Făgăduiala unei vieți ușoare, pe care părea s-o chezășuiască felul liniștit în care fusesem primită la Thornfield Hall, nu fu dezmințită când cunoscui mai bine locul și pe cei ce-l locuiau. Doamna Fairfax se dovedi a fi ceea ce păruse: o femeie de o fire blândă și bună, destul de instruită și de o inteligență obișnuită. Eleva mea era un copil vioi, care fusese răsfățat și lăsat în voia lui și de aceea avea câteodată toane; dar cum era încredințată cu totul îngrijirii mele și nicio amestecare nechibzuită, de nicăieri, nu-mi zădărnicea planurile pentru educația ei, uită curând micile ei capricii și se făcu ascultătoare și dornică să învețe. N-avea niciun talent deosebit, nicio trăsătură de caracter mai pronunțată, nicio dezvoltare aparte a simțirii sau a gustului care s-o înalțe fie și cu o șchioapă deasupra nivelului obișnuit al copilăriei; dar nici n-avea vreo lipsă sau vreun viciu care s-o coboare sub el. Făcea progrese mulțumitoare și îmi purta o dragoste vie, deși poate nu prea adâncă; iar prin simplitatea ei, prin flecăreala ei veselă și prin silința de a-mi plăcea, îmi insufla la rândul meu destul atașament ca să fim amândouă mulțumite una de tovărășia celeilalte.
Limbajul acesta, par parenthèse, va fi socotit rece de cei care susțin doctrine solemne despre firea îngerească a copiilor și despre datoria celor însărcinați cu educația lor de a le purta un devotament idolatru; dar eu nu scriu ca să măgulesc egoismul părinților, să fac ecou fățărniciei sau să sprijin prefăcătoria; spun doar adevărul. Mă îngrijeam cu conștiinciozitate de binele și de progresele Adèlei și nutream o simpatie liniștită pentru micuța ei persoană, după cum nutream față de doamna Fairfax recunoștință pentru bunătatea ei și o plăcere de a-i fi în tovărășie pe măsura prețuirii liniștite pe care mi-o arăta și a cumpătării minții și a caracterului ei.
Dojenească-mă cine vrea, când voi mai adăuga că, din când în când, când mă plimbam singură prin parc, când coboram până la poartă și priveam printre gratiile ei drumul, sau când, în timp ce Adèle se juca cu dădaca ei și doamna Fairfax făcea peltea în cămară, urcam cele trei scări, ridicam chepengul podului și, ajunsă pe acoperiș, priveam în depărtare peste câmpurile și dealurile singuratice și de-a lungul liniei estompate a zării, atunci doream o putere a privirii care să poată trece dincolo de acest hotar, care să poată ajunge la lumea plină de forfotă, la orașele, la ținuturile pline de viață despre care auzisem, dar pe care nu le văzusem niciodată; atunci doream mai multă experiență practică decât aveam, mai multe legături cu semenii mei, mai multă cunoaștere a caracterelor felurite decât îmi stătea aici la îndemână. Prețuiam ce era bun în doamna Fairfax și ce era bun în Adèle; dar credeam în existența altor feluri de bunătate, mai vii, și ce credeam doream să văd cu ochii mei.
Cine mă dojenește? Mulți, fără îndoială; și voi fi socotită nemulțumită. N-aveam încotro: neliniștea era în firea mea; câteodată mă frământa până la durere. Atunci singura mea ușurare era să mă plimb încoace și încolo pe coridorul de la catul al treilea, ocrotită de tăcerea și singurătatea locului, și să-mi las ochii minții să zăbovească asupra oricăror vedenii strălucitoare care se înfățișau dinaintea lor, și, de bună seamă, erau multe și învăpăiate; să-mi las inima să fie săltată de mișcarea aceea triumfătoare care, umflând-o de neliniște, o lărgea totodată de viață; și, mai presus de toate, să-mi deschid urechea lăuntrică la o poveste care nu se sfârșea niciodată, o poveste pe care o plăsmuia închipuirea mea și o depăna fără încetare, însuflețită cu toate întâmplările, viața, focul, simțirea pe care le doream și nu le aveam în existența mea adevărată.
Degeaba se spune că oamenii ar trebui să se mulțumească cu liniștea: le trebuie acțiune; și și-o vor crea, dacă n-o găsesc. Milioane sunt osândite la o soartă mai liniștită decât a mea, și milioane se răzvrătesc în tăcere împotriva sorții lor. Nimeni nu știe câte răzvrătiri, în afară de cele politice, dospesc în masele de viață care populează pământul. Se crede îndeobște că femeile sunt foarte liniștite: dar femeile simt întocmai cum simt bărbații; au nevoie să-și exercite puterile și de un câmp pentru strădaniile lor tot atât cât și frații lor; suferă dintr-o constrângere prea strictă, dintr-o încremenire prea deplină, exact cum ar suferi bărbații; și e o îngustime de minte din partea semenilor lor mai privilegiați să spună că ele trebuie să se mărginească la a face budinci și a împleti ciorapi, a cânta la pian și a broda pungi. E nechibzuit să le osândești sau să râzi de ele dacă încearcă să facă mai mult sau să învețe mai mult decât a hotărât obiceiul că e de trebuință pentru sexul lor.
Când eram astfel singură, auzeam nu o dată râsul lui Grace Poole: același hohot, același „ha! ha!” încet și rar care, prima oară când îl auzisem, mă înfiorase; îi auzeam de asemenea murmurele ciudate, mai ciudate decât râsul. Erau zile când rămânea cu totul tăcută; dar erau altele când nu-mi puteam lămuri sunetele pe care le scotea. Câteodată o vedeam: ieșea din odaia ei cu un lighean, o farfurie sau o tavă în mână, cobora la bucătărie și se întorcea curând, de obicei (o, cititorule romantic, iartă-mă că-ți spun adevărul gol-goluț!) cu o cană de bere neagră. Înfățișarea ei potolea totdeauna curiozitatea stârnită de ciudățeniile glasului ei: cu trăsăturile ei aspre și cu aerul ei așezat, n-avea nimic de care să se poată agăța interesul. Încercai de câteva ori s-o atrag într-o convorbire, dar părea o persoană de puține vorbe: un răspuns monosilabic reteza de obicei orice încercare de felul acesta.
Ceilalți membri ai casei, adică John și nevastă-sa, Leah, fata în casă, și Sophie, dădaca franțuzoaică, erau oameni cumsecade, dar întru nimic deosebiți; cu Sophie vorbeam franțuzește și câteodată o întrebam despre țara ei de baștină; dar n-avea darul descrierii sau al povestirii și de obicei îmi dădea răspunsuri atât de searbede și de încurcate, încât erau mai curând în stare să-ți taie pofta de întrebări decât să te îndemne la ele.
Trecură octombrie, noiembrie, decembrie. Într-o după-amiază de ianuarie, doamna Fairfax ceruse o zi liberă pentru Adèle, pentru că răcise; și cum Adèle sprijinea cererea cu o înflăcărare care-mi aminti cât de prețioase îmi fuseseră zilele libere în copilăria mea, i-o dădui, socotind că fac bine arătându-mă îngăduitoare în această privință. Era o zi frumoasă și liniștită, deși foarte rece; mă săturasem să stau nemișcată în bibliotecă o dimineață întreagă, lungă: doamna Fairfax tocmai scrisese o scrisoare care aștepta să fie pusă la poștă, așa că îmi pusei pălăria și mantia și mă oferii s-o duc la Hay; drumul, de două mile, avea să fie o plimbare plăcută într-o după-amiază de iarnă. După ce o văzui pe Adèle așezată comod pe scăunașul ei lângă focul din salonașul doamnei Fairfax și îi dădui să se joace cu cea mai frumoasă păpușă de ceară a ei (pe care o păstram de obicei într-un sertar, învelită în hârtie argintie) și o carte cu povești, ca să-și schimbe distracția; și după ce răspunsei cu o sărutare la al ei „Revenez bientôt, ma bonne amie, ma chère Mdlle. Jeannette”, pornii la drum.
Pământul era tare, aerul liniștit, drumul meu singuratic; mersei repede până mă încălzii, apoi mersei încet ca să mă bucur și să cercetez felul de plăcere care mocnea pentru mine în ceasul și în împrejurarea aceea. Era ora trei; clopotul bisericii bătea când trecui pe sub clopotniță: farmecul ceasului stătea în amurgul care se apropia, în soarele care aluneca jos și strălucea palid. Eram la o milă de Thornfield, pe un drumeag vestit vara pentru trandafirii sălbatici, toamna pentru alune și mure, și care și acum mai păstra câteva comori de coral, măceșe și păducele, dar a cărui cea mai mare desfătare iarna stătea în singurătatea lui desăvârșită și în odihna lui fără frunze. Dacă se stârnea o adiere, aici nu făcea niciun zgomot, căci nu era nicio ilice, niciun copac veșnic verde care să foșnească, iar tufele golașe de păducel și de alun erau tot atât de nemișcate ca pietrele albe și tocite care pardoseau mijlocul cărării. Departe, de o parte și de alta, nu erau decât câmpuri, unde acum nu mai pășteau vite; iar păsărelele cafenii, care se mișcau din când în când în gardul viu, semănau cu niște frunze ruginii singuratice care uitaseră să cadă.
Drumeagul urca tot timpul până la Hay; ajunsă la jumătatea lui, mă așezai pe o scăriță de lemn care trecea peste gard într-un ogor. Strângându-mi mantia în jurul trupului și adăpostindu-mi mâinile în manșon, nu simțeam frigul, deși gerul era aspru, cum o dovedea o pojghiță de gheață care acoperea drumul, unde un pârâiaș, acum înghețat, se revărsase după un dezgheț repede, cu câteva zile în urmă. Din locul unde stăteam vedeam Thornfieldul la vale: conacul cenușiu și crenelat era lucrul de căpetenie din valea de sub mine; pădurile lui și crângul întunecat cu ciori se înălțau spre apus. Zăbovii până ce soarele coborî printre copaci și apuse dincolo de ei, purpuriu și limpede. Atunci mă întorsei spre răsărit.
Pe culmea dealului de deasupra mea stătea luna care răsărea; încă palidă ca un nor, dar strălucind tot mai tare cu fiecare clipă, privea peste Hay, care, pe jumătate pierdut printre copaci, înălța un fum albastru din cele câteva hornuri ale lui: era încă la o milă depărtare, dar în tăcerea desăvârșită îi auzeam limpede murmurele subțiri de viață. Urechea mea simțea și curgerea apelor; în ce văi și adâncuri, n-aș fi putut spune; dar dincolo de Hay erau multe dealuri și, fără îndoială, multe pâraie își strecurau firul printre ele. Liniștea serii aceleia lăsa să se audă deopotrivă clinchetul pâraielor celor mai apropiate și vuietul celor mai depărtate.
Un zgomot aspru se izbi de aceste clipociri și șoapte gingașe, atât de îndepărtate și totodată atât de limpezi: un tropăit apăsat, un zornăit metalic, care șterse dulcile rătăciri ale undelor, așa cum, într-un tablou, masa solidă a unei stânci sau trunchiurile aspre ale unui stejar mare, desenate întunecat și apăsat în primul plan, șterg depărtarea aeriană a colinei azurii, a zării însorite și a norilor amestecați, unde o nuanță se topește în alta.
Zgomotul venea de pe drum: se apropia un cal; cotiturile drumeagului îl ascundeau încă, dar se apropia. Tocmai mă ridicam de pe scăriță; dar cum cărarea era îngustă, rămăsei pe loc ca să-l las să treacă. În zilele acelea eram tânără și tot felul de închipuiri, luminoase și întunecate, îmi locuiau mintea: amintirile poveștilor din copilărie se aflau acolo, printre alte vechituri; și când reveneau, tinerețea în pârg le adăuga o putere și o însuflețire mai mari decât le putea da copilăria. Pe când calul se apropia și pândeam să-l văd ivindu-se prin amurg, îmi amintii de unele dintre poveștile lui Bessie, în care apărea un duh din nordul Angliei numit Gytrash, care, în chip de cal, de catâr sau de câine mare, bântuia drumurile singuratice și se ivea uneori înaintea călătorilor întârziați, așa cum venea acum calul acesta spre mine.
Era foarte aproape, dar încă nu se vedea, când, pe lângă tropăit, auzii un foșnet sub gardul viu și văzui strecurându-se pe lângă tulpinile alunilor un câine mare, a cărui blană albă și neagră îl făcea să se deslușească limpede printre copaci. Era întocmai una dintre înfățișările lui Gytrash din poveștile lui Bessie: o făptură ca un leu, cu păr lung și cap uriaș; trecu totuși destul de liniștit pe lângă mine, fără să se oprească să mă privească în față cu niște ochi ciudați, care nu mai erau de câine, cum mă așteptam pe jumătate. Calul îl urmă: un armăsar înalt, iar în spinarea lui, un călăreț. Omul, ființa omenească, rupse îndată vraja. Pe Gytrash nu-l încăleca nimeni niciodată: era totdeauna singur; iar spiridușii, după părerea mea, deși puteau să sălășluiască în trupurile mute ale dobitoacelor, nu prea puteau râvni la adăpostul banal al chipului omenesc. Nu era niciun Gytrash, ci doar un călător care o lua pe scurtătură spre Millcote. Trecu, iar eu îmi urmai drumul; după câțiva pași, mă întorsei: un zgomot de alunecare, o exclamație, „Ce dracu' mai e și asta?”, și o prăbușire zgomotoasă îmi atraseră atenția. Omul și calul căzuseră; alunecaseră pe pojghița de gheață care acoperea drumul. Câinele se întoarse în salturi și, văzându-și stăpânul la ananghie și auzind calul gemând, lătră până ce dealurile serii răsunară de glasul lui, adânc pe măsura staturii lui. Adulmecă în jurul celor doi trântiți la pământ, apoi alergă la mine; era tot ce putea face: nu era nimeni altcineva prin preajmă pe care să-l cheme în ajutor. Îl ascultai și mă dusei la călător, care se zbătea acum să scape de sub cal. Se zbătea cu atâta putere, încât îmi zisei că nu se putea să fie prea rău lovit; totuși îl întrebai:
— Sunteți rănit, domnule?
Cred că înjura, dar nu sunt sigură; în orice caz, rostea o formulă oarecare, care-l împiedica să-mi răspundă îndată.
— Pot să fac ceva? întrebai din nou.
— Numai să te dai la o parte, îmi răspunse el, ridicându-se întâi în genunchi și apoi în picioare.
Mă dădui; și atunci începu o operație de opinteli, de bătut din copite și de zornăit, însoțită de lătrături și urlete care mă făcură, fără putință de împotrivire, să mă retrag câțiva yarzi; dar nu voiam să fiu gonită de tot până nu vedeam cum se sfârșește. Până la urmă se sfârși cu bine: calul fu ridicat în picioare, iar câinele potolit cu un „Jos, Pilot!”. Călătorul, aplecându-se, își pipăi atunci laba piciorului și piciorul, ca și cum ar fi încercat să vadă dacă erau teafăre; se pare că avea ceva, căci se duse șchiopătând până la scărița de pe care tocmai mă ridicasem și se așeză.
Cred că eram în toane să fiu de folos sau, cel puțin, îndatoritoare, căci mă apropiai din nou de el.
— Dacă sunteți rănit și aveți nevoie de ajutor, domnule, pot aduce pe cineva de la Thornfield Hall sau de la Hay.
— Mulțumesc: mă descurc; n-am niciun os rupt, numai o scrântitură.
Și iar se ridică și încercă să calce, dar încercarea îi smulse fără voie un „Au!”.
Mai stăruia încă o rămășiță de lumină a zilei, iar luna se făcea tot mai strălucitoare: îl puteam vedea limpede. Era înfășurat într-o manta de călărie, cu guler de blană și catarame de oțel; amănuntele făpturii lui nu se vedeau, dar deslușii în linii mari o statură mijlocie și un piept foarte lat. Avea o față oacheșă, cu trăsături aspre și o frunte grea; ochii și sprâncenele încruntate păreau în clipa aceea mânioși și contrariați; trecuse de tinerețe, dar nu ajunsese la vârsta mijlocie; să fi avut, poate, treizeci și cinci de ani. Nu simțeam nicio teamă de el și foarte puțină sfială. Dacă ar fi fost un tânăr domn frumos, cu înfățișare de erou, n-aș fi îndrăznit să stau așa, punându-i întrebări împotriva voinței lui și oferindu-i serviciile mele fără să mi le ceară. Nu văzusem aproape niciodată un tânăr frumos; nu vorbisem niciodată în viața mea cu vreunul. Aveam un respect și o venerație teoretice pentru frumusețe, eleganță, galanterie, farmec; dar dacă aș fi întâlnit aceste însușiri întrupate într-un chip bărbătesc, aș fi știut din instinct că nu aveau și nu puteau avea nicio înțelegere pentru nimic din mine și m-aș fi ferit de ele cum te ferești de foc, de fulger sau de orice altceva strălucitor, dar potrivnic.
Dacă măcar străinul acesta mi-ar fi zâmbit și s-ar fi arătat binevoitor când i-am vorbit; dacă mi-ar fi refuzat ajutorul cu voie bună și cu mulțumiri, mi-aș fi văzut de drum și n-aș fi simțit nicio chemare să-mi reînnoiesc întrebările; dar încruntarea și asprimea călătorului mă făcură să mă simt în largul meu: rămăsei pe loc când îmi făcu semn să plec și îi spusei:
— Nu mă pot gândi să vă las, domnule, la o oră atât de târzie, pe drumeagul ăsta pustiu, până nu văd că sunteți în stare să încălecați.
Mă privi când îi spusei asta; până atunci abia dacă-și întorsese ochii spre mine.
— Aș zice că ar trebui să fii dumneata acasă, spuse el, dacă ai o casă pe aici, prin împrejurimi. De unde vii?
— De chiar de aici, de jos; și nu mi-e deloc frică să umblu târziu când e lună: dau bucuroasă o fugă până la Hay pentru dumneavoastră, dacă doriți; de fapt, tocmai acolo mă duc, să pun o scrisoare la poștă.
— Locuiești chiar aici, jos… vrei să spui în casa aceea cu creneluri? zise el, arătând spre Thornfield Hall, pe care luna îl poleia cu o strălucire albicioasă, făcându-l să se desprindă limpede și palid din pădurile care, în contrast cu cerul de apus, păreau acum o singură masă de umbră.
— Da, domnule.
— A cui e casa?
— A domnului Rochester.
— Îl cunoști pe domnul Rochester?
— Nu, nu l-am văzut niciodată.
— Nu locuiește acolo, așadar?
— Nu.
— Poți să-mi spui unde se află?
— Nu pot.
— Nu ești servitoare la conac, desigur. Ești…
Se opri și-mi cercetă cu privirea îmbrăcămintea, care, ca de obicei, era foarte simplă: o mantie de merinos negru, o pălărie neagră de castor; niciuna nici pe jumătate destul de elegantă pentru o cameristă. Părea încurcat să hotărască ce eram; îi venii în ajutor.
— Sunt guvernanta.
— A, guvernanta! repetă el. Să mă ia dracu' dacă nu uitasem! Guvernanta!
Și din nou îmbrăcămintea mea fu cercetată. După două minute se ridică de pe scăriță; fața lui arătă durere când încercă să se miște.
— Nu te pot însărcina să aduci ajutor, spuse el; dar mă poți ajuta puțin chiar dumneata, dacă ești atât de bună.
— Da, domnule.
— N-ai o umbrelă pe care s-o pot folosi drept baston?
— Nu.
— Încearcă să-mi prinzi calul de căpăstru și să mi-l aduci: nu ți-e frică?
Mi-ar fi fost frică să ating un cal dacă aș fi fost singură, dar când mi se cerea s-o fac, eram gata să ascult. Îmi lăsai manșonul pe scăriță și mă dusei spre armăsarul cel înalt; încercai să-l prind de căpăstru, dar era un animal focos și nu mă lăsa să mă apropii de capul lui; făcui încercare după încercare, dar în zadar; în vremea asta mi-era o frică de moarte de picioarele lui dinainte, care băteau pământul. Călătorul așteptă și privi câtva timp, iar în cele din urmă râse.
— Văd, spuse el, că muntele n-o să fie adus niciodată la Mahomed, așa că tot ce poți face e să-l ajuți pe Mahomed să se ducă la munte; trebuie să te rog să vii încoace.
Venii.
— Iartă-mă, urmă el: nevoia mă silește să te folosesc.
Îmi puse o mână grea pe umăr și, sprijinindu-se de mine cu oarecare greutate, șchiopătă până la cal. După ce prinse căpăstrul, îl stăpâni numaidecât și sări în șa, strâmbându-se crunt de efort, căci sforțarea îi zgâlțâise scrântitura.
— Acum, spuse el, slobozindu-și buza de jos dintr-o mușcătură apăsată, dă-mi cravașa; e acolo, sub gardul viu.
O căutai și o găsii.
— Mulțumesc; acum du-te repede cu scrisoarea la Hay și întoarce-te cât poți de iute.
O atingere a călcâiului cu pinten îl făcu pe cal întâi să tresară și să se ridice în două picioare, apoi să pornească în salturi; câinele se repezi pe urmele lui; câteștrei pieriră
„Ca iarba-neagră din pustiu pe care-o spulberă vântul sălbatic”.
Îmi ridicai manșonul și îmi urmai drumul. Întâmplarea se petrecuse și trecuse pentru mine: fusese o întâmplare fără însemnătate, fără nimic romantic, fără interes într-un fel; totuși adusese o schimbare într-un singur ceas al unei vieți monotone. Fusese nevoie de ajutorul meu, mi se ceruse; îl dădusem: eram mulțumită că făcusem ceva; oricât de neînsemnată și de trecătoare fusese fapta, era totuși ceva activ, iar eu eram sătulă de o existență numai pasivă. Și chipul cel nou era ca un tablou nou adăugat în galeria amintirii; și nu semăna cu niciunul dintre celelalte care atârnau acolo: mai întâi, pentru că era bărbătesc; și apoi, pentru că era oacheș, puternic și aspru. Îl aveam încă înaintea ochilor când intrai în Hay și strecurai scrisoarea la poștă; îl vedeam în timp ce coboram repede dealul, tot drumul spre casă. Când ajunsei la scăriță, mă oprii un minut, mă uitai în jur și ascultai, cu gândul că poate vor răsuna iar copite de cal pe drum și că se va ivi iar un călăreț în manta și un câine de Newfoundland care semăna cu un Gytrash: nu văzui înaintea mea decât gardul viu și o salcie retezată, înălțându-se nemișcată și dreaptă în întâmpinarea razelor lunii; nu auzii decât cea mai slabă adiere de vânt, rătăcind în neștire printre copacii din jurul Thornfieldului, la o milă depărtare; și când privii în jos, spre locul de unde venea murmurul, ochii mei, trecând de-a lungul fațadei conacului, zăriră o lumină aprinzându-se la o fereastră: îmi aminti că era târziu și grăbii pasul.
Nu-mi plăcea să mă întorc la Thornfield. A-i trece pragul însemna să mă întorc la încremenire; să străbat holul tăcut, să urc scara întunecoasă, să-mi caut odăița singuratică și apoi s-o găsesc pe liniștita doamnă Fairfax și să-mi petrec lunga seară de iarnă cu ea, și numai cu ea, însemna să înăbuș cu totul slaba tulburare trezită de plimbarea mea, să-mi pun din nou pe puteri lanțurile nevăzute ale unei existențe uniforme și prea liniștite, ale unei existențe ale cărei privilegii de siguranță și de tihnă nu mai eram în stare să le prețuiesc. Ce bine mi-ar fi făcut pe atunci să fiu zvârlită în furtunile unei vieți nesigure și pline de lupte și să fiu învățată, de o experiență aspră și amară, să tânjesc după liniștea în mijlocul căreia mă plângeam acum! Da, tot atât de bine cât i-ar face unui om obosit să stea nemișcat într-un „jilț prea comod” o plimbare lungă; și dorința de a mă mișca era, în împrejurările mele, tot atât de firească cum ar fi fost într-ale lui.
Zăbovii la poartă; zăbovii pe pajiște; mă plimbai încoace și încolo pe drumul pavat; obloanele ușii cu geamuri erau trase; nu puteam vedea înăuntru; și ochii, și sufletul meu păreau atrași departe de casa mohorâtă, de scobitura cenușie plină de chilii fără rază de lumină, cum mi se părea atunci, spre cerul care se întindea înaintea mea: o mare albastră, curată de orice pată de nor; luna urcând pe ea în mers solemn; globul ei, care părea că privește în sus pe măsură ce lăsa în urmă, tot mai departe și mai jos sub ea, vârfurile dealurilor de după care se ivise, și năzuia spre zenitul întunecat ca miezul nopții, în adâncul lui fără fund și în depărtarea lui fără măsură; și spre stelele tremurătoare care-i urmau drumul: îmi făceau inima să tremure și sângele să-mi ardă în vine când le priveam. Lucrurile mărunte ne cheamă înapoi pe pământ: ceasul bătu în hol; asta fu de ajuns; mă întorsei de la lună și de la stele, deschisei o ușă lăturalnică și intrai.
Holul nu era întunecat și nici nu era luminat numai de lampa de bronz atârnată sus; o lumină caldă se revărsa peste el și peste treptele de jos ale scării de stejar. Strălucirea aceasta roșiatică venea din sufrageria cea mare, a cărei ușă cu două canaturi stătea deschisă și lăsa să se vadă un foc primitor în cămin, care se oglindea în vatra de marmură și în ustensilele de alamă și scotea la iveală draperii purpurii și mobile lustruite, în cea mai plăcută strălucire. Scotea la iveală, de asemenea, un grup lângă cămin: de-abia îl zărisem și de-abia deslușisem un amestec vesel de glasuri, printre care mi se păru că deosebesc glasul Adèlei, când ușa se închise.
Mă dusei repede în odaia doamnei Fairfax; și acolo ardea focul, dar nu era nicio lumânare și nici doamna Fairfax. În schimb, singur-singurel, șezând drept pe covor și privind grav la flăcări, văzui un câine mare, alb cu negru, cu părul lung, întocmai ca Gytrash de pe drumeag. Semăna atât de mult cu el, încât înaintai și spusei: „Pilot!”, iar făptura se sculă, veni la mine și mă adulmecă. Îl mângâiai și el dădu din coada lui mare; dar era o făptură ciudată cu care să rămâi singur, și nu-mi puteam da seama de unde venise. Sunai, căci voiam o lumânare și voiam de asemenea să aflu ceva despre acest musafir. Intră Leah.
— Ce câine e ăsta?
— A venit cu stăpânul.
— Cu cine?
— Cu stăpânul, domnul Rochester; tocmai a sosit.
— Adevărat? Și doamna Fairfax e cu el?
— Da, și domnișoara Adèle; sunt în sufragerie, iar John s-a dus după un chirurg, căci stăpânul a avut un accident: i-a căzut calul și și-a scrântit glezna.
— Calul a căzut pe drumul spre Hay?
— Da, la vale; a alunecat pe gheață.
— A! Adu-mi o lumânare, te rog, Leah.
Leah o aduse; intră, urmată de doamna Fairfax, care îmi repetă vestea, adăugând că domnul Carter, chirurgul, venise și era acum la domnul Rochester; apoi ieși grăbită să dea porunci pentru ceai, iar eu urcai în odaia mea să-mi scot lucrurile de drum.