monitoare, o fată mare și necioplită, veni curând, strigând cu un puternic accent din Cumberland:
— Helen Burns, dacă nu te duci să-ți faci ordine în sertar și să-ți strângi lucrul chiar acum, o chem pe domnișoara Scatcherd să vină să vadă!
Helen oftă când i se risipi visarea și, ridicându-se, ascultă de monitoare fără un cuvânt și fără zăbavă.