Primul lucru de care îmi amintesc după aceea este că m-am trezit cu simțământul că avusesem un coșmar îngrozitor și că vedeam în fața mea o strălucire roșie, cumplită, brăzdată de gratii negre și groase. Auzeam și glasuri care sunau surd, de parcă le-ar fi înăbușit o vâjâire de vânt sau de ape: tulburarea, nesiguranța și, mai presus de toate, spaima îmi zăpăceau mintea. După puțin timp, simții că mă atinge cineva, că mă ridică și mă sprijină să stau în capul oaselor, și asta cu mai multă duioșie decât mă ridicase sau mă sprijinise vreodată cineva. Îmi rezemai capul de o pernă sau de un braț și mă simții bine.
Cinci minute după aceea, buimăceala se risipise: îmi dădeam bine seama că eram culcată în patul meu și că strălucirea roșie venea de la focul din odaia copiilor. Era noapte; o lumânare ardea pe masă; Bessie stătea în picioare la piciorul patului, cu un lighean în mână, iar un domn, așezat pe un scaun lângă perna mea, se apleca spre mine.
Simții o ușurare nespusă, o alinătoare încredințare că eram ocrotită și în siguranță, când văzui că în odaie se afla un străin, cineva care nu ținea de Gateshead și nu era rudă cu doamna Reed. Întorcându-mi ochii de la Bessie (cu toate că prezența ei îmi era mult mai puțin neplăcută decât mi-ar fi fost, de pildă, a lui Abbot), cercetai fața domnului. Îl cunoșteam: era domnul Lloyd, farmacistul, pe care doamna Reed îl chema câteodată, când se îmbolnăveau servitorii; pentru ea și pentru copii chema un doctor.
— Ei, cine sunt eu? mă întrebă el.
Îi rostii numele și-i întinsei totodată mâna; el o luă și-mi spuse zâmbind:
— În curând o să ne fie foarte bine.
Apoi mă culcă la loc și, adresându-se lui Bessie, îi spuse să vegheze cu multă grijă să nu fiu tulburată în timpul nopții. După ce mai dădu câteva îndrumări și lăsă să se înțeleagă că va reveni a doua zi, plecă, spre marea mea părere de rău: mă simțeam așa de ocrotită, așa de înconjurată de prietenie cât stătea el pe scaun la căpătâiul meu! Când închise ușa în urma lui, toată odaia se întunecă și inima mi se strânse iar: o tristețe de nespus o apăsa.
— Simți că ai putea să dormi, domnișoară? întrebă Bessie, destul de blând.
Abia dacă îndrăzneam să-i răspund, căci mă temeam că următoarele cuvinte vor fi aspre.
— O să încerc.
— Ai vrea să bei ceva, sau crezi că ai putea să mănânci?
— Nu, mulțumesc, Bessie.
— Atunci cred că mă duc să mă culc, căci e trecut de miezul nopții; dar poți să mă chemi, dacă ai nevoie de ceva peste noapte.
Ce minunată politețe! Îmi dădu curaj să-i pun o întrebare.
— Bessie, ce-i cu mine? Sunt bolnavă?
— Cred că de atâta plâns te-ai îmbolnăvit în odaia roșie; o să-ți fie mai bine în curând, fără îndoială.
Bessie trecu alături, în odaia servitoarei, și o auzii spunând:
— Sarah, hai să dormi cu mine în odaia copiilor; pentru nimic în lume n-aș îndrăzni să rămân singură la noapte cu copilul ăsta nenorocit: ar putea să moară; e așa de ciudat că a avut criza asta! Mă întreb dacă n-o fi văzut ceva. Doamna a fost cam prea aspră.
Sarah se întoarse cu ea; se culcară amândouă și vreo jumătate de ceas mai șușotiră înainte de a adormi. Prinsei crâmpeie din convorbirea lor, din care putui ghici chiar prea limpede subiectul.
„A trecut ceva pe lângă ea, îmbrăcat tot în alb, și a pierit…” „Un câine mare, negru, în urma lui…” „Trei bătăi puternice în ușa odăii…” „O lumină în cimitir, chiar deasupra mormântului lui…” și așa mai departe.
La urmă adormiră amândouă; focul și lumânarea se stinseră. Pentru mine, ceasurile acelei nopți lungi trecură într-o veghe plină de groază; urechile, ochii, mintea îmi erau deopotrivă încordate de spaimă, o spaimă cum numai copiii pot simți.
Întâmplarea aceasta din odaia roșie n-a fost urmată de nicio boală trupească grea sau lungă; mi-a zdruncinat doar nervii, și zguduirea aceea o simt și azi. Da, doamnă Reed, dumitale îți datorez chinurile cumplite ale multor spaime; dar trebuie să te iert, căci nu știai ce faci: în vreme ce îmi sfâșiai coardele inimii, credeai că îmi smulgi doar apucăturile rele.
A doua zi, pe la prânz, eram sculată și îmbrăcată și stăteam înfășurată într-un șal lângă căminul din odaia copiilor. Mă simțeam slăbită și sleită; dar boala mea cea mai rea era o mâhnire de nespus, care-mi storcea întruna lacrimi tăcute: de-abia îmi ștergeam o picătură sărată de pe obraz, că alta îi urma. Și totuși, gândeam eu, ar fi trebuit să fiu fericită, căci niciunul dintre Reed nu era de față: plecaseră cu toții cu trăsura, cu mama lor. Abbot cosea și ea în altă odaie, iar Bessie, care umbla încoace și încolo, strângând jucăriile și rânduind sertarele, îmi spunea din când în când câte o vorbă de o blândețe neobișnuită. Starea aceasta de lucruri ar fi trebuit să-mi pară un rai al liniștii, obișnuită cum eram cu o viață de mustrări neîncetate și de trudă nerăsplătită; dar nervii mei, chinuiți, ajunseseră într-o asemenea stare, încât nicio liniște nu-i mai putea potoli și nicio plăcere nu-i mai putea înviora.
Bessie coborî în bucătărie și-mi aduse o tartă pe o anume farfurie de porțelan pictată în culori strălucitoare, a cărei pasăre a paradisului, cuibărită într-o cunună de volbură și de boboci de trandafiri, obișnuia să trezească în mine o admirație înflăcărată; o farfurie pe care cerusem deseori să mi se îngăduie s-o țin în mână ca s-o văd mai de aproape, dar până atunci nu fusesem socotită vrednică de acest privilegiu. Acum acel prețios porțelan stătea pe genunchii mei și eram îndemnată prietenește să mănânc cercul de aluat fraged de pe el. Zadarnică bunăvoință! Venea, ca aproape toate bunăvoințele mult amânate și mult dorite, prea târziu! Nu putui mânca tarta; penele păsării și culorile florilor mi se păreau ciudat de șterse; pusei deoparte și farfuria, și tarta. Bessie mă întrebă dacă vreau o carte: cuvântul carte mă înviora o clipă și o rugai să aducă din bibliotecă Călătoriile lui Gulliver. Citisem și recitisem cu încântare această carte. O socoteam o povestire de fapte adevărate și găseam în ea un interes mai adânc decât în poveștile cu zâne; căci, în ce privește zânele, după ce le căutasem în zadar printre frunzele și clopoțeii degețelului roșu, sub ciuperci și sub iedera ce îmbrăca ungherele zidurilor vechi, mă împăcasem în cele din urmă cu tristul adevăr că toate plecaseră din Anglia în vreo țară neumblată, unde pădurile erau mai sălbatice și mai dese, iar oamenii mai puțini; pe când Lilliput și Brobdingnag, fiind, după credința mea, părți adevărate ale pământului, nu mă îndoiam că într-o zi voi putea, făcând o călătorie lungă, să văd cu ochii mei câmpiile mici, casele și copacii, oamenii mititei, vacile, oile și păsările minuscule ale unuia dintre regate, și lanurile înalte cât pădurile, dulăii uriași, pisicile monstruoase, bărbații și femeile înalți cât turnurile, ale celuilalt. Totuși, când acel volum drag îmi fu pus în mână, când începui să-l răsfoiesc, căutând în minunatele lui ilustrații farmecul pe care-l găsisem întotdeauna în ele, totul mi se păru straniu și trist: uriașii erau niște strigoi jigăriți, pigmeii, niște spiriduși răuvoitori și înfricoșători, iar Gulliver, un rătăcitor cât se poate de părăsit, în ținuturi cât se poate de cumplite și de primejdioase. Închisei cartea, pe care nu mai îndrăzneam s-o citesc, și o pusei pe masă, lângă tarta neatinsă.
Bessie sfârșise acum de șters praful și de dereticat odaia, iar după ce se spălă pe mâini, deschise un anume sertăraș plin de petice strălucitoare de mătase și atlaz și începu să facă o pălărie nouă pentru păpușa Georgianei. În timp ce lucra, cânta; cântecul ei era:
„Pe vremea când pribegeam ca țiganii, Ce mult e de-atunci…”
Auzisem deseori acest cântec și totdeauna îmi făcuse mare plăcere, căci Bessie avea glas dulce, sau cel puțin așa mi se părea mie. Dar acum, deși glasul îi era tot dulce, găseam în melodia lui o tristețe de nespus. Câteodată, cu gândul la lucrul ei, cânta refrenul foarte încet, foarte tărăgănat, iar „Ce mult e de-atunci” suna ca cea mai tristă cadență a unui imn de înmormântare. Bessie trecu la altă baladă, de data asta cu adevărat jalnică:
„Trup ostenit, picioarele-s o rană,
Drumul e lung, munții pierduți în fum;
Amurgul cu posomorâtă geană
Orfanului sărman îi cade-n drum.
De ce m-au trimis singur, pe drum fără capăt, Sus, unde se-ntind mlaștini și stânci cenușii? Oamenii-s aspri; doar îngerii blânzi mai veghează Pașii orfanului rătăcit prin pustii.
Doar vântul serii, lin, de departe adie,
Nu-i nor pe cer, stelele-s blânde, ivite;
Domnul, în mila Lui, ocrotitor îmi e,
Alin și nădejde orfanului fără părinte.
Chiar de-aș cădea de pe puntea surpată Sau m-ar momi prin mlaștini luminițe mincinoase, Tatăl, cu binecuvântare și făgăduință curată, La sânul Său va lua orfanul sărman acasă.
Acesta-i gândul ce mă-mbărbătează,
Deși n-am adăpost și neamul mi-e-n morminte:
Cămin mi-e cerul, odihna mă așteaptă,
Căci Domnul e-al orfanului părinte.”
— Haide, domnișoară Jane, nu mai plânge, spuse Bessie, când sfârși. Era ca și cum i-ar fi spus focului: „Nu arde!” Dar cum ar fi putut ea să ghicească suferința bolnăvicioasă căreia îi căzusem pradă?
În cursul dimineții, domnul Lloyd veni din nou.
— Ei, ce! Te-ai și sculat? spuse el intrând în odaia copiilor. Ei, Bessie, cum se simte?
Bessie răspunse că îmi merge foarte bine.
— Atunci ar trebui să arate mai veselă. Vino încoace, domnișoară Jane. Te cheamă Jane, nu-i așa?
— Da, domnule, Jane Eyre.
— Ei, dar ai plâns, domnișoară Jane Eyre; poți să-mi spui de ce? Te doare ceva?
— Nu, domnule.
— Oh, plânge de bună seamă pentru că n-a putut ieși cu doamna, cu trăsura, se amestecă Bessie.
— Ei, nu! E prea mare pentru asemenea toane.
La fel socoteam și eu; și, jignită în mândria mea de această învinuire nedreaptă, răspunsei iute:
— N-am plâns niciodată în viața mea pentru așa ceva: nu pot suferi să ies cu trăsura. Plâng pentru că sunt nenorocită.
— Vai, domnișoară, ce rușine! spuse Bessie.
Bunul farmacist păru cam încurcat. Stăteam în picioare în fața lui; el mă privi stăruitor: avea ochii mici și cenușii, nu prea strălucitori, dar acum cred că mi s-ar părea pătrunzători; avea un chip cu trăsături aspre, dar cu înfățișare de om bun. După ce mă cercetă pe îndelete, mă întrebă:
— Ce te-a îmbolnăvit ieri?
— A căzut, zise Bessie, amestecându-se din nou.
— A căzut! Ei, asta-i iar ca la prunci! La vârsta ei nu știe să meargă? Trebuie să aibă opt sau nouă ani.
— Am fost trântită la pământ, fu explicația fără ocol pe care mi-o smulse o nouă împunsătură de mândrie jignită. Dar nu de asta m-am îmbolnăvit, adăugai, pe când domnul Lloyd își lua o priză de tutun.
Pe când își punea tabachera la loc în buzunarul vestei, clopotul sună tare pentru masa servitorilor; el știa ce înseamnă.
— E pentru tine, Bessie, spuse el; poți să cobori; până te întorci, îi țin eu o mică predică domnișoarei Jane.
Bessie ar fi vrut să rămână, dar fu silită să plece, pentru că punctualitatea la masă se cerea cu strășnicie la Gateshead Hall.
— Nu de căzătură te-ai îmbolnăvit; atunci de ce? urmă domnul Lloyd, după ce plecă Bessie.
— Am fost închisă până după ce s-a întunecat într-o odaie unde umblă o stafie.
Îl văzui pe domnul Lloyd zâmbind și încruntându-se totodată.
— O stafie! Ei, până la urmă tot copil mic ești! Ți-e frică de stafii?
— De stafia domnului Reed mi-e frică: a murit în odaia aceea și acolo a fost așezat pe catafalc. Nici Bessie, nici nimeni altcineva nu intră noaptea acolo, dacă nu-i silit; și a fost o cruzime să mă închidă acolo singură, fără lumânare; o cruzime atât de mare, încât cred că n-o voi uita niciodată.
— Prostii! Și asta te face așa de nefericită? Ți-e frică acum, în plină zi?
— Nu; dar în curând o să se facă iar noapte; și, de altfel, sunt nefericită, foarte nefericită, și din alte pricini.
— Ce alte pricini? Poți să-mi spui câteva dintre ele?
Cât aș fi vrut să pot răspunde pe larg la această întrebare! Și cât de greu îmi era să găsesc un răspuns! Copiii simt, dar nu-și pot cerceta sentimentele; și chiar dacă ajung să le cerceteze în parte în gând, nu știu cum să spună în cuvinte ce au aflat. Temându-mă, totuși, să nu pierd acest prim și singur prilej de a-mi ușura durerea împărtășind-o, după o clipă de tulburare izbutii să dau un răspuns sărac, dar adevărat, atât cât mergea:
— Mai întâi, n-am nici tată, nici mamă, nici frați, nici surori.
— Ai o mătușă bună și veri.
Mă oprii din nou; apoi rostii stângaci:
— Dar John Reed m-a trântit la pământ și mătușa m-a încuiat în odaia roșie.
Domnul Lloyd își scoase a doua oară tabachera.
— Nu ți se pare că Gateshead Hall e o casă foarte frumoasă? mă întrebă el. Nu ești foarte recunoscătoare că poți locui într-un loc atât de frumos?
— Nu-i casa mea, domnule; și Abbot spune că am mai puțin drept să stau aici decât o slugă.
— Haida-de! Doar n-oi fi așa de proastă să vrei să pleci dintr-un loc atât de minunat?
— Dacă aș avea unde să mă duc, aș fi bucuroasă să plec de aici; dar nu voi putea scăpa niciodată de la Gateshead până nu voi fi femeie în toată firea.
— Poate că vei putea, cine știe? Afară de doamna Reed, mai ai rude?
— Nu cred, domnule.
— Niciuna din partea tatălui tău?
— Nu știu; am întrebat-o o dată pe mătușa Reed și mi-a spus că s-ar putea să am niște rude sărace, oameni de jos, cu numele Eyre, dar că nu știe nimic despre ele.
— Dacă ai avea, ai vrea să te duci la ele?
Mă gândii. Sărăcia li se pare cumplită oamenilor mari, iar copiilor cu atât mai mult: ei nu prea își pot închipui o sărăcie harnică, muncitoare și cinstită; cuvântul nu le amintește decât de haine zdrențuite, de hrană puțină, de vetre fără foc, de purtări grosolane și de vicii înjositoare: pentru mine, sărăcia era totuna cu decăderea.
— Nu; n-aș vrea să țin de niște oameni săraci, fu răspunsul meu.
— Nici chiar dacă ar fi buni cu tine?
Clătinai din cap: nu puteam pricepe de unde să aibă săracii mijloacele de a fi buni; și apoi, să învăț să vorbesc ca ei, să le iau obiceiurile, să rămân fără învățătură, să cresc ca una dintre femeile acelea sărmane pe care le vedeam câteodată alăptându-și copiii sau spălându-și rufele în pragul căsuțelor din satul Gateshead: nu, nu eram atât de eroică încât să-mi cumpăr libertatea cu prețul rangului meu.
— Dar rudele tale sunt chiar atât de sărace? Sunt oameni care muncesc cu brațele?
— Nu știu; mătușa Reed zice că, dacă am rude, trebuie să fie o adunătură de calici; și eu n-aș vrea să ajung la cerșit.
— Ai vrea să mergi la școală?
Chibzuii din nou: nu prea știam ce-i o școală. Bessie vorbea uneori despre ea ca despre un loc unde domnișoarele stăteau cu picioarele prinse în butuci, purtau o scândură legată la spate ca să stea drepte și li se cerea să fie nespus de distinse și de cuviincioase. John Reed își ura școala și-și bătea joc de profesor, dar gusturile lui John Reed nu puteau fi o regulă pentru mine; și, dacă poveștile lui Bessie despre disciplina din școli (aflate de la domnișoarele dintr-o familie unde servise înainte de a veni la Gateshead) erau cam înspăimântătoare, amănuntele pe care le dădea despre anumite talente dobândite de aceleași domnișoare mi se păreau la fel de ademenitoare. Se lăuda cu peisajele și florile frumoase pictate de ele, cu cântecele pe care știau să le cânte și cu bucățile pe care le cântau la pian, cu pungile pe care le împleteau, cu cărțile franțuzești pe care știau să le traducă; și, ascultând-o, simțeam trezindu-se în mine râvna de a le ajunge. De altfel, școala ar fi fost o schimbare deplină: însemna o călătorie lungă, o despărțire de-a binelea de Gateshead, intrarea într-o viață nouă.
— Mi-ar plăcea într-adevăr să merg la școală, fu încheierea rostită cu glas tare a chibzuielilor mele.
— Așa, așa! Cine știe ce se poate întâmpla? spuse domnul Lloyd, ridicându-se. Copilul ăsta ar avea nevoie de o schimbare de aer și de priveliște, adăugă el, vorbind cu sine însuși; nervii nu-i sunt prea bine.
Bessie se întoarse; în aceeași clipă se auzi trăsura urcând pe aleea cu pietriș.
— E stăpâna ta, Bessie? întrebă domnul Lloyd. Aș vrea să-i vorbesc înainte de a pleca.
Bessie îl pofti în sufragerie și o luă înainte, să-i arate drumul. După cele ce s-au petrecut mai târziu, presupun că în convorbirea care a urmat între el și doamna Reed farmacistul a îndrăznit să-i dea sfatul să mă trimită la școală; și fără îndoială că sfatul a fost primit cu destulă grabă; căci, după cum spunea Abbot într-o seară, când vorbea despre asta cu Bessie, pe când coseau amândouă în odaia copiilor, după ce mă culcasem și, credeau ele, adormisem, „doamna era, îndrăznea ea să spună, destul de bucuroasă să scape de un copil atât de supărător și de nărăvaș, care parcă îi pândea mereu pe toți și urzea pe ascuns comploturi”. Cred că Abbot mă socotea un fel de Guy Fawkes în miniatură.
Cu același prilej, din cele ce-i povestea domnișoara Abbot lui Bessie, aflai pentru întâia oară că tatăl meu fusese un preot sărac; că mama se măritase cu el împotriva voinței rudelor ei, care socoteau căsătoria aceasta nepotrivită pentru ea; că bunicul meu Reed, supărat de neascultarea ei, o dezmoștenise, fără să-i lase un șiling; că, după un an de la căsătorie, tatăl meu se îmbolnăvise de tifos pe când îi vizita pe săracii dintr-un mare oraș cu fabrici, unde slujea ca preot și unde bântuia pe atunci boala aceasta; că mama se molipsise de la el și că amândoi muriseră la o lună unul după altul.
Bessie, după ce auzi povestirea, oftă și zise:
— Și biata domnișoară Jane e de plâns, Abbot.
— Da, răspunse Abbot; dacă ar fi un copil drăguț și frumos, ți s-ar face milă de cât e de părăsit; dar zău că nu-ți poate păsa de o broască râioasă ca asta.
— Nu prea, ce-i drept, încuviință Bessie; în orice caz, o frumusețe ca domnișoara Georgiana te-ar mișca mai mult în aceeași stare.
— Da, o ador pe domnișoara Georgiana! strigă înflăcărata Abbot. Scumpa de ea! Cu buclele ei lungi și cu ochii ei albaștri și cu obrăjorii atât de trandafirii, parcă ar fi pictată! Bessie, aș mânca la cină niște pâine prăjită cu brânză topită.
— Și eu, cu o ceapă coaptă. Hai să coborâm.
Și plecară.